default-logo

15 martie 1848 şi românii ardeleni

Mereu mi-am pus întrebarea ce a însemnat cu adevărat 15 Martie 1848 pentru românii din Transilvania, deoarece istoriografia maghiară şi aceea impusă de Mihail Roller la noi, în perioada stalinistă, au făcut din această zi un mit. În fapt, momentul 15 Martie a fost expresia împletirii unor idei liberale cu idei conservatoare-naţionaliste cultivate cu mult înainte de 1848 şi care atunci au atins apogeul. Programul revoluţiei ungare elaborat în 15 Martie 1848 conţinea 12 puncte, dintre care 11 se regăseau şi în programul revoluţiei românilor din Transilvania, formulat în 15 Mai 1848 la Blaj. Al 12-lea punct prevedea alipirea Transilvaniei la Ungaria, adică anexarea unui teritoriu care nu făcea parte din Ungaria şi care a şi constituit germenele unui război civil nimicitor. Uniunea forţată avea drept scop să salveze dominaţia etnică a aristocraţiei maghiare din Transilvania care se găsea într-o netă inferioritate numerică faţă de români. De altfel, Kossuth Lajos conştient de inimenta prăbuşire a feudalismului, prevestea (încă din 16 august 1846) că „Dacă miile de nobili şi-ar pierde averea, iar naţionalitatea lor s-ar reduce, cea mai mare parte a milioanelor care i-ar ocupa locul, nu va mai fi maghiară” .Se impunea deci intensificarea deznaţionalizării celorlalte etnii şi concomitent intensificarea naţionalismului maghiar atât în Ungaria cât şi în Transilvania. Veştile despre izbucnirea de la 15 Martie ajung în Transilvania cam în 6-7 zile. La Cluj, o primă manifestaţie are loc în 21 martie când studenţii maghiari demonstrează cu 12 steaguri roşu-alb-verde pentru a-şi sublinia adeziunea la cele 12 puncte de la Pesta. De atunci încolo, culorile roşu-alb-verde s-au identificat în aşa măsură cu uniunea încât maghiarii şi românii de o potrivă le-au şi numit: „simbolul uniunii”. Exaltarea naţionalistă din oraşele maghiare şi secuieşti nu cunoaşte margini: se fac demonstraţii zgomotoase sub lozinca: „uniune sau moarte!” De cele mai multe ori aceste demonstraţii iau forme şovine; demonstranţii nesocotesc sentimentele naţionale ale românilor şi saşilor, forţând pe români şi pe saşi să-şi pună cocarde maghiare care simbolizau uniunea .În timpul războiului civil, secuii executau pe loc orice persoană care nu purta cocarda simbolică „roşu-alb-verde”, considerând că respectivul se opunea uniunii .

Realitatea demonstrată de documente arăta însă că 70 % din populaţia Transilvaniei se opunea la uniunea care la urma urmelor era un act de trădare izvorât din frica de adevărata democraţie care se prăvălea ca un ţunami peste grofii şi baronii feudali ce încălcau de secole orice drept omenesc al iobagilor.Un exemplu relevant de cum înţelegeau autorităţile principiul democratic al libertăţii presei este scrisoarea guvernatorului Teleki care la 23 martie 1848 îi scria cancelarului Jósika: „Unii tineri nechibzuiţi au vociferat pentru libertatea presei dar după ce le-am explicat celor cu mai multă judecată că cenzura nu se poate desfiinţa, din cauza presei române şi germane, chiar în interesul maghiarilor, tinerii s-au liniştit”. Aristocraţia şi autorităţile maghiare intuind că uniunea va fi o nucă prea tare pentru ea, încearcă să lege desfiinţarea iobăgiei, de acceptarea uniunii. Reacţia nu s-a dovedit a fi cea scontată de autorităţi. Au fost sate care au refuzat desfiinţarea iobăgiei dacă ea este legată de uniunea Transilvaniei la Ungaria. Refuzul de a mai presta robota începe în fapt imediat după Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 Mai 1848 şi în popor se consideră că iobăgia a fost desfiinţată de către împărat, de către Simion Bărnuţiu şi de către episcopul Andrei Şaguna. Deşi oficial iobăgia a fost desfiinţată în 18 iunie 1848 de „Dumineca Sfintei Treimi”, dată fixată de către dietă, românii n-au vrut să accepte ideea că evenimentul s-a produs din mila domnilor, ci pentru că în epoca modernă deschisă de revoluţie, aceştia nu o mai puteau menţine, sau cum spunea poporul „i s-a plinit timpul!”, „i-a venit vremea”. Şedinţa dietei de la Cluj în care s-a proclamat formal desfiinţarea iobăgiei (6/18 iunie 1848), este descrisă extrem de plastic şi sugestiv de către un martor ocular (Ioan Oros alias Rusu).

Iată cum o prezintă acesta: Cu o voce metalică tunătoare aproape, Wesselény Miklós îşi rosteşte discursul. După terminarea discursului, îşi aminteşte Oros, corpul dietal şi publicul numai printr-o strigare năduşită şi scurtă, aşa zicând printr-o mârâitură de „să trăiască” (ejen) au dat expresiune bucuriei sale silite. Wesselényi s-a iritat şi le-a zis că la cuvintele de ştergere a robotelor şi dijmelor a crezut că o să-i crape urechile de strigătele de „să trăiască” pe care le va auzi; însă cu părere de rău a observat că aceea numai printr-o mârâitură lină („lossu morai altal”) aţi exprimat-o, din care trebuie să conchid că şi în viitor aţi voi a susţine robotele”. Multe speranţe sincere s-au legat de 15 Martie 1848, mulţi români erau educaţi la şcoli maghiare şi în spirit maghiar şi credeau, dacă nu în „Primăvara popoarelor”, cel puţin în „spiritul timpului”. Masa mare a românilor ardeleni a îmbrăţişat însă drumul arătat de Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu, drumul propriei revoluţii şi al egalităţii reale între fostul stăpân şi fostul iobag. Dar trebuie înţeles şi momentul istoric. Nu se putea transforma dintr-o dată mentalitatea unui stăpân de iobagi obişnuit să domine, într-o mentalitate de simplu cetăţean.

Punctul 12 (uniunea), mentalitatea de stăpân şi şovinismul exacerbat au influenţat şi au grăbit izbucnirea războiului civil din Transilvania. Blestemul acestui război civil s-a concretizat în circa 40.000 de morţi (cifra e în curs de cercetare), în sute de sate devastate şi incendiate.Ca expresie a intoleranţei religioase faţă de români au fost arse complet 41 de biserici ortodoxe şi 30 de biserici greco-catolice (şi 12 biserici greco-catolice arse parţial). Biserici ortodoxe jefuite în întregime 319, iar biserici greco-catolice 396.Deci rase de pe suprafaţa pământului 71 de biserici româneşti, numai pentru că erau româneşti şi complet jefuite 715 biserici româneşti, numai pentru că erau româneşti.

Nu e de mirare că un jude primar, Buci Mihái intrând cu pipa aprinsă în biserica din Hunedoara, în 11 aprilie 1849, spărgând şi stricând totul în jur, printre sudalme, zicea că „Dumnezeul românilor o murit”. În 25 martie 1848 când ştirea despre evenimentele de la Pesta ajunge şi la Târgu Mureş, cancelistul român Samoil Poruţiu se adresează colegilor săi maghiari: „Fraţilor, pentru ce pretindeţi că toate sunt numai ungureşti? Haid’ să zicem şi să jurăm pe Dumnezeul popoarelor! Aceste puţine cuvinte au fost respinse cu dispreţ şi zgomot teribil”. Cele două documente (cu Buci şi Samoil Poruţiu) nu sunt întâmplătoare; la 1848 dar şi mai târziu, Dumnezeu era perceput de maghiari ca fiind exclusiv „Dumnezeul mare al ungurilor”.Iată cum consemnează aceasta un document inedit până azi şi emis după un an de la 15 Martie 1848. Documentul ordonă sărbătorirea zilei de 15 Martie 1849 şi bisericilor ortodoxe şi greco-catolice (un fel de „dragoste cu de-a sila”).Reproducem documentul care poate fi grăitor nu numai pentru etnia lui Dumnezeu ci şi pentru clarificarea etniei libertăţii care s-a câştigat la 15 Martie 1848. Este ordinul comisiei militare din Târgu Mureş către consiliul oraşului Târgu Mureş pentru a sărbători ziua de 15 Martie (documentul este din 12 martie 1849).

Către consiliul oraşului liber regesc Târgu Mureş

15 Martie 1848, ziua de naştere a libertăţii ungureşti (sb.n.) e însemnată fiindcă a acordat drepturi umane milioanelor şi a scos în evidenţă o naţiune, care s-a impus de atunci în atenţia Europei. A făcut să răsară un semizeu (e vorba de Kossuth Lajos – n.ns.), care punând stăpânire pe mâna dreaptă şi prin aceasta pe puterea naţiunii, a fost în stare să apere timp de un an fătul libertăţii şi să păstreze naţiunea în puterea ei plină de curaj şi în neistovită pregătire. Ziua aceasta a creiat patrioţi, care în curând s-au prefăcut ca prin farmec în washingtoni maghiari şi au devenit în războiul pentru libertate distrugători de oşti. Un an s-a strecurat şi această naţiune trăieşte încă şi va mai trăi, căci are un dumnezeu, care a dăruit sălaş străbunilor săi, care a susţinut-o timp de un mileniu în mijlocul milioanelor de bătălii, care i-a restituit libertatea jefuită şi care nici anul trecut n-a lăsat-o să se scufunde în potopul plin de intrigi al pismei. Către această fiinţă cerească, către dumnezeul mare al ungurilor (sb.ns.) trebuie să se îndrepte la apropiatul 15 martie cererea şi rugăciunea de mulţumire, implorând ajutorul său pentru fericirea naţiunii. Aceasta urmează să se aranjeze de către consiliu prin intermediul preoţilor respectivi. Se dispune totodată ca oraşul să fie luminat în acea zi seara, iar ducheanurile să se închidă.Din şedinţa comisiei de ocârmuire militară din Târgu Mureş, la 12 martie 1849.conte Lazar Dionisie, locot. Colonel

Şi ca să încheiem cu această ciudăţenie pentru noi românii să vedem ce spune marele ziarist slovac Gustav Augustini la sfârşitul secolului al XIX-lea (1899). Într-un articol intitulat „Ura naţională” Gustav Augustini arată că pentru un popor creştin este o adevărată „aberaţie” a avea „Dumnezeu naţional” – adică un „Dumnezeu al maghiarilor” („a magyarok Istene”). Făcând o incursiune în psihologie, Gustav Augustini se întreabă dacă nu cumva în acest fenomen al Dumnezeului naţional se găseşte explicaţia pentru „ura naţională?” Ura, dispreţul pentru alte popoare, şovinismul, indiferent ce susţine istoriografia naţională maghiară, s-a manifestat din plin în războiul civil.Am putea da numeroase exemple, dar nu e locul aici. Vom menţiona doar 2-3 mai grăitoare şi mai puţin cunoscute. Unul ni s-a părut extrem de eclatant, acela al execuţiilor de la Uioara, când 150 de români au fost împuşcaţi. După fuecare împuşcătură, românului mort i se striga: „No, acuma cântă Deşteaptă-te române!” (Acest cântec naţional era deja cântat peste tot în Transilvania începând cu vara anului 1848).Un alt exemplu zguduitor care denotă şi el dispreţ pentru „dreptul ginţilor”, este executarea prizonierilor de război români. Reiterăm: cazurile au fost numeroase. Aici îl dăm doar pe cel din Iernut. Bethlen János junior, comisarul gubernial al scaunului Mureş sesizează pe comandantul trupelor militare că în 28 octombrie 1848, la Iernut au fost spânzuraţi 23 de români prizonieri de război (fără aprobarea unui consiliu militar) .

