default-logo

ADELA BENGESCU: „SĂ ȘTII CĂ POT MAI MULT DECÂT ARĂT!”

Prima dată am văzut-o acum câțiva ani, într-un spectacol neconvențional. N-am știut cine e, pentru că nu i-am văzut numele pe afiș. I-am căutat chipul printre numele actorilor tineri, chiar și pe Facebook. Multă vreme n-am găsit-o. Am revăzut-o la ani distanță, tot într-un spectacol al Asociației RAMPA. Acum joacă mai des și lumea i-a învățat și numele. Am invitat-o în fața aparatului foto, în cel mai aglomerat loc din București, tocmai pentru că știu că se face remarcată. „Să știi că pot mai mult decât arăt!” este declarația pe care aș pune-o să o repete și în fața regizorilor și în fața producătorilor de film. Adela Bengescu n-a arătat încă ce poate cu adevărat! Și n-a dat încă primul autograf! Căutați-o în spectacole și rugați-o să vă semneze pe agendă. Într-o zi vă veți lăuda cu autograful ei!
– Cine ești tu, Adela?
Cine sunt eu?! Primesc întrebarea aceasta foarte des – „Cine ești tu, Adela?”. Eu spun așa: am 24 de ani, sunt o fată din București, am terminat Actorie… sunt actriță – trebuie să mă obișnuiesc să spun asta. Am senzația că mă definesc mai multe lucruri. Față de public mă definește ceea ce fac – asta este ceea ce ar trebui să știe publicul despre mine -, în rest… nu știu ce spun oamenii care mă cunosc.

– Aparent ești plăpândă, firavă, dar în tine se ascunde un vulcan. Te potrivești și pentru roluri de femeie-copil, și pentru cele de femeie-femeie și am văzut că nu ai o problemă în a aborda nuditatea pe scenă. Din acest punct de vedere, știu că înainte, în școala veche de teatru, se spunea că actorii care sunt admiși poartă o „etichetă”, încă de la început, cu tipologia pe care o vor juca. Ce etichetă ți-or fi pus ție profesorii?
Și noi avem cumva astfel de „etichete”. Dar acest lucru este normal și ni s-a și explicat. Noi avem un timp foarte scurt de lucru în școală, iar ca să lucrezi un personaj care nu se înscrie în tipologia ta, ar trebui – tu ca actor – să lucrezi mai mult. Neavând acest timp, trebuie să începi să cunoști actoria măcar în rolurile în care te potrivești. E un fel de a-l proteja pe actorul care se află la început de drum. Măcar să înțeleagă ce-i cu el! În facultate, eu am jucat roluri care cer foarte multă energie. Mi s-a părut destul de divers ce mi-au dat. Am lucrat comedie. Eu credeam că asta o să fie: că o să lucrez foarte multă comedie! De fapt, și repertoriul meu a fost cumva axat foarte mult pe comedie. Abia în anul al doilea de facultate, spre final, am jucat Shakespeare, am făcut „Visul unei nopți de vară” și eram Hermia. Am spus: „Wow, comedie!”. Prima, că în rest… Bine, lucraserăm Cehov… ceva dramatizări dar nu… Comedie – abia la Master am lucrat Caragiale – Mița Baston, un rol la care nu mă așteptam. Profu’ mi-a spus să fac Zița, că e un rol mai apropiat de mine, dar eu i-am spus că vreau să lucrez Mița. A fost de acord și a ieșit bine!

– Cum ai ajuns la Teatru? Fiecare actor are o poveste, care este povestea ta? A fost odată o fată din București…
…Care nu e din București. Eu sunt din Slobozia. Apoi am stat trei ani în Constanța. Mama s-a mutat în Constanța și am locuit acolo, acolo am terminat liceul. Deși am stat doar trei ani la Constanța, anii aceia m-au cam construit. Am fost la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, la matematică-informatică – engleză intensiv.

