default-logo

ADRIAN PĂUNESCU – recviem la căpătâiul cărţilor

 

Greu de înţeles cum se poate să judecăm sentenţios,exclusiv denigrator, o personalitate de complexitatea şi forţa artistică a lui Adrian Păunescu. Iar aici nu vorbesc de „hoarda” celor care postează pe net secreţiile infinitei lor inutilităţi în laşitatea anonimatului.Vorbesc despre oameni, cu acte de identitate la vedere, care au traversat deceniile pînă-n iarna anului ’89, într-o linişte mormântală, paralizaţi de frica rostirii unor adevăruri cu voce tare. Nu poţi vorbi despre „comunistul Păunescu” – fără să mergi mai departe şi să „înfierezi, cu mânie proletară” şi curajul acestuia de a-i cere socoteală , din interior, comunismului, de rele tratamente aduse omenirii. Nu poţi numi poet de curte un om care îşi declară iubirea, dar şi dezamăgirea faţă de conducător în acelaşi registru vehement şi pasional. Nu poţi acuza de micime umană un individ care, ani de zile, a avut forţa de a strânge şi ţine la un loc, într-un act de cultură autentică, tinerii – cărora le-a indus simţământul că aparţin unei naţii de care nu trebuie să le fie ruşine. Cenaclul Flacăra a fost un „no man’s land”, în sensul enclavizării sale culturale faţă de lagărul doctrinar. Un „off­shore” artistic în interiorul unui sistem dictatorial.Un fenomen care a adus în săli şi pe stadioane mii de tineri care se regăseau întru totul în acel spaţiu al descătuşărilor de energii.Iar energiile lor se descărcau în explozia luminilor, şi-n tumultul muzicii. O zi şi o noapte.
Poetul adormea cu capul pe masă, apoi tresărea, după miezul nopţii, într-un vers nou, preluat ca o revelaţie de Mircea Vintilă sau Doru Stănculescu. Câteva acorduri, şi totul se „asambla” într-un nou cântec, ca într-o fabrică de muzică, în schimbul III .Totul produs în faţa „consumatorului” . Spre ziuă, venea Florin Zamfirescu şi recita – „În seara când s-au întâlnit, ea se-ndrepta cu pas grăbit…”. Odată cu zorii, revenea şi Pittiş şi-l descânta pe Dylan, sau pe Mircea Dinescu…” sunt tânăr, Doamnă, tânăr / şi vinul mă ştie pe de rost…”. Uita lumea de foame, de sete, de somn.
Sigur, orgoliul nemăsurat al lui Adrian Păunescu, odată ajuns liderul generaţiei în blugi, i-a fost fatal. Dar cine nu-şi pierde capul când stadioane întregi îi scandează numele. „Numele meu e Adrian Păunescu”, striga poetul, şi ecoul „Pă-u-nes-cu !” reverbera… înspre pereţii C.C-ului, până în cabinetele 1 şi 2…
El a iubit, pur şi simplu, cu toată energia lui …
„Făcut-am castelul acesta
Fărâmă legând de fărâmă
Şi-acum când e gata, prieteni,
Priviţi-l ce trist se dărâmă”…
În Ţara Melancholia a devenit terapeutic pentru unii să-i judece pe ceilalţi, să le cotrobăie febril biografiile. Prolifereaza cititorii în stenograme, ne-au năpădit ghicitorii în pixeli, cusurgiii, doar-doar vor descoperi pe unul mai ticălos decât ei.
…Adrian Paunescu … Un mare poet – a murit de inimă rea.Dacă tot s-a ivit ocazia să moară, trebuie să cotrobăim în om până dăm de artist. Să prelevăm noi, în direct, carnea lirică de pe prozaicele oase. Să lăsăm din el ce ne convine !
Dacă uscaţii lui detractori s-au prostituat cu toate Puterile ca mai apoi să le condamne postum , Păunescu n-a făcut naveta de la stânga la dreapta, construindu-şi dizidenţe „post factum”. Nu s-a ruşinat să exalte românismul, în mijlocul unor europenişti furibunzi care eliberau permise de intrare în cultură.Omul şi artistul au fost feţele aceleiaşi monede, capul şi pajura, una lăcomindu-se să strălucească, alta ascunzându-şi cocleala neputinţelor. Unde îl va aşeza istoria pe Adrian Păunescu – cine ştie? Chibiţii fac clasamente. Comandouri de intransigenţi asudă să-l scoată din literatură…
Nu procurorii culturii, ci oamenii simpli şi sublimi au făcut la moartea poetului cele cuvenite, dându-i iertarea creştinească şi încolonându-se în urma sicriului. Ei au simţit că, mai dureros decât douăzeci şi cinci la sută din leafă, e dacă să ţi se taie douăzeci şi cinci la sută din biografie.
De multe ori rostea din senin sau, mai exact, din furtună în clipele în care era atins de flacăra geniului poetic versuri care pecetluiau decenii de destin ale României ce va fi fost să fie:
„De-atâtea surogate, apetitul laş / O să se simtă-n oase la urmaşi”
Ce noroc a avut Eminescu că nu se inventase televiziunea! Altfel, să te fi ţinut show-uri păcătoase… Cu bărbatul Veronicăi Micle în studio, cu nevasta lui Slavici pe fly, spurcându-l pe „Luceafăr”, cu Maiorescu pe telefon, băgând strâmbe, cu un duplex la „Berăria Academică – Bene bibenti”, cârciuma lui Caragiale. …
Adrian Păunescu a fost, în multe privințe, un om problematic dar a formulat un fel de testament pentru noi : „Încetaţi să vă mai ocupaţi cu dezgroparea trecutului, haideţi mai bine să ne dezgropăm viitorul”!

Emil Chirilă U.Z.P. Arad

Despre Autor

Comenteaza

*