Comisarul atrage atenţia că astfel de practici „ar putea degenera într-un război de exterminare etnică”. Din păcate din octombrie 1848 şi până în 13 august 1849 războiul acesta a şi devenit un război de exterminare etnică (sau, dacă vreţi, un război pentru „libertatea ungurească”). În acest sens am mai putea menţiona două momente semnificative. Sunt destul de bine cunoscute luptele din Munţii Apuseni şi mai ales tratativele lui Ioan Dragoş, ca şi atacul mişelesc al maiorului Emeric Hatvani. Silviu Dragomir n-a avut voie să spună direct cine s-a făcut vinovat de respectivul atac al lui Hatvani chiar în timpul tratativelor de pace cu românii, dar printre rânduri o face destul de lămurit: „Dragoş – scrie S. Dragomir – îl conjurase (pe Kossuth) să-i publice ultima scrisoare, în caz că desfăşurarea acţiunii i-ar fi fatală” […] „Kossuth însă nu s-a socotit dator a servi dreptate crainicului păcii nici chiar dincolo de mormânt…” Şi S. Dragomir încheie cu o concluzie surprinzătoare din care reiese că I. Dragoş a fost pur şi simplu o victimă: „Nu încape nici o îndoială că deputatul român era sincer hotărât să servească interesele politicii de împăcare chiar cu jertfa vieţii, dar a căzut înfrânt datorită dublului joc al lui Kossuth”[13] (sb.n. G.N.).

Dublul joc al lui Kossuth în această tragedie este confirmat mai nou, pe bază de documente de arhivă şi de o sursă care până acum nu a intrat în circuitul istoriografic. Este vorba de memoriile generalului Henryk Dembinski, care l-a cunoscut bine pe Kossuth şi, care în memoriile sale, i-a analizat cu obiectivitate calităţile şi defectele. Referindu-se la tratativele de pace româno-maghiare, Dembinski consemnează: „Puţina francheţe a caracterului său îl înfăţişează ca în acest caz, în care el s-a făcut vinovat de un act de rea credinţă din cele mai nedemne, când, în dispreţul deplinelor puteri date deputatului Dragoş pentru a trata cu românii din Transilvania, el autoriza pe foarte faimosul Hatvany să atace fără veste pe aceiaşi români care, văzându-se trădaţi, masacrară pe propriul lor compatriot Dragoş, crezându-l în mod necesar un complice al lui Kossuth şi Hatvany, şi puseră pe acesta din urmă pe fugă, exterminând detaşamentul care-i fusese încredinţat de Kossuth pentru această josnică întrebuinţare, încredinţat numai pentru că Hatvany, un veritabil şarlatan, l-a asigurat că românii cu uşurinţă, puteau fi supuşi. Astfel deci, nici o consideraţie, lipsă de loialitate, de calm pentru viitorul ţării, pentru a termina cu prietenie discuţiile cu o parte notabilă a populaţiei”. Celălalt moment a fost ordinul lui Kossuth către generalul Josef Bem de a lua ostateci pe principalii conducători ai „răzvrătirii săseşti”, care vor trebui „neîntârziat condamnaţi la moarte”, precum şi ordinul de a rade de pe suprafaţa pământului oraşul Sibiu. Bem nu a executat cele două ordine, ba mai mult, i-ar fi declarat colonelului Kiss: „Am cucerit un oraş şi vreau să stăpânesc un oraş, nu un morman de cenuşă şi dărâmături”.

În închisoarea Primăriei de la Cluj, remarcabilul scriitor Alecu Russo a petrecut ceva timp şi înafară de a redacta memorii către autorităţi şi scrisori către prieteni, a redactat şi o serie de cugetări, mai toate în legătură cu revoluţia ungară, dar şi cu „semizeul” din fruntea ei (desigur, fără să declare acest lucru pentru că în acel caz n-ar mai fi ieşit de acolo). Iată câteva cugetări extrem de semnificative:
– „Oamenii libertăţii sunt pentru respectul şi neviolabilutatea omului; falşii patrioţi sunt pentru măsurile de sânge, de inchizişie, de turburare („turbare”).
– „Zelul degeneră în patimă şi patima în nedreptate. Judecătorii extra-ordinari, tribunalele excepţionale, puterile discreţionare, etc. nu fundează libertatea, ci terorismul”. [În această cugetare este evident că se referă la „tribunalele de sânge” din Transilvania].
– „Terorismul naşte despotismul în numele libertăţii! Despotismul naşte o suferinţă surdă ce deschide în inimi izvoare nesecate de ură şi de răzbunare”.

Recapitulând şi concentrând tema dezbătută trebuie să constatăm că pentru români, 15 Martie 1848 a însemnat un pas spre a declanşa propria lor revoluţie. S-a alcătuit un program revoluţionar în 16 puncte. S-au afirmat conducători destoinici care au reuşit să blocheze maghiarizarea şi să respingă uniunea. S-a realizat desfiinţarea iobăgiei între 15 mai şi 18 iunie când formal a fost acceptată şi de dietă. Revoluţia democratică a românilor din Transilvania nu a reuşit însă din păcate să ocolească războiul civil deoarece punctul 12 al programului maghiar era menit să salveze dominaţia etnică a aristocraţia maghiare, o minoritate care a fost sprijinită cu trupe militare din afară. Toate aceste puncte, şi altele pe care nu le-am cuprins aici, au fost însă sintetizate genial de acelaşi distins scriitor Alecu Russo care a ajuns să cunoască temeinic adevărata situaţie din Transilvania. El îi scrie lui Vasile Alecsandri: „În Ungaria liberă mi-am pierdut libertatea! Strigătul maghiar: „Ellyen sabadcág însemnează lanţuri pentru români”. În concluzie, mesajul lui 15 Martie 1848 pare a fi: „lanţuri pentru români!”Aşa a şi fost din 1867 până în 1918 şi din 1940 până în 1944. Din 1989 şi până azi de nenumărate ori politica a învins istoria.

Dar dacă românii au învăţat ceva din istorie, cu ocazia aniversării zilei de 3/15 Mai 1848, ziua Revoluţiei românilor, va trebui să fie sărbătorită grandios iar preoţii ambelor confesiuni româneşti vor trebui să se roage pentru zecile de mii de români care şi-au vărsat sângele pentru libertate, egalitate şi fraternitate, deoarece, aşa cum spunea George Bariţiu, sângele lor nu este cu nimic mai puţin preţios decât al altor popoare. Cele câteva gânduri sintetizatoare adunate pentru aceste eseu sunt bazate pe documente; aceasta a fost situaţia istorică reală din acea vreme şi noi istoricii nu trebuie să mai lăsăm să ni se falsifice istoria sau să fim aburiţi, iar fraţii maghiari este politic corect să-şi asume şi ei trecutul lor şi să se împace cu el. Aceasta este istoria şi nu poate fi schimbată.

Ce putem schimba totuşi, este relaţia de azi dintre maghiari şi români care trebuie să fie una de respect şi toleranţă. Respectul şi toleranţa să fie însă reciprocă, pentru că aşa cum a prezis Ioan Slavici, „va veni o vreme când va trebui să lucrăm împreună”[18] şi acea vreme a venit, deci socot că acum ne putem ruga împreună la „Dumnezeul popoarelor”.

Dr. Gelu Neamţu

Despre Autor

Comenteaza

*