– Mate-info?! Ești bună la matematică?
Da, am dat și admitere la Facultatea de Matematică. Am intrat cu 9.80. Apoi le-am spus că plec. Mă rugau să rămân, dar am spus că nu, că am hotărât să nu rămân la matematică. Dar mama a făcut foarte multă matematică, sora mea este foarte bună la matematică. Toată familia e cu matematică, fizică. Am și eu talent la asta, dar nu sunt genială ca sora mea. E foarte ciudat: eu nu m-am gândit foarte serios la Teatru. Adică nu am avut acest vis de mică. Cel puțin nu serios…

– Dar ce vis aveai?
Voiam să mă fac avocat. Când eram mică, mama se uita la serialul „Ally McBeal” și mie mi se părea supertare. Pe mine nu mă lăsa să mă uit pentru că nu înțelegeam glumele, mă dădea afară din cameră dar eu ascultam serialul. Nu înțelegeam nimic, dar râdeam pentru că râdeau vocile de pe fundal. Mi se părea supertare și mă gândeam să mă fac avocat. Am avut o obsesie că o să devin avocat, că o să țin pledoarii și că o să scot oamenii din închisori. Voiam doar cazuri grele, nu divorțuri. Visam cazuri de FBI. Mă uitam la toate emisiunile cu FBI și-mi spuneam că o să fac și eu ce fac oamenii aceia. Apoi am vrut să devin chimist, să fac experimente în laboratoare de parfumuri. Eram convinsă că o să descopăr un nou miros de parfum. Numai că nu am fost foarte bună la chimie – adică eram cam varză! Nu înțelegeam deloc chimia, dar eu voiam să fiu chimist. Apoi a apărut ideea cu Arhitectura. Mama mi-a spus să încerc. Eu nu desenam, ceea ce a fost o problemă – abia trag două linii la geometrie. Și „chestia” s-a produs în liceu, când am avut o colegă care mi-a spus că am „ceva” și m-a întrebat de ce nu mă fac actriță. Imitam foarte multe lucruri, cu prietenii de liceu. Era distractiv, nu mă gândeam serios la asta. La un moment dat s-a făcut o piesă, un spectacol după Shakespeare – „Pericles, Prince of Tyre”, pentru un festival în engleză. Festivalul se organiza în București, la Teatrul Nottara. Îmi amintesc că în juriu era Maia Morgenstern alături de alți oameni despre care nu știam cine sunt. Am jucat rolul prințesei din această piesă și am luat premiu. Neașteptat! La Festival am luat „Premiul pentru cea mai bună actriță”. Cred că eram în clasa a XI-a. Atunci mă gândeam să dau la Teatru, începuse să-mi placă… dar nu știam cum mă simt pe scenă, dacă am emoții… Nu mai fusesem pe scenă vreodată! Mama mi-a spus că nu contează ce fac la festival, că e important să-mi dau seama cum mă simt pe scenă și apoi o să vedem dacă dau sau nu la Teatru. Apoi am sunat-o și i-am spus că am luat premiu. M-a întrebat ce mi-au dat. I-am spus că am luat și bani și că am luat și un trofeu. Ne dădeau câte o statuetă, ca la Oscaruri. O am și acum, scrie pe ea „Shakespeare Heritage – Best Actress”. Deși am terminat facultatea și joc destul de mult, mama arată și acum tot statueta aceea: „Ia uitați ce a luat fata mea în clasa a XI-a!”.

– A fost prima recunoaștere oficială care ți-a schimbat traiectoria profesională.
Cam așa ceva. Țin minte că aveam emoții și n-am vorbit deloc cu Maia Morgenstern. Diriginta mea a vorbit cu ea și ei i-a spus doamna Morgenstern că ar vrea foarte mult să-mi dea premiul acesta și că trebuie să dau neapărat la Actorie. Apoi s-au întâlnit peste un an de la concurs, întâmplător, și Maia Morgenstern a întrebat-o pe doamna dirigintă ce mai fac. Ce mai fac eu. „Bine, ce să facă, e la școală”…

– „Cu matematica…”
„Cu matematica”, exact. I-a spus că urmează să dau Bac-ul și a fost întrebată dacă dau la Actorie. „Nu știu dacă dă, doamna Maia Morgenstern, deocamdată face matematică!”. „Spuneți-i să dea că mie mi se pare că ar putea să intre!”, a fost răspunsul. Doamna dirigintă mi-a povestit de această întâlnire. În clasa a XII-a m-am hotărât să dau la Actorie și am venit la niște cursuri. La UNATC se făceau cursurile care se fac în fiecare an…

– Ai făcut meditații?
Nu, nu am făcut meditații. La aceste cursuri veneau profesorii din facultate, vorbeai cu ei, dar nimic mai mult. La cursurile acestea am fost un an. Dar am picat primul examen de admitere. După ce am picat, am mers un an la Facultatea de Litere. Am făcut română-engleză, după care am maid at o dată la Actorie și am intrat.

– Dar când ai picat la examenul de admitere la Actorie nu te-ai gândit că poate nu teatrul e drumul?
M-am gândit, sigur. Am fost cam deprimată.

