default-logo

Anul comemorativ al mărturisitorilor din temnițele comuniste

POEMELE ÎNCHISORILOR – „MARELE CÂNTEC DE CREDINȚĂ ÎN DUMNEZEU”

Interviu realizat cu poeta, scriitoarea și traducătoarea Paula ROMANESCU
Autoare a 70 de volume de poezie, proză și traduceri bilingve din care trei antologii de poezie, prezentate în limbile română și franceză * „Scrisul este chiar robia mea solară şi împlinitoare de bucurie” * Antologia Poezia închisorilor, tradusă și în franceză: „Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Où sont-ils ceux qui n’existent plus?”; „Poemul culturii” din închisorile comuniste – 501 pagini cu 89 de poeți martiri * „Cât de mult trebuie să fi iubit Dumnezeu neamul românesc creştin de i-a dat o atât de cumplită suferinţă, cât să facă din ea Crez şi credinţă «cu viaţa pre moarte călcând»”… * „Profesia” de părinte este o binecuvântare!…

Paula Romanescu este poetă de limba română şi de limba franceză şi traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Membră a ACESLA Sorbona, Paris, 2011; Meritul Cultural în Grad de Cavaler – Presedinția Romaniei, 2008. Este autoarea a 70 de volume, între care trei antologii de poezie: „Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Où sont-ils ceux qui n’existent plus?” – poezie din închisorile comuniste de tristă/ cruntă oroare şi teroare, Editura Betta, 2012 și „Poètes, vos papiers!”, o antologie de poezie românească din ultimii 25 de ani de libertate a cuvântului!, Editura TipoMoldova , 2014. În mai 2017 a lansat Antologia de poezia franceză „Trecea un cântec peste veacuri”, în traducerea autoarei, la Editura TipoMoldova.
Cărți de autor și traduceri: volumele bilingve: Sens (bilingv român-francez), 1997; Dialoque/Dialog, 1998 și 2016; Cugetări/ Pensées (Editura Alcor), 2001; Treimea cea de o rostire/ La Trinité du même langage – Eminescu, Arghezi, Blaga (Editura Fundaţiei Internaţionale Mihai Eminescu), 2008; Dar noi, iubire, noi?/ Mais nous, mon âme, nous? (Editura Semne) 2007; Însorit regat / Empire ensoleillé, (Editura Signata), 2004; Zăvor de iarbă, Vol.I-II, Editura Betta, 2012; Poeme, Ed. TipoMoldova, volumul „Et si l amour avait raison?”, Editura TipoMoldova, mai 2017. George Bacovia, Viori şi clavire/ Violons et claviers (Editura Muzeul Literaturii Române) 2007; Tudor Arghezi, 1999; Lucian Blaga, Poeme / Poèmes 2001, I.L.Caragiale, Une Lettre perdue, (Editura Spicon) 2002, Ecoul umbrelor/ L’Écho des ombres (Editura Dorotea) 2011; Eminescu, „Passe le temps, vienne le temps!”; Arghezi, „Pourquoi serais-je triste?”; Minulescu, „Romances de douces amours amèresc;  mini-antologia „Flori rare de poezie franceză” şi „Univers poetic francofon”, adaptarea în limbile română şi franceză a rubaiatelor de Omar Khayyam (Editura Helicon, 1993; 1996, Apollinaire, Paul Verlaine, Louise Labé… şi altele pe care i-aş invita pe cititori să le descopere singuri spre a le lăsa bucuria întreagă.
Interlocutoarea nostră este şi traducătoarea unor piese de teatru: „Donna Juanna”, de Anca Visdei, reprezentat pe scena Teatrului de Stat din Oradea (1995) şi „Până la capăt”, de Françoise Dorin, înregistrată la Societatea Română de Radio (1996). dE asemenea, este colaboratoare de cursă lungă la Radio România Cultural, la rubricile „Memoria Drumului”, „Dicţionar de personaje”, „Patosul confesiunii”, „Jurnal de călătorie”; a susținut recitaluri de poezie în ţară şi străinătate, are rubrici permanente în presa din Curtea de la Argeş, la Viaţa Medicală, Revista Română de Drept Umanitar și altele. Poemele distinsei și talentatei Paula Romanesu sunt preluate în multe antologii de poezie dintre care: Poeţi români, 10 ani de Haiku, (Editura Haiku, Bucureşti, 2000); Mari  poete ale României, (Editura Femina),1998; O Antologie a poetelor din România (Editura M.L.R.2000), Dicţionare, Istorii Literare.
Drept confirmare a neoboselii de Dumnezeu inspirată, a primit nenumărate premii şi distincţii: Prix de L’Europoésie, – „Pour faire le portrait d’un pays”, Meudon – Franţa, 1993 (text devenit „Chant à la Francophonie”, muzica – Laurenţiu Profeta); Prix du Menhir de Poésie, Soullans – Franţa, 1994, 1996, 1997; Premiul Academiei Carpatica, România, 1998; Premiul de Excelenţă în Traduceri SRH România, 1997; Premiul „Eminescu” pentru traducere, (Zilele Festivalului Eminescu -Turnu Severin, 2004 – 2013; Premiul pentru Traducere la Festivalul „Lucian Blaga”, Sebeş-Alba: 1996, 1998; 2004; Premiul pentru Poezie „Steaua Nordului” & Medalie de Argint, Botoşani, 2016, Premiu pentru Traducere al revistei „Cafeneaua Literară”, 2016…
– Distinsă Doamnă a cuvântului de Bine și Frumos, vă rugăm să ne spuneți, când v-aţi întâlnit întâia dată cu poezia?
– Poezia m-a întâlnit! Tocmai începusem să recunosc graiul mamei, căldura surâsului ei, mângâierea mâinii sale, armonia din cântul de leagăn… Tot de pe atunci am deprins şi gustul de miere al lacrimii, şi liniştea pe care-o aşterneau peste fruntea mea albele bolţi ale casei noastre, şi taina rugăciunii aceleea cu “Înger, îngeraşul meu/ Ce mi te-a dat Dumnezeu,/ Totdeauna fii cu mine/ Şi mă-nvaţă să fac bine…”, şi baladele de George Coşbuc – adevărate litanii menite să aducă sufletului duioşie, deschidere spre lumină, iar noţiunii de iubire de neam – nobleţe… Iar când am ajuns la scris… altă mare minune! „Cetitul cărţilor” mi-a fost dintotdeauna „cea mai de folos zăbavă”. Dar şi îngerul meu păzitor va fi rămas cu siguranţă să mă mai înveţe câte ceva chiar (sau mai cu seamă) şi astăzi, după ce dulcea mea mamă s-a mutat în umbră – „veşminte de pământ luând”, cum spune lăncrămeanul poet din cel „sat de lacrimi fără leac” şi – lăsând livada din jurul casei noastre sub zăvor de iarbă…
– Ce amintiri vă vin în memorie când spuneţi Ţuţuleşti, satul acela de din Argeş mai la vale?
– O infimă parte din acele amintiri le-am concentrat în cartea “Zăvor de iarbă/ Verrou d’herbe” (vol. I-II, Ed. Betta, 2012). De fapt, tot trecutul în care ne place să ne întoarcem adesea nu-i decât dorul de Paradisul dintâi, cel de care avem ştire şi, din care nu am fi fost alungaţi de nimeni niciodată de n-ar fi fost nerăbdarea copilului inocent să ajungă adult… Degeaba oftăm acum după timpul acela de-a pururi pierdut şi, când ne privim în vreo fotografie îngălbenită chipul, rostim ca pentru sine “Eram copil, o, Doamne, sub cerul Tău, înaltul…/ La fel şi-acum; doar învelişul altul…”
Un loc cu totul aparte în memoria mea de adult îl ocupă conştientizarea faptului că pe teritoriul satului nostru, la fostele păduri Rovine (cu accent pe prima silabă!) – Rovina Mare, Rovina Mică, Tufele Roşii, străbătute de „Drumul Omorului”, s-a fost dat Bătălia aceea dintre Viteazul Mircea Voievod şi Baiazid, acesta din urmă aflând cum pot ajunge „tot o apă şi-un pământ” cei care ne-au călcat moşia strămoşească, în căutare de pământ, apă şi aur… Cronica cea mai vie a acelor încleştări ne-a lăsat-o Luceafărul acela răsărit din liniştea neuitării. Degeaba s-au încrâncenat nişte epigoni „revoluţionari” foarte să-i pună sub obroc în vreo întunecată debara a minţişoarei lor, lumina verbului său cântăror de adevăruri.
– În poezia şi în proza Dumneavoastră  aduceți, adeseori, în prim-plan oameni, fapte și locuri dragi: mama, tata, casa părintească, satul copilăriei, dragostea de Dumnezeu…  Poţi fi un creator-traducător de cărți – cele mai multe bilingve, română-franceză și fraceză-română, poți face ceva fără aceste date identitare?
– Aţi remarcat perfect. Să fie oare ceva mai adevărat decât rădăcinile din care te-ai ivit sub cer,- lujer de lut cu verticale seve, robit de dor de a ajunge floare cu, în jurul corolei – aştrii luminii? Cât priveşte cea de a doua părți a întrebării, cred că fără datele identitare de care amintiţi, poţi fi doar înşirător de… „cuvinte goale ce din coadă au să sune”… Ca poet român, poţi fi chiar şi traducător din limba maternă în limba vag românească, împestriţată cu neologisme-barbarisme şi-alte „isme” cu pretenţie de ultra-supra-modernisme din care cititorul (expiratul acela dedulcit la armonie din cuvânt!) nu se va alege decât cu o imensă derută, cu o„tristeţe incomensurabilă” (plecăciune, Topîrceanu!). Dar ca traducător de poezie sau proză literară din limba română într-o limbă străină sau invers este absolut obligatoriu să fi trecut cu ochii minţii larg deschişi prin regatul literaturii române şi universale, prin studiul aprofundat al limbii sursă şi al limbii în care te încumeţi să traduci, păstrând întreg sensul originalului, evitând capcanele lingvistice foarte frecvente la cei cărora cunoştinţele de gramatică le-ar fi rămas străine, iar lexicul… după ureche.
– Doamna Paula Romanescu, Dumnezeu v-a înzestrat cu mulţi talanţi, pe care i-aţi înmulţit înzecit!… Sunteţi autoarea a trei mari antologii bilingve: cea alcătuită din poezia închisorilor – „Unde sunt cei care nu mai sunt”/ „Où sont-ils ceux qui n’existent plus?”, titlu împrumutat după cel al poemului omonim, semnat de Nichifor Crainic. Sfântul Sinod al BOR îi cinstește anul acesta pe Patriarhul Justinian Marina şi pe martirii şi mărturisitorii creştini din România, care L-au mărturisit pe Hristos în vremea ateismului stalinist. Cum a pornit ideea alcătuirii Antologiei Poezia închisorilor la care am aflat că aţi lucrat aproape douăzeci de ani?
– Fenomen literar unic în literatura lumii, creaţia poetică a deţinuţilor politici din închisorile comuniste din România (1948-1964), dintr-o vreme de neagră teroare şi oroare, a circulat mai întâi chiar între zidurile temniţelor, transmisă prin morse, scrisă pe o coajă de săpun, înscrisă în memoria și în inimile celor deveniţi adevărate enciclopedii uluitoare ca într-o bibliotecă vie pe care n-au putut s-o distrugă nici tortura, nici foamea, nici frigul, nici focul, nici moartea, nici teroarea cruntă.
Supravieţuitorii închisorilor comuniste au reunit după decembrie 1989 zestrea de poeme îndelung păstrate în memoria lor. Astfel a apărut la Bucureşti, sub coordonarea lui Constantin Aurel Dragodan, între anii 1993-1997, antologia în patru volume de poezie aflată şi în Arhiva Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. Regretatul C.A. Dragodan este cel care mi-a pus la dispoziţie textele poemelor antologate şi mi-a propus alcătuirea unei selecţii şi traducerea în limba franceză. Aşa a apărut în anul 1999 prima ediţie – „Poésie enchainée” (Editura Spicon), cuprinzând poezii din 36 de poeţi dintre cei mai reprezentativi. Lansarea acesteia s-a făcut în Franţa, la Angers, în cadrul simpozionului internaţional „Artistes pour la Liberté”, sub egida Amnesty International. Pentru ediţia a doua, revăzută şi adăugită, am ales poezii şi din culegerea PoeŢi dupĂ gratii, apărută la Mănăstirea „Petru Vodă” (2010), dar am inclus şi poezii inedite puse la dispoziţie de păstrătorii lor – autori, prieteni sau membri ai familiilor celor care nu mai sunt, ca tot atâtea mărturii de cutremurătoare forţă poetică. Da data aceasta, numărul poeţilor selectaţi a fost de 89!
Comemorarea martirilor români anticomunişti care „au umplut cerul de sfinţi” ar trebui să fie făcută cu fiecare Sfântă Liturghie când preotul înalţă ruga aceea prin care sunt amintiţi cei care sunt vrednici de pomenire cu: „Să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa!”
Despre ei ar trebui să existe şi obligativitatea consfinţită prin lege de a se include în programele şcolare un studiu pertinent, altfel ne vom mira în zadar că tânăra generaţie nu va înţelege niciodată ce e cu iubirea de neam şi cu jertfa celor care au preferat să moară întru credinţa străbună, îndurând samavolnicii de o cruzime inimaginabilă din partea unor hiene cu chip de om fără Dumnezeu.
– Fiecare vers din creaţia celor 89 de poeţi este o ilustrare a experienţei durerii, a nesfârşitelor suferinţe, a martirajului celor umiliţi, schingiuiţi, dar care au transformat suferinţa şi suspinul lor în cânt şi rugăciune cuminecătoare… Pentru Paula Romanescu, cum au fost parcurse acele zile încărcate, mai ales, emoţional?
– Nu credeam să-nvăţ a… suferi ca şi cum aş fi traversat eu însămi iadul care mi se deschidea cu fiecare nouă mărturie găsită în poemele acelea de o cutremurătoare forţă şi veridicitate a evocării. Am fost cu ei în cătuşe, în lanţuri, la Neagra, la Canal, am răbdat de foame, de frig, am îndurat umilinţele toate, m-am rugat cu ei şi am „văzut” cum Iisus le-a intrat în celulă, le-am trăit disperarea când, sfâşiaţi de durere înălţau rugi-întrebare, precum: “Mai este, Doamne, pân’ la cer, mai este,/ Până s’ajung părtaş luminii Tale,/ Sau totul nu a fost decât poveste/ Şi-am colbuit degeaba atâta cale,/ Şi-am risipit atâta suflet, Tată,/ În râvna mea ne-nchipuit de mare/ Ca de-o mai fi s-ajung la cer vreodată/ N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare…!” De-ar fi fost după mine, n-aş fi menţionat în carte decât la cuprins, în ordine alfabetică, numele celor trecuţi prin închisori, fiindcă poeziile lor prea erau ale tuturor.
– În istoria mântuirii neamului omenesc, astfel de experienţe de viaţă, ilustrate de sensibila şi înalta „poezie a rugii” mai găsim la sfinţii, martirii şi mucenicii din primele veacuri după Hristos; mă gândesc la Sfinţii Grigorie Teologul, Ioan Damaschin, Andrei Criteanul care au ridicat rostirea şi rostuirea cuvântului de la estetic la divin… Poate fi încadrată poezia închisorilor într-un gen literar anume? Mai există „antecedente” asemănătoare în marea literatură universală?
– Vedeţi care-i diferenţa? Scrierile celor de dumneavoastă evocaţi se refereau la trăirea lor individuală. Poezia închisorilor din vremea comunismului pogorât după Cel de al Doilea Război Mondial peste întreg neamul românesc – ca un vifor din Siberiile urii şi adus chiar „de marele popor eliberator de la Răsărit” (?!) – este unul şi acelaşi cântec fără de sfârşit, înălţat din mii de glăsuiri, continuat de o voce mereu gata să ducă mai departe tăcerea aşternută de o altă voce peste care moartea îşi pusese pecetea… Nu! Nu mai există în toată literatura lumilor un astfel de fenomen literar! Încadrarea acestui fenomen în Istoria Literaturii Române din toate timpurile TREBUIE să fie făcută mai întâi (de ce fac pe surzii inocenţi şi nepricepuţi istoricii noştri literari?!) şi, denumirea fenomenului (dacă din pricina unicităţii sale nu-şi află nume!) se va impune firesc. „Soyez béni, mon Dieu, qui donnez la souffrance!”/ Binecuvântat fii, Doamne, că ne-ai dat suferinţa!, parcă aşa zicea Baudelaire… Dar cât de mult trebuie să fi iubit Dumnezeu neamul românesc creştin de i-a dat o atât de cumplită suferinţă, cât să facă din ea Crez şi credinţă, cu viaţa pre moarte călcând…
– La „Academia de după graţii” s-au aflat poeţi cunoscuţi, precum Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Vasile Voiculescu, dar şi poeţi care nu au creat decât în perioada cumplitelor persecuţii, „atinşi” de aripa Duhului Sfânt. Vă rugăm să faceţi o scurtă clasificare a acestor poeţi-mărturisitori întru Hristos.
– Dacă cei cunoscuţi n-au nevoie de laudele noastre deşarte, cei „necunoscuţi” ar trebui cu toată iubirea noastră evocaţi pre numele lor de oameni curaţi în duh, fiindcă s-au aliniat cu sufletul la marele cântec de credinţă în Dumnezeu, atenţi să nu rateze acel balsam – cântec lin adus de undele nopţii „sau de cer/ prin cântul de cătuşe greu şi crud/ … cântec lin (şi alintător) pe care temnicerul/ nu l-a simţit fugind de la Aiud…”, cântec care devenea astfel al tuturor. Poezia închisorilor este o epopee cu autor colectiv şi necunoscut dar, cu siguranţă vorbitor de limba română!
– Între martirii din închisorile comuniste au fost şi mulţi teologi, preoţi, monahi şi monahii. Vă rugăm să amintiţi măcar câteva nume dintre aceştia!
– Din imensul număr de slujitori ai credinţei creştine, victime ale opresiunii carcerale comuniste să-i amintim măcar pe câţiva măcar: Ierarhi arhimandriţi: Sofian Bughiu, Adrian Făgeţeanu, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase; Ieromonahi: Arsenie Boca, Daniel Sandu Tudor; preoţi: prof. dr. Dumitru Stăniloaie, prof. dr. Constantin Galeriu, Ilie Lăcătuş, Gheorghe Calciu, Ilie Imbrescu, Simion Pivniceru, Ioan Sofican, monahia Zorica Laţcu (Maica Teodosia), ca să nu-i mai pomenim aici (dar în suflet totdeauna!) pe toţi cei striviţi sub lovituri de bâte, crucificaţi pe uşa bisericii, schingiuiţi în fiare de… fiare.
– Răzbate din creația lor încrederea în triumful Dreptăţii și al Adevărului, încredere care nu i-a părăsit niciodată pe cei întemniţați în temnițele roşii. Vă rugăm să ilustraţi prin  câteva versuri calitatea profetică a poeziei închisorilor…
– Păi, să le dăm cuvântul! Tot ei o spun cel mai răspicat. „Autorul” sunt ei toţi. Dar a semnat pentru ei toţi doar Radu Gyr! „Ne vom întoarce într-o zi,/ Ne vom întoarce neapărat./ Vor fi apusuri aurii/ Cum au mai fost când am plecat./ Ne vom întoarce neapărat/ Cum apele se-ntorc din nori/ Sau cum se-ntoarce, tremurat/ Pierdutul cântec, pe viori./ Ne vom întoarce într-o zi…/ Și cei de azi cu paşii grei/ Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi/ Cum vom pătrunde-ncet în ei. /Ne vom întoarce ca un fum,/ Uşori, ţinându-ne de mâni,/ Toţi cei de ieri în cei de-acum,/ Cum trec fântânile-n fântâni./ Cei vechi ne-om strecura, tiptil,/ în toate dragostele noi/ Şi-n cântecul pe care şi-l/ Vor spune alţii, după noi./ În zâmbetul ce va miji/ Şi-n orice geamăt viitor,/ Tot noi vom sta, tot noi vom fi,/ Ca o sămânţă-n taina lor./ Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări,/Cu vechiul nostru duh fecund,/Ne-napoiem şi-n disperări,/ Şi-n răni ce-n piepturi se ascund./ Şi-n lacrimi ori în mângâieri,/Tot noi vom curge, zi de zi,/ În tot ce mâine, ca și ieri,/Va sângera sau va iubi”.
Sau alt crez pentru care semnează de astă dată Andrei Ciurunga: „Într-o zi se va vorbi de noi/ La fel de simplu ca despre stejari./ Oamenii vor fi spălaţi de noroi,/ Iar copiii de-acum – oameni mari./ Bătrânii vor spune scurmând amintiri:/- Erau tineri şi din răni sângerau./ Mâinile nevestelor, subţiri,/ Cu fâşii de cămăşi îi legau./ Nimeni nu va plânge pe gropile noastre,/ Cum nu plângi iarba mieilor din lunci/ Sau infinitul zărilor albastre/ Că prea vom fi ai tuturor atunci./ Într-o zi se va vorbi despre noi/ La fel de simplu ca despre izvoare,/ Şi oamenii, cu pumnii amândoi,/ Vor bea, din apa care-am fost, răcoare”.
De ce mi se pare că noi, cei din acel „într-o zi se va…”, nu ne aplecăm încă spre răcoarea apei limpezi a „celor care-au fost”, preferând – cu vinovată ignoranţă – să ne mulţumim cu bălţile din care bem apa căldicică întru lauda somnului raţiunii născătoare de monştri!

– Și totuși, să sperăm că într-o zi, mulți dintre acești mărturisitori creștini vor urca în icoane și că aceste modele de viață vor fi mai mult în atenția noastră. Doamna Romanescu, din documentările dumneavoastră, ce „tehnici” (instrumente) de scris şi de răspândire a „cântecului lor” de suferinţă şi de slavă lui Dumnezeu erau folosite în temniţele ateiste?
– Era mai întâi memorarea fiecărui vers de fiecare deţinut care „evada” din noaptea gândului chinuit în lumina sufletului până când, vers cu vers, se ivea poemul. Trimiterea spre ceilalţi se făcea prin alfabetul Morse (caloriferele pline de ger erau foarte utile căi de transmitere), prin „înscrierea” cuvintelor pe o coajă de săpun, pe un petec de zeghe, pe un zid scrijelit cu unghia, prin viu grai (viu ?!) şoptit în prea lungile ceasuri de stat în picioare, în celule ticsite de umbre clătinate…
Dar să-l lăsăm pe C.A. Dragodan să ne vorbească despre „Biblioteca în alfabetul Morse”: „Cavou fără cruce sub negrul blestem/ Cu sumbre celule, firide de gheață/ Cetatea tăcerii în care zăcem,/ Departe de lume, departe de viaţă./ Cu ţipăt târziu, cucuvelele stranii/ Trecând prin nesomn de lihniţi deţinuţi/ Ne sfâşie noaptea cu triste jelanii/ Ca plânsul copiilor noştri pierduți…/ Dar surd câteodată se-aude ceva:/ Un V ciocănit uşurel în perete./Atunci tresărim bucuroşi că ne va/ Purta pe aripă chemarea discretă./ Serafică orgă, destoinic strigoi!/ Pereţii par clapele claviaturii/ Pe care măiestrele degete moi/ Morsează cereşte poemul culturii./ Şi zidul dispare topit în azu./ Porniţi peste vreme pe-o tainică punte,/ Pioşi ascultăm cu mulțimile-n drum/ Cuvintele predicii Lui de pe munte/ Din nou patriarhii şi sfinţii apa,/ Din nou Academos grădina-şi deschide./ Prietene Platon, mai plimbă-ne iar/ Prin lumea ideilor tale splendide!/ S-au strâns laolaltă poeţii-n pridvor:/ Pe mantie, Charles cu amurgul Citerei,/ Fantasticul Edgar plângând pe Lenore,/ Mihai, strălucind ca luceafărul serii./ Deodată un K şuieră prin pereţi/ Şi toate minunile-n gol dispărură./ Semnal de pericol e K, şi, înceţi,/ Apar pe la uşi temnicerii, cu ură./ Cu inima strânsă în gheare de fier,/ Auzi cum pe-aproape scrâşneşte zăvorul./ Pe cine-ai mai prins, nemilos temnicer?/ …Şi-n noapte, un ţipăt şi-mplântă fiorul/ Cu lanţuri, şi foame, şi frig de nescris/ Celulele negre aşteaptă posace/ Pe furii ce rup din Eden interzis/ Regali, trandafirii luminii cu ace”.

– În ultimul sfert de veac, în şcolile şi liceele noastre nu mai încap în programele și manualele școlare creaţiile lui Mihai Eminescu, darămite poezia închisorilor destul de puţin cunoscută. Cine trebuie, alături de „Maica Spirituală a Poporului Român” (cum numea Mihai Eminescu Biserica!) – să aducă aceste modele de viaţă în actualitate, pentru a le face cunoscute copiilor şi tinerilor noştri?
– Copiii, tinerii, au cu toţii nevoie de modele şi, lăsaţi fără supraveghere din partea familiei, cu părinţi mai mult absenţi de lângă ei din varii pricini şi, cu precădere din grija pentru agonisirea „pâinii cea de toate zilele”, trataţi cu superficialitate de profesorii („trataţi” şi aceştia ca nişte inutilităţi de lux calp în balanţa împărţitorilor de pomeni bugetare) năuciţi de vârtelniţa alternativelor manuale cu eroi de mucava pe post de simboluri naţionale şi, de agresivitatea verbală (şi nu numai!) a alumnilor digitalizaţi, îşi iau modele din ce le oferă realitatea socială, politică, artistică şi, cum să-i zic şi din cea “culturală”!…
Până mai ieri (pragul acela de care ne-am împiedicat răsturnându-ne în anul 1989!) exista mult hulita cenzură. Am scăpat de ea! De când ne-a pălit libertatea, ne-am trezit într-o mâzgă de libertinaje – de comportament, limbaj, relaţii umane aberante, legi care se cer revizuite în numele „corectitudinii politice” de sorginte internaţionalistă care a schimbat vechiul slogan cel cu „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, prin „Minoritari de toate speciile, căsătoriţi-vă!” Familia este în descompunere, copiii se concep în eprubetă, oamenii sunt virtual liberi şi… colectiv fericiţi, de n-ar fi înfiorător de singuri în tot mai populatul pustiu numit societate.
Să credem că-şi vor lua tinerii modele de la martiri patrioţi?! Pentru care ţară să se mai jertfească ei acum când ceea ce numim „acasă” pare să le fie doar locul ubi bene într-o lume debusolată în care terorismul s-a internaţionalizat!
– Știm că aveţi o fiică – Adina Romanescu –  la fel de talentată, dar în domeniul Artelor Plastice, care a ilustrat multe dintre cărţile Dumneavoastră. E grea „profesia” de părinte când te numeşti Paula Romanescu?
– „Profesia” de părinte este o binecuvântare. Să dai puiului de om tot ce are sufletul şi mintea ta mai de preţ, să-l vezi împlinindu-se cu, drept zestre, comorile acelea toate – sufleteşti, morale, culturale, intelectuale, din care dând ca om, ca părinte, devii şi mai bogat  cu încă o frumuseţe, este o minune. Când se întâmplă ca viaţa să ne îmbie a încerca şi gustul amar al vreunei înfrângeri şi lacrima-i pe-aproape, îi rămâne iubirii ultimul cuvânt. Fiica mea a vădit o certă personalitate încă din anii copilăriei. Pe atunci micii ei tovarăşi de joacă încă netrecuţi pe la şcoală nu mă ştiau de poeta Paula Romanescu, ci de „mama lu’ Adina”. Acum… sunt „autoarea Autoarei” unor lucrări de grafică de excepţie care-mi înnobilează cărţile (şi nu doar pe acestea), o pictoriţă cu totul dăruită artei sale.
– Ce vă place să faceţi, ce vă nelinişteşte în lumea de astăzi?
– De când cu trecerea la anotimpul culesului târziu, fac numai ce-mi place. Iar scrisul este chiar robia mea solară şi împlinitoare de bucurie. Cât despre nelinişti… le las lumii dacă lumea le acceptă ca pe un lucru firesc. Mi se întâmplă să mai dau lecţii de comportament (meteahnă de profesor, deh!) prin mijloacele de transport în comun… Aşa se face că într-o zi m-am trezit făcând o observaţie „duioasă” unui tânăr revărsat pe un scaun în vreme ce, lângă el, se clătina îngrijorător un vreasc de bătrână cu părul de nea… „Nu sunt dispus să primesc lecţii de la oricine”, s-a înfoiat purtătorul de creastă moţată. Am continuat totuşi: „Dar un joc frumos şi simplu ai accepta totuşi?” Iată regulile acestuia: Când vei ajunge acasă, aruncă-ţi privirea în prima oglindă şi, dacă ţi se va părea că vezi un măgar (tânăr!) să ştii că nu ţi se pare!” „M-ai făcut măgar?!” a explodat pintenatul copitat gata să-şi încoarde pumnii a „ultimul cuvânt”… „Cum, dragă tinere, ai şi ajuns acasă?!” Cam astfel de situaţii fac parte din neliniştile mele…
– Sunteţi o iubitoare a cuvântului din Cuvânt,  „instrument” al dialogului, comunicării şi comuniunii între noi, fiinţe gânditoare. Sunteţi creator, excelent traducător, cititor dar şi un excelent recitator cu multe ore de înregistrare în studiourile Televiziunii şi ale Radioului. Într-o lume secularizată, grăbită şi plină de ură, dumneavostră ştiţi să daţi cuvântului scris şi rostit valoare taumaturgică. Ce „reţetă” folosiţi?
– Firescul. În scris, în rostire. Orice exagerare dăunează comunicării, înţelegerii mesajului pe care vrem să-l transmitem. Şi permanenta întreţinere în stare de veghe a raţiunii, fără a neglija nici raţiunea inimii.
– Cu puţin timp în urmă, aţi lansat Antologia de poezie franceză „Trecea un cântec peste veacuri”, unde ați reținut și personalități românești afirmate în exil, şi volumul de poezie originală „Et si l’amour avait raison?” Vă rog, faceţi o scurtă trecere în revistă a celor două titluri…
– N-ar fi mai bine să treacă prin/ peste veacuri chiar cititorii noştri cu, drept ghid, cântecul lumii franceze turnat în limba dorului şi, deopotrivă, dorul românesc „exilat” în grai botezat în apele Senei, cât să le fie mai uşor şi celor de pe acolo să ne priceapă sufletul înfrăţit cu cântul ciocârliei şi cu tăcerea pietrei din Poarta lui Brâncuşi ?
– Între preocupările Dumneavoastră, doamna Paula Romanescu, se numără şi pasiunea pentru poezia japoneză. Cum a început ea?
– Am notat într-o zi : „Peştele-n apă/ pasărea-n larg de ceruri/ locul meu unde ?” Am trimis „întrebarea” la un concurs de haiku în Franţa. A fost premiat. De atunci caut să spun ce am de spus în poezie prin șaptsprezece silabe. Se întâmplă ca uneori (rar de tot!) să fiu şi înţeleasă… Regulile creaţiei de sorginte niponă par simple dar… par numai.
– La ce proiecte lucraţi?
– Proiectele zburdă deocamdată. Când mă voi ocupa de transpunerea lor în fapt literar, voi vedea ce s-o alege de ele. S-au adunat cam multe. Şi se apropie şi vacanţele… Proiectez să mă întorc la… moşie (la casa părintească de la Țuțulești n. r.) şi să las liniştea să mă ajungă.
– Vă mulțumim, doamna Paula Romanescu, și ne rugăm ca într-o bună zi să ne vorbiți „pe viu”, la Galați, despre frumusețea Cuvântului din creațiile Dumneavostră și despre tainele poeziei experiată în temnițele comuniste, comori inestimabile care se adaugă patrimoniului cultural și spiritual al atât de încercatului neam românesc !

A consemnat,

Maria Stanciu

Foto: Arhiva personală a Paulei Romanescu

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*