default-logo

Academicianul prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop şi Marea Unire

Arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire de la 1918 sunt oferite de românii înşişi. Aceiaşi români care cultivă blamarea istoriei naţionale, resping unitatea românească şi cer felurite autonomii istorice

Profesorul Ioan Aurel Pop rectorul Universităţii Babeş-Bolyai trage atenţia asupra „crasei lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale”, pe fondul căreia „forţele interne (…) care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior”. Renumitul profesor spune că  arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înşişi. Aceiaşi români care cultivă blamarea istoriei naţionale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” şi „balcanismele” cu scopul subminării României.

Profesorul Ioan Aurel Pop anticipează, de altfel, că, prin scoaterea lucrurilor din context,   România va fi criticată pentru naţionalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului.

În textul intitulat  „Precizări privind „războiul informaţional” contemporan”, publicat marţi seara pe contul său de pe o reţea de socializare, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai (UBB), Ioan Aurel Pop, vorbeşte în termeni extrem de duri despre forţele interne şi externe „care combat ideea de unitate românească”, în perspectiva Centenarului Unirii din 1918, scrie Ziua de Cluj.

Redăm în continuare textul publicat de Ioan Aurel Pop:

„La finele Primului Război Mondial şi în perioada imediat următoare (1918-1920) s-au conturat două mari grupuri de state şi naţiuni în Europa: unele mulţumite de destrămarea imperiilor dominatoare şi multinaţionale (german, austro-ungar, rus, turc) şi de formarea statelor naţionale sau federale pe ruinele acestora; altele nemulţumite şi frustrate, în urma pierderii forţei şi influenţei de altădată, a imenselor teritorii şi a numeroaselor popoare şi etnii. Nemulţumiţii s-au regrupat treptat şi au condus la Al Doilea Război Mondial, după care, în linii mari, ordinea politico-teritorială a rămas, cu unele modificări, ca aceea interbelică. Marele profitor a fost URSS, care a trăit momentul destrămării in perioada lui Gorbaciov şi mai ales în 1989-1991. Statele care se formaseră în 1918, prin voinţa popoarelor şi care fuseseră consfinţite prin Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), au rămas aproape cum au fost (chiar dacă Iugoslavia şi Cehoslovacia s-au destrămat), adică formate tot pe criterii naţionale, state ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, croaţilor, slovenilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc. Şi frustrările au rămas aproape la fel, de aceea este firesc ca, la un secol de atunci, unii să sărbătorească şi alţii să fie nostalgici şi trişti. Vocile nemulţumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului şi recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forţele interne care cultivă relativismul istoriei şi care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior.

Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia şi tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat şi nici precizate modalităţile de a procura fonduri din alte surse.

Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători ştiinţifici ai Academiei de Ştiinţe Ungare – Elan-Trianon 100″, deşi nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susţinut de autorităţi, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari şi sociologi, beneficiind de substanţiale fonduri, eşalonate pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condiţiile în care s-au încheiat tratatele de pace şi, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu şi din populaţie”. Cel puţin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, ţară care, deşi aliată cu România în NATO şi membră, ca şi România, în UE, şi-a oprit, în 2016, diplomaţii să participe la celebrarea Zilei Naţionale a României! Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciţie, de ofensă directă şi oficială în cadrul UE!

Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înşişi, de acei români care cultivă blamarea istoriei naţionale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” şi „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoţând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naţionalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului.

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două ţări distincte şi în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării româneşti, a „inventării” numelui de România, a noutăţii ideii de unitate politică şi a civilizaţiei diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse şi al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majorităţile etno-demografice sunt relative şi voinţa lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie şi, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc.

În mod concret, despre trecutul românilor şi despre realităţile româneşti, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii şi românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde şi în care este vorba şi despre Corvini – trebuie înlocuit etc.

Unele dintre aceste „îndreptări„ par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esenţa unei forme româneşti diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) şi de apropierea de numele unui erou naţional românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele oraşului Cluj-Napoca ar şterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor (atâtea câte sunt ele).

Unele dintre aceste „propuneri prind la publicul larg, mai ales în străinătate, şi datorită curentului dacist (tracist), care-i aşază pe daco-geţi şi pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorităţi în toate domeniile, de la scris şi astronomie până la arhitectură şi medicină etc.

Denigrarea istoriei şi vieţii românilor este astfel uşor de făcut, mai ales că datele sale esenţiale sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voinţă, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „feţe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoşi”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toţi „au urinat” peste noi şi din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc.

O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaştem corect trecutul, fiindcă toţi marii istorici şi oameni de cultură români au operat doar cu mituri naţionaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înşine – este foarte uşor ca anumiţi factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor şi ca naţiune.

Precizez că mesajul meu pe această temă, de la Academia Română, era menit să sensibilizeze factorii de răspundere din România în legătură cu pregătirea inadecvată centenarului Marii Uniri şi să ofere un exemplu de „eficienţă” în tratarea chestiunii secolului trecut de la finele Primului Război Mondial. „Eficienţa” se referea la vecinii maghiari, care, desigur, nu se pregătesc să celebreze unirea Transilvaniei cu România!

Este clar, după toate semnalele pe care le avem, că mesajele venite dinspre Ungaria şi chiar din România nu sunt şi nu vor fi prieteneşti. Presa scrisă şi vorbită, unele televiziuni au preluat însă – aşa cum se întâmplă mai nou peste tot – mesajul meu trunchiat şi i-au dat o amploare şi o dimensiune pe care nu le-a avut. Prin poziţia mea nu am jignit pe nimeni, ci am atras atenţia asupra unor realităţi care, netratate la timp şi în mod înţelept, pot învenina şi mai mult raporturile româno-ungare”, a scris Ioan Aurel Pop, rectorul UBB.

Despre Autor

Comenteaza

*