– Dar știi de ce ai picat?
Da, eu îmi dau seama de ce. Prima probă a fost foarte bună. M-am și mirat că mi-au dat „admis” după prima zi și eram convinsă că dacă am luat proba aceea intru la facultate. M-am trezit la ultima probă, când atmosfera era mult mai tensionată. Eram zece fete într-o sală, așteptând să ne prezentăm în fața comisiei. Era protocol și asta punea presiune pe noi. Pe lângă emoțiile acestea m-am trezit cu reflectoare și s-a rupt totul. Nu mai știam sigur nici ce-am pregătit, nici dacă mai știu textele. La un moment dat le ziceam încremenită, fără să mă ridic de pe scaun. Țin minte că mi-a spus atunci domnul Florin Zamfirescu să mă ridic în picioare. De fapt, m-a întrebat dacă vreau să mă ridic și am spus „Nu! Nu vreau, aici stau”.

– A doua oară ce se schimbase?
A doua oară aveam mai multă încredere și mă gândisem deja la presiunea din jur, la emoții. Și cred că asta m-a ajutat. Am fost și la Călimănești înainte – se organiza o tabără acolo pentru cine voia să dea admitere. Sigur că nu au intrat toți. Pentru că toată lumea credea că dacă mergi la Călimănești sigur vei intra. Sau dacă intri – ai intrat pentru că ai mers la Călimănești și l-ai cunoscut pe domnul Zamfirescu care lua și clasă. Nu-i așa. Sunt foarte mulți care au mers la Călimănești și nu au intrat la UNATC. Dar tabăra aceasta ne-a ajutat foarte mult pentru că ne-am cunoscut. Acolo vedeai că sunt oameni ca și tine și nu te mai simțeai atât de incapabil sau de singur. Ne-a ajutat să ne deschidem pentru că lucram în fața oamenilor.

– Cine s-a bucurat pentru tine când ai fost admisă la Actorie?
Mama. Și prietenele mele care chiar au venit și mi-au adus o șampanie.

– Când te-ai simțit actriță?
Încă mi-e greu cu asta. Chiar vorbeam cu un coleg. Lui îi este frică să spună că este actor pentru că nu se simte actor.

– Unul dintre actorii pe care îi cunosc mi-a spus că s-a simțit actor atunci când a trebuit să completeze un formular pe stradă și a ajuns la rubrica „profesie/ocupație”. Atunci n-a mai putut să ocolească termenul.
Nu știu… Probabil că ești actor atunci când îți spun alți oameni „actorul cutare” sau „actrița cutare”. Actriță?! Ok, mă simt. Puțin așa. Cred că prima dată m-am simțit actriță la Teatrul Bulandra, când am jucat în „Omul cel bun din Seciuan”, în regia lui Andrei Șerban. Cred că atunci m-am simțit prima dată actriță, prin atitudinea lui și a celorlalți. Eu nu terminasem atunci facultatea. În plus, eram la Teatrul Bulandra pe care îl visam!

– Cât mai contează diploma în meseria voastră?
Contează ca să te poți înscrie la concursuri pentru posturile de actori din teatru. Să te accepte la concurs… dacă n-ai actele… Deci, contează ca să te duci la niște concursuri de angajare.

– E o veșnică discuție despre actorii în vârstă și actorii tineri, despre războiul dintre generații care nu este artistic, pe scenă, ci pentru locurile de muncă din teatre. Simți asta?
Nu îmi dau seama foarte bine. Pe mine, de exemplu, o actriță considerată „în vârstă” – mi-a fost și profesoară –, Mirela Gorea, actriță la Teatrul Bulandra, m-a chemat la casting pentru spectacolul lui Andrei Șerban pentru că eram pe tipologie. Apropo de tipologie – iată că te mai și ajută tipologiile! Ea m-a chemat! Pentru mine, ea e un exemplu de actor care ajută – i-a ajutat pe toți colegii mei. Unde poate să pună o vorbă bună, pune. Am auzit de chestii din astea cu discuții între actori. Am auzit mai mult decât mi s-au întâmplat.

– Acum ești angajată la Teatrul Bulandra?
Nu sunt angajată, sunt colaborator.

– Ce trebuie să mai faci ca să fii angajată?
Probabil să dau un concurs.

– Să se elibereze un post…
Să se elibereze un post. Probabil, nu știu. Dar, deocamdată, mă mai gândesc la treaba asta cu angajarea pentru că pentru mine e așa… o frică.

