În fiecare an, la 25 martie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte „Buna Vestire” sau Blagoveştenia (gr. Evangelismos), una dintre cele patru sărbători Împărăteşti, închinate Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, moment istoric milenar, ziua în care Arhanghelul Gavriil, rostind Feciorei Maria „Bucură-te!”, a adus, către Maica Domnului cea mai importantă veste din istoria creştinismului: vestea venirii în lume a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prăznuim, aşadar, sărbătoarea care ne aduce aminte de marea dragoste a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută în păcat. Într-o lume în care omenirea se complăcea în multe şi mari păcate, într-o lume în care cele zece porunci ale Decalogului erau nesocotite, îngerul Gavriil e trimis de Dumnezeu în cetatea Nazaret, la Fecioara Maria al cărei suflet era candelă de lumină, ca o grădină de pace şi binecuvântare[1]. Ziua de 25 martie punctează exact nouă luni înainte de Crăciun, fiind aleasă de Părinţii Bisericii, ca să indice că IIsus Hristos a fost conceput într-o perioadă de timp perfectă „din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, aşa cum este precizat în Crezul Niceo Constantinopolitan: „…Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, şi S-a făcut om…”
Sfinţii Epifanie şi Ambrozie scriu despre Preacurata Fecioară Maria, că, de doisprezece ani se îndeletnicea cu ruga neîncetată în templu către Dumnezeu, dar şi cu lucrul mâinilor de toate zilele, şi, îndeobşte, cu citirea dumnezeieştilor slove, cugetând în permanenţă la legea Domnului, că era foarte isteaţă la minte şi iubitoare de învăţătură. Istoricul bisericesc Gheorghe Chedrin afirmă despre Fecioara Maria, că a învăţat Vechiul Testament, în vremea vieţii sfinţilor săi părinţi. Asupra învăţăturii sale un impact şi o dragoste deosebită a exercitat proorocia lui Isaia: „Iată fecioara va zămisli în pântece şi va naşte Fiu şi se va chema numele lui Emanuil, care se tâlcuieşte, Cu noi este Dumnezeu”. Gândindu-se cât de mareaţă vrednicie este a fi Născătoare a Fiului lui Dumnezeu, şi cât de minunată şi nespusă este taina aceasta, ca, fecioară fiind să fie Maica Lui Iisus, Sfânta Fecioară Maria îşi îndrepta toată dragostea aprinsă către Mesia Cel aşteptat, dar şi spre fecioara care va fi aleasă să zămislească şi să nască pe Mesia. Căutând Dumnezeu spre smerenia roabei Sale, spre vrednicia de a fi Maica lui Hristos şi stăpâna a toată zidirea, îi trimite îngerul vestitor. Odată, potrivit obiceiului, Fecioara Maria, stând, după a doua catapeteasmă, la rugăciunea de miezul nopţii, rugându-se cu dorinţă fierbinte lui Dumnezeu, deodată, o lumină mare şi nepământeană a răsărit, strălucind peste ea[2].
Iar din mijlocul luminii s-a auzit un glas către dânsa: „Tu vei naşte pe Fiul Meu!”! Preacurata Fecioară s-a umplut de imensă bucurie, dând mulţumire şi închinăciune lui Dumnezeu, primind cu cinste planul lui Dumnezeu: „Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). Evanghelia după Luca, 1:26-38, consemnează că Arhanghelul Gavriil îi apare Fecioarei Maria şi îi spune că va concepe şi va naşte un fiu, chiar dacă ea „nu a cunoscut bărbat”. Şi i-a zis îngerul: „Nu te teme, Marie! Nu te îndoi de fecioara cea mai înainte vestită prin proorocul Isaia. Chiar tu eşti acea fecioară care ai aflat acel dar, ca să zămisleşti pe Emanuil, mai presus de fire şi să-L naşti negrăit, precum Acela Însuşi ştie! Sfântul Andrei vorbeşte despre cucernicia Arhanghelului Gavriil, care vine la dumnezeiasca fiică cu mare frică şi cinste, se apropie de stăpâna a toată lumea prin cuvinte pline de bucurie ale Bunei Vestiri! El vine încetişor, stă înaintea ei, precum vorbeşte amintