default-logo

Adriana Weimer – “Cuvântul din cuvânt” – cronică literară de Cezarina Adamescu

Poeme penru niciodată uitare

Adriana Weimer, Cuvântul din cuvânt, Poeme, antologie, Editura Eurostampa, Timişoara, 2017

În ultimii ani, Adriana Weimer i-a obişnuit pe cei îndătinaţi în lectură, cu un concept care prinde tot mai mult rădăcini în literatura română: acela de carte-obiect de artă, îngrijită cu atenţie şi scrupulozitate, în spirit calofil, ceva deosebit care bucură atât ochiul, cât şi mintea cititorului.
Cărţile Adrianei Weimer sunt din ce în ce mai frumoase, cu o concepţie grafică proprie, care întrece bunul gust comun, cu grupaje de poezii traduse în 3-4 limbi de circulaţie internaţională, bine structurate, într-o tendinţă de modernitate, dar care poartă amprenta originalităţii şi sensibilităţii sale.
Poeta Adriana Weimer a adunat de-a lungul anilor un număr de şapte volume individuale de poezie, vreme de douăzeci de ani de la debut, şi a participat la multe alte colaborări, în Antologii, culegeri, volume colective ş.a.
Menţionăm că Adriana Weimar are o sumă imensă de colaborări la reviste, publicaţii, fie în calitate de redactor, tehnoredactor, corector, secretar general de redacţie, redactor şef adjunct, fotoreporter ş.a., dar şi la multe publicaţii şi site-uri din ţară şi străinătate. Această activitate prodigioasă i-a fost recunoscută, fiind premiată cu numeroase distincţii, premii, diplome de excelenţă.
De data acesta, poeta Adriana Weimer s-a decis să-şi adune cele mai reprezentative creaţii, din volumele publicate anterior, într-o Antologie lirică de excepţie, în care-i aparţine concepţia grafică şi celelalte detalii tehnice ale cărţii, din următoarele volume: Un cer de cuvinte, tradusă în patru limbi internaţionale (engleză, germană, franceză, italiană), Editura Marineasa, Timişoara, 2012; Clipa-Infinit, Editura Marineasa, Timişoara, 2009; Infinita Iubire, Editura Marineasa, 2005; Profund, Editura Marineasa, 2000; Drumuri în noi, Editura Marineasa, 1997. Douăzeci de ani de creaţie lirică, strânşi acum într-o carte voluminoasă, valoroasă, reprezentativă pentru gândirea poetică transpusă artistic a autoarei.
„Un cer de cuvinte”, deschide Antologia de poet cu un mănunchi de versuri în limba română, engleză, germană, italiană şi franceză, într-o colaborare de excepţie cu Ada D. Cruceanu (limba engleză); Hans Dama (limba germană); Ioan Sârbu (italiană); Elena Ghiţă (limba franceză). Ne vom referi la poeziile în limba română, în accepţiunea marii majorităţi a cititorilor.
Şi cartea nu putea începe mai nimerit, decât cu poezia Sensul, pentru că nimic altceva nu caută omul întreaga viaţă decât sensul, temeiul existenţei sale. Imediat ţâşneşte din pagină, „dintr-un ochi de fereastră/ într-un ochi de cuvânt” – Lumina (lumina de sine), pătrunzând din afară înăuntru, ca să lumineze lăuntric (Lumina).
Remarcăm, cu fiecare nou titlu, abordarea unei dimensiuni filosofice ori spirituale, cum ar fi aceste categorii fundamentale: Naştere, Sens, Lumină, Stele, Curcubeu, Cuvânt, Zbor, Clipele, Spirit, Drum, Tăcere, Artă, Dragoste, Durere, Conştiinţa de a fi, „eterna conştiinţă de a fi”, reflectată şi exprimată în multiple chipuri: „Conştiinţa de a fi în fiinţă,/ conştiinţa de a deveni neştiinţă,/ conştiinţa întregului, conştiinţa rotundă,/ conştiinţa ascunsă, mută şi surdă,/ conştiinţa de timp, de rău şi de bine,/ conştiinţa de noi, de tine, de mine” (Conştiinţa de a fi). Sunt viziuni proprii despre toate aceste categorii şi concepte.
Un foarte frumos Crez poetic sună astfel: „Atât de mult aş vrea să vă fiu/ o mare de lumină/ într-un strop de cuvânt/ şi o mare de suflet/ într-un strop de lumină;// atât de mult aş vrea să vă fiu/ o mare de suflet/ într-un strop de cuvânt/ şi un strop de cuvânt/ într-o mare de suflet” (Să fiu). Este una din cele mai frumoase poezii.
Contrastul dintre marea de lumină şi stropul de cuvânt şi o mare de suflet, într-un strop de lumină, conduce la spirala existenţială care începe şi se roteşte ca să ajungă în acelaşi punct: stropul de cuvânt ce poate aduna în el o mare de suflet, o mare de lumină.
„Ne întoarcem spre noi/ când ne pierdem în timp.// înlăuntrul clepsidrei plânsul e veşnic;// ne întoarcem spre doi/ în fiece anotimp;/ înlăuntrul iubirii cu suflet statornic.// Ne întoarcem mereu;/ tu şi eu” (Ne întoarcem).
Este cu adevărat uimitor cum Adriana Weimer, în câteva cuvinte pe care le răsuceşte-n spirala proprie, ajunge la esenţe, mai bine zis la esenţa cuvântului, în chiar rărunchiul lui, şi-l scoate la iveală în cel mai simplu mod cu putinţă: îl arată aşa cum e, după chipul sufletesc. Chip şi spirit se armonizează în acest fel, cât se poate de bine, fără grimase şi încrâncenări. Aceeaşi spirală: Naştere–Viaţă–Moarte există şi în alte poezii, de exemplu: „Ne pregătim sufletul/ pentru drum,/ şi venim pe lume,/ ne naştem în trup;// ne pregătim sufletul/ pentru drumul vieţii,/ prin spaţiu şi timp,/ spre iubiri pământeşti;// ne pregătim trupul/ pentru drumul sufletului/ printre stele,în univers/ dincolo de spaţiu şi timp,/ spre Necuprins,/ spre Infinita Iubire” (Pentru drum).
O altă caracteristică a poeziilor Adrianei Weimer este că ele sunt simetrice, fără să se încadreze neapărat în structura fixă a poeziei clasice: nici sonete, nici rondeluri, nici poezie alcătuită din catrene. Simetria aceasta imprimă un anumit ritm şi o cadenţă aparte, care se repetă, ca şi când ar face o mişcare de rotaţie.
Tot ordine şi simetrie se simte şi-n micro-poemul acesta: „Sunt/ mii de/ ani-lumină/ întreg/ universul.// Eu,/ doar o/ clipă-lumină” (Clipa-Lumină). Şi nu mai puţin simetric este poemul: „Dacă pot/ să renasc/ din clipă/ mă voi numi/ timp” (Timp).
Poeziile acestea uimesc prin simplitate, prin simetrie, prin adâncime şi prin mesaj. Cu doar câteva mijloace artistice. Într-aceasta constă Arta Poetică a Adrianei Weimer. Cu atât mai fascinante, cu cât par mai simple. Dar firul de iarbă nu este simplu? Dar aerul şi apa?
Şi iată ce frumoasă „Mărturie” dă poeta aici: „Ne aşternem pe hârtie/ suflet şi gând/ pentru suflet şi gând/ mărturie”.
Că poezia e ardere, lumină de sine picurând, lacrimă după lacrimă, punct pe „i”nimă, o ştie Adriana Weimer: „Lumânarea care arde sunt eu,/ tu, sfeşnicul meu de argint.// Doar tu/ îmi simţi arderea-lumină/ cu fiecare lacrimă-ceară/ ce curge spre tine.// Doar tu.” (Ardere-Lumină).
Conform învăţăturii evanghelice, poeta Adriana Weimer aşează mai presus de toate virtuţile – Dragostea, care devine lumină: „Mai presus de toate/ e dragostea ce-ţi port;// singura în stare/ să se măsoare cu munţii,/ să cuprindă tot cerul,/ să devină lumină” (Dragostea).
Tot la fel de important, în viziunea poetei, este să reuşeşti să fii tu însuţi „miezul clipei” în care te-ai născut şi exişti: „Închis într-o viaţă,/ precum miezul în nucă,/ dulce-amar/ de trăit să înveţi.// Miezul clipei să fii/ până când/ adevărata lumină/ îţi deschide seninul” (Miezul clipei).
Este vorba, desigur, tot de acea chintesenţă a fiinţei.
Al doilea volum antologat este „Drumuri în noi”, o selecţie riguroasă a liricii anilor de până în 1997.
Nu o dată, Adriana Weimer îşi concentrează discursul poetic la maximum, obţinând sintetic unul sau câteva gânduri sub formă aforistică: „Viaţa ca un împrumut/ de la plată la avans” (Viaţa); „Mai toate sfârşesc înnoptate în vis/ între două destine” (Prea mult); şi altele.
Ceea ce se remarcă la această prodigioasă autoare, eminamente pozitivă, este profunzimea conceptelor pe care le tratează extrem de serios, din punctul de vedere al omului matur, responsabil.
Un poem poate fi alcătuit din alte 1-2-3 poeme mai mici reprezentând gândirea ei aforistică. Spre exemplu: „Se zbat în trupul ceasului ore,/ Vieţi rătăcesc netrase la timp;// dintotdeauna/ e dreptul amiezii/ de a se naşte-n lumină;// uneori/ gândurile dor uitate-n memorie;/ acum/ zâmbetele se pot calcula matematic;// zilele îşi pierd pe rând/ memoria facerii.” (Memoria).
Aceste mici poeme pot figura drept definiţii scurte, ale unui cuvânt. Totul în chip armonios, eufonic. Tema Timpului este foarte frecventă: „Ne rotunjim în privirile sorţii/ şi suntem, pe rând,/ aşteptări dăltuite în taine;// vieţi/ ce se clădesc/ în straturi de secunde;// clipe/ ce se modelează-n veşnicii” (Veşnicii); „De unde această teamă/ a clipelor de a se naşte întregi?// Jumătăţi, chiar şi sferturi,/ mototolite şi aruncate/ la coşul zilei,/ nu mai pot găsi/ drumul spre timp.” (Drumul spre timp). Şi tot poeta se poate lăuda că a presat timpul „între coperţi de memorie” (Coperţi de memorie).
Mai mult decât atât, poeta Adriana Weimer a scris despre „sufletul fiecărei clipe”: „S-a scris/ despre sufletul fiecărei clipe/ şi fiecare clipă scrisă/ a devenit istorie.// Îi este scrisă undeva,/ fiecăruia dintre noi/ o istorie/ şi fiecare istorie trăită/ va deveni,/ pe rând,/ doar o clipă.// În câte feluri ţi-e dat să trăieşti/ o viaţă,/ încât pare a fi mereu/ o alta” (Este scris).
Suflet-viaţă-timp împletite armonios în câteva versuri. O artă. Arta de a trăi. Arta de a scrie. Iscusinţa rostirii. Un întreg al cărui înţeles trebuie descifrat pe măsura trecerii clipelor: „Nimic în afară de timp,/ Dar cât timp în afară de toate!/ Întregul cer se priveşte în ape,/ întregul înalt/ în întregul adânc/ e cuprins” ( Întregul).
Şi despre viaţa care trece într-o clipită, până când vom adormi şi ne vom trezi în Marea Lumină: „Predestinaţi clipei/ doar atât cât să clipim/ şi vom închide din nou ochii,/ nu spre întuneric,/ doar într-o altă lumină coborând/ ne vom înălţa sufletul” (Vom înălţa).
Paralel cu tema Timpului este cea a Drumului fiecăruia, care se depărtează, se întretaie, merg paralel şi se unesc în cele din urmă: „Nu-i vremea încă pentru amintiri,/ dar câte amintiri îmi ies în cale…;/ e semn că drumul meu e-o-adâncă vale/ şi nu-l mai pot cuprinde în priviri?// Nu-i vremea încă pentru bun rămas,/ dar ce-a rămas e bună împăcare…;/ e semn că timpul nu mai doare/ şi-mi trec cărările cu fiecare pas.” (Nu-i vremea).
Trăind sub semnul Cuvântului, Adriana Weimer cunoaşte „Bucuria de-a scrie/ de-a vedea în cuvânt/ şi suflet şi gând.// Bucuria de-a vedea/ cu ochii din noi/ cuvântul-altoi.// Şi încă lumină/ deschisă spre cer:/ cuvântul-mister.” (Cuvântul).
Speranţa poetei este de a descoperi într-o zi „Melodia Eternului”: „Uneori eşti liber/ cum înaltul cerului,/alteori eşti trist/ şi ţi-e greu;// suflet al meu,/ îţi vine să crezi/ că-ntr-o zi vei cânta/ Melodia Eternului?”.
Eternitate-Clipă-Lumină = Viaţă. La care se adaugă Iubirea. A şti să transformi clipa în eternitate, ce poate fi mai promiţător? Creaţia poate fi o cale.
Şi dintr-atâţia ani-lumină din întreg Universul, poeta Adriana Weimer a ales să fie: „doar o/ clipă-lumină” (Clipa-Lumină).
Pe această temă îşi desfăşoară poeta gândurile ca într-un dans nesfârşit: „Dacă pot/ să renasc/ din clipă/ mă voi numi/ timp” (Timp). Şi: „Vom rămâne în timp,/ cum timpul rămâne în noi/ vreme de-o viaţă?// E o viaţă a timpului?/ Un timp al vieţii?// Cronos,/ doar tu vei rămâne în timp/ o nesfârşită viaţă” (Cronos).
Acestea par nişte jocuri de cuvinte, bazate pe simetrie, dar cât adevăr ascund ele, în cuvinte măiestrite artistic, aşa încât să devină poezie!
O a treia secvenţă lirică se intitulează „Profund”.
În acest capitol apar: Dragostea, Speranţa, Destinul, Ploaia, Mugurul, Fructul, Sămânţa, Frumuseţea, Ideea, Colindul de iubire, „zăpezile de lumină”; dorul ca o „dulce povară”, aproape tăcerea, aproape primăvara, înserarea din noi; singurătatea impusă, calendarul cu amintiri, „o ardere nezidită încă”, drumuri dus-întors, „o promisiune a ierbii”; albumul cu imagini, dar şi „dreptul la fericire” pe care poeta Adriana Weimer îl revendică, toate acestea constituind cărămizi la susţinerea edificiului poetic.
Poeme de iubire încântătoare: „Îmi îmbraci sufletul/ pentru/ totdeauna lumină.// Ochii mei/ vor înnopta/ în surâsul nopţilor tale/ pentru/ răsăritul tău.// Sunt lumină/ din întunericul tău,/ umbra luminii tale,/ lacrimă a surâsului tău/ pentru/ niciodată uitare” (Iubire).
Cât adevăr în versurile acestea: „Câtă lumină se topeşte/ pe buze/ pentru naşterea/ unui singur cuvânt/ spre iubire” (Spre iubire). Şi tot poeta este de părere că iubirea este „cea mai firească/ minune” (Iubire). Iar Bucuria este definită astfel: „Bucuria de tine/ e bucuria drumului ne-ntrerupt/ de ploi, de furtună,/ de ceaţă sau fum.// Nevoia de tine/ e nevoia drumului/ scăldat în lumină” (Bucurie).
Iată şi câteva definiţii interesante: „Totul: o infinitate de lumi”; „Omul: o înălţare de suflete”;”Emoţia,/ prima armă/ folosită în lupta/ dintre noi şi viaţă”; şi multe altele.
Emoţionante sunt şi poeziile în care autoarea Adriana Weimer se adresează copilului ei, învăţându-l să descifreze taina vieţii. Dar şi cele dedicate Părinţilor, prin ai căror ochi „ne vedem începutul”.
Prin aceste poezii şi încă altele, poeta îşi adună avuţii pentru veşnicie, uneori întrebându-se: „Oare e destul/ pentru o veşnicie”? (Veşnicie).
O inedită declaraţie de iubire: „Semn de carte/ să-ţi fiu pentru suflet;// să ştii unde-ai rămas,/ să-mi citeşti în priviri,/ printre gânduri.// Semn de viaţă deschisă/ să-ţi fiu.// Semn de noroc.” (Semn).
După acest capitol, nespus de luminos, urmează Capitolul IV, „Infinita Iubire”. O simbioză continuă între Iubire şi Lumină: „Lumină/ devenită în timp/ Cuvânt” (Lumină).
Completarea destinului, resflectat în celălalt, în chip minunat, este redată în poezia: „Zbor”: „E o sete a zborului/ în cuvântul din tine;// eşti timp la marginea clipelor/ şi limita propriului tău destin;// mă chemi să fiu/ echilibrul poeziei tale interioare,/ solitarul zborului tău plural”.
Adriana Weimer a deprins cu timpul „Înţelepciunea cuvântului/ de a nu se lăsa rostit/ la întâmplare…” (Înţelepciunea cuvântului). Poeta e conştientă că: „Este nevoie/ de înţelepciunea/ vindecării cuvântului/ dinaintea rostirii” (Înţelepciunea cuvântului).
Ea învaţă să preţuiască toate cuvintele, socotindu-le ca pe un dar, într-o vreme când acestora li se dă din ce în ce mai puţină importanţă şi sunt destui care le profanează ori le socotesc ca pe o armă împotriva semenilor. Autoarea dă şi o definiţie interesantă cuvântului: „Cuvântul:// piramida cu vârful în jos,/ începutul crescând al ideii,/ plânsul nisipului/ în clepsidre”.
Cuvântul şi Lumina. Lumina cuvântului: „În lumină/ umbra cuvântului prinde contur/ cum omul îşi poartă umbra/ în viaţă.// Din lumină/ spre lumină/ cuvântul prinde viaţă.” (În lumină).
Şi Crezul poetic, care o defineşte pe Adriana Weimer: „Atât de mult/ aş vrea să vă spun/ în atât de puţine cuvinte,/ încât singură ea,/ poezia,/ rămâne.” (Poezia rămâne).
Pentru Adriana Weimer, Poezia este „Un mod de a fi/ prin poezia/ ce curge în tine,/ precum seva în arbori.// Un mod de a vedea/ prin poezia/ ce se naşte în tine,// precum lumea/ în ochii deschişi.// A trăi poezie.” (Poezie).
Concepte clare, idei limpezi, exprimate cât se poate de simplu şi profund.
Şi iată în ce crede poeta Adriana Weimer: „Cred/ într-o lume a cuvântului;// şi-n curgerea ideii/ am devenit/ izvorul cu mii de sensuri.// Cred/ într-o lume a imaginii;// şi-n conturarea ei/ am devenit/ o frază tradusă/ în limbajul culorii.” (Artă).
Poeta atinge şi dimensiunea sacră a cuvântului: „Sunet sacru,/ suflet al orgii/ înălţat pe altarul Iubirii;// iubire în noi,/ iubire spre Înaltul.” (Sunet sacru).
Şi către Cel Ziditor: „Ziditorul meu de vise,/ de Tine-mi sunt scrise/ drumuri şi zări,/ vise-cărări,/ clipe promise.// Ziditorul meu de gânduri,/ viaţa mea printre rânduri/ de Tine-a fost scrisă/ filă cu filă,/ vers după vers,/ viaţă ne-nvinsă,/ gând univers” (Ziditorul meu).
Capitolul V – „Clipa – Infinit” – continuă linia panseistică din volumele anterioare. Unele poezii par silogisme din logică, pornind de la un concept şi reîntorcându-se la acelaşi, printr-o concluzie. Spre exemplu: „Gândesc/ în timp ce spiritul/ se gândeşte pe sine/ gândindu-mă”.
În acest grupaj de versuri, gândirea poetică se complică puţin, ca şi mijloacele de expresie artistică. Ideea e doar sugerată: „La întoarcere/ s-ar putea crede că timpul…// Doar tu/ – tot mai acelaşi –/ îţi ascunzi neputinţa/ ca pe o vină ştiută/ şi zeilor li se face milă/ şi mă orbesc/ cu neştiinţa gestului său;// şi nu ştiu de unde/ acest zbor ucis/ de albastru// şi nu ştiu la ce bun/ această fugă de noi/ – către cine/ ori către unde –/ şi nici măcar dacă strigătul/ nu este deschiderea/ spre o mare-n furtună” (Strigătul).
Foarte frumoasă sintagma: „eşti doar o umbră arsă de gânduri” (Doar o umbră).
Poemele din acest grupaj sunt de mai mare întindere şi mai explicite, deşi înalţă idei fundamentale.
Este interesant că poeta Adriana Weimer a ales, pentru această Antologie personală Cuvântul din cuvânt (Editura Eurostampa, Timişoara, 2017, 300 p.), volumele de versuri apărute până acum, în ordinea inversă a apariţiei lor, şi, cum era firesc, de la debut, spre cel mai recent, refăcând selecţia poeziilor din aceste volume pe criteriul tematic, nu cronologic.
O sintagmă foarte reuşită: „Până la refuz/ timpul şi-a umplut ochii/ cu toate adevărurile lumii” (O mie de feţe).
Şi încă un aforism pe măsură: „nici o vârstă/ nu are vârstă/ în faţa destinului” (Destin). Şi iarăşi: „Cerul va fi/ o oglindire de lumi;/ omul/ o oglindire de suflete” (Primăvara din noi).
Şi ce frumoasă înţelegere a rostului omului pe pământ: „Răsăritul meu/ a însemnat iubire,/ durere.// Apusul meu/ va însemna, poate,/ o clipă de reculegere/ pentru a renaşte/ ţărână…” (Pentru a renaşte).
Desigur, poeta a încercat şi unele poezii în stil clasic, însă dominantă este poezia modernă.
Când îşi face omul un bilanţ provizoriu? Când simte nevoia să ştie cum stă, ce drum a parcurs, cât va mai avea de atunci înainte. Adriana Weimer a alcătuit această remarcabilă Antologie Cuvântul din cuvânt în ideea unei retrospective poetice şi aceea de a păstra în lacra sufletului doar ceea ce i s-a părut valoros. Şi nu a greşit. Pentru că tot ce a adunat aici e aurul strecurat prin foc, purificat prin credinţă, prin stăruinţă, prin dragoste faţă de cuvânt. Mai precis, pentru Cuvântul din cuvânt. Ceea ce e, cu adevărat, remarcabil.
Culegând aceste nestemate lirice, poeta Adriana Weimer mărturiseşte că se află mai aproape de sine: „Mai aproape de mine/ mă simt ca niciodată:/ împăcată, trăită, sperată.// Mai aproape-acum/ mă simt de mine/ de Sfârşitul etern care vine.” (Etern).
Ultimele poezii din volum relevă o anumită grabă a plecării senine şi împăcate, acolo unde ne îndreptăm, fiecare: „Ne pregătim trupul/ pentru drumul sufletului/ printre stele, prin univers,/ dincolo de spaţiu şi timp,/ spre Necuprins,/ spre Infinita Iubire.” (Pentru drum).

Cezarina Adamescu

Despre Autor

Comenteaza

*