– E mai bună „libertatea”?
Cumva, da. Adică mi se pare că îmi place, deși îmi dau seama că n-am ceva constant, că s-ar putea să n-am bani, mă gândesc ce o să fac după… Dar într-un fel îmi și place. Adică n-aș da ușor libertatea asta, prefer să mai stau un an-doi să văd ce se mai întâmplă.

– Care este scena din București sau din țară care a însemnat cel mai mult pentru tine, până acum? Scena pe care ai reușit să ai cel mai important rol de până acum?
Nu știu dacă este cel mai important rol de până acum, dar scena este cea de la Bulandra – Icoanei. Acolo am intrat într-un teatru, prima dată. A fost… wow! Joc acolo deja de trei ani dar și acum sunt foarte emoționată când merg acolo. Într-un fel, mă simt ca acasă. E un loc unde am tot felul de amintiri. Acolo am jucat și „Azilul de noapte”, o singură dată, ce-i drept. Cu toții eram fascinați de locul în care jucam.

– Te-am văzut în „Azilul de noapte” la Hanul Solacolu. Pe tine și pe coelgii tăi de la RAMPA.
E un spectacol curajos… din multe puncte de vedere. Pe cine ai chemat să te vadă?
Da, e… Noi, din trupă, chemam pe toată lumea.

– Adică părinții tăi te-au văzut în scenele de nuditate?
Da. Noi la Hanul Solacolu jucam pentru câte douăzeci de spectatori. Așa era conceptul. Nu știu dacă mama m-a văzut acolo dar la Bulandra m-a văzut sigur. Și se întâmpla același lucru. Modificasem traseele, dar scenele rămăseseră la fel. Mișu (n.r. – regizorul Mihai Alexandru Ion) dacă ține de ceva ține! Ce să spună mama?! „Măi, mamă, da’ chiar trebuia?”. I-am explicat de ce se justifica și mi-a răspuns „Da, da, nu mi s-a părut vulgar, mi s-a părut chiar simpatic, într-un fel… dar, na, ești fata mea și e mai ciudat”.

– În ce măsură este corpul un instrument? Foarte multe fete frumoase din lumea artistică se dezbracă prea devreme sau fără rost. La tine, gestul acesta nu mi sa părut nepotrivit…
E foarte important corpul. Noi facem și foarte multe exerciții de mișcare. Da, corpul e un instrument, eu așa îl consider. E un spectacol în care jucăm bătrâni. Atunci mi-am dat seama că e foarte important corpul. Oricât ai avea gândirea, ea trebuie să se vadă cumva și să se transforme asupra a ceea ce ești tu. Iar eu sunt o fată. Nu pot să joc rolul unei bărtrâne… așa. Și atunci îmi schimb vocea – un alt instrument – și corpul. Trebuie să știi să folosești corpul. Cât despre dezbrăcat… pentru mine… depinde cât se justifică. Adică atunci când se justifică, o fac. De exemplu, am foarte mare încredere în Mișu. A fost ciudat. În „Azilul de noapte” noi suntem trei sau patru fete, restul sunt băieți. Dar nu m-am simțit prost față de ei. Și ei au avut o atitudine foarte profesionistă pentru vârsta noastră și pentru ce era în capul nostru. Colegul meu, Lucian, era foarte simpatic – trebuia să mă îmbrace în spectacol și-mi spunea „Să știi că nu mă uit la tine și o să am grijă cum te îmbrac!”.

– Care este barometrul prin care măsori când se poate, cât se poate și cum se poate? Care este barometrul care îți dă ție nivelul corect al lucrurilor în meseria asta? Unii fac niște gesturi pe care, mai târziu, le regretă. Alții le-ar face dar e prea târziu…
Nici eu nu știu dacă fac totul corect, tot timpul. Dar ascult de instinct și am foarte multă încredere în oamenii cu care lucrez. Pentru mine e superimportant acest aspect. Dacă am încredere și regizorul reușește să mă convingă, să mă acapareze cu viziunea sa artistică și eu să cred în ea și să vreau să-mi asum acel lucru, fac ceea ce îmi spune, chiar dacă poate părea nebunesc, ciudat sau neportivit. Și e important contextul – cât e de importantă povestea, cât e de important acel gest în poveste, dacă schimbă ceva sau nu. Dacă respectivul gest îl ajută pe spectator în vreun fel să înțeleagă mai bine anumite lucruri, îl fac. Cam așa arată barometrul.

Eveline Pauna

Continuarea pe evelinepauna.ro

Despre Autor

Comenteaza

*