default-logo

AUGUSTIN BUZURA, O CONŞTIINŢĂ MORALĂ A LITERATURII ŞI A TIMPULUI NOSTRU

Augustin Buzura a fost, este unul dintre marii romancieri ai literaturii române. Dar nu numai atât (deşi „numai atât” înseamnă foarte mult). A fost, în acelaşi timp, o voce a demnităţii şi rezistenţei intelectualului român în comunism. Romanele sale – „Absenţii”, „Orgolii”, „Feţele tăcerii”, „Vocile nopţii”, „Refugii”, „Drumul cenuşii” – sunt realizări estetice memorabile, piese de rezistenţă ale literaturii române, alături de alte titluri de forţă sub alte semnături prestigioase. În plan moral, aceste opere au constituit însă forme intelectuale, parabolice, subversive ale dezacordului politic şi ideologic, un mod de a critica, un act de protest la adresa regimului totalitar, care încerca să reducă societatea şi oamenii, prin frică şi teroare, la condiţia de masă amorfă, uşor de condus şi manipulat. Problematizând condiţia individului în era totalitară, subliniindu-i poziţia de victimă a sistemului, cu desanturi în labirinturile universului interior, prin instrumentele subtile şi complicate ale analizei psihologice, inspirate şi de psihiatrie (autorul era medic psihiatru), acuzând, criticând, protestând, la nivelul profund al discursului de idei, prin elaborate strategii ale subversivităţii, romanele lui Buzura au fost, în acelaşi timp şi în acel timp, o formă de afirmare a demnităţii, prin negare, un mod de supravieţuire, a autorului, dar şi a cititorilor. A cititorilor care le căutau cu febrilitate, convertind actul lecturii într-o experienţă a libertăţii morale şi intelectuale. Instigându-ne, pe noi ca indivizi şi societate, prinsă sub cizma orânduirii totalitare, să privim critic regimul politic, să denunţăm moralmente dramele sociale şi sfâşierile morale ale omului sub dictatură, Buzura ne-a îndemnat să ne regăsim, în străfundurile fiinţei, resursele, aparent pierdute, de demnitate umană, să nu acceptăm frica, spaima şi teroarea, ca forme ale morţii, să rămânem vii, cu toate nemulţumirile, frustrările, suferinţele şi aspiraţiile noastre de oameni opresaţi, umiliţi, alienaţi, masificaţi de o ideologie profund inumană. Scrisul lui Buzura a fost, într-o perioadă sumbră, un act de curaj, un exemplar gest moral al intelectualului neîngenunchiat de frică, laşitate, duplicitate şi compromisuri (cum, uneori, s-a mai întâmplat), o probă a demnităţii, care înfruntă istoria şi afirmă dreptul omului la propria libertate şi umanitate. Cărţile lui au fost şi sunt, dincolo de limitele temporale, politice, ideologice şi morale ale istoriei, o formă de afirmare şi de trăire a libertăţii. Literatura ca libertate – iată o sintagmă care i se poate aplica şi lui Augustin Buzura, marele scriitor care, plecând prea devreme dintre noi, a lăsat literatura noastră mai săracă, fără un nume de marcă al ei. Prin opera lui, autorul a aprins o flacără în întuneric, o lumină în noapte, care ne-a ajutat să nu ne rătăcim şi să ne pierdem în bezna timpului. Ea a rămas să ardă şi după ce noaptea istoriei s-a sfârşit şi trebuie să lumineze în continuare, înfruntând umbrele şi stihiile care ne dau, din când în când, târcoale, ca un avertisment la adresa necesităţii de a rămâne în stare de veghe şi în continuă alertă, păstrându-ne întregi luciditatea şi demnitatea. Altfel spus, de a rămâne vii – pentru că adormirea conştiinţei înseamnă moarte –, aşa cum viu rămâne şi scriitorul, această conştiinţă morală a literaturii noastre cu numele Augustin Buzura, chiar dacă s-a grăbit să plece dintre noi, în plină vârstă a maturităţii creatoare, în acest îndoliat început de iulie.

(Sorin IVAN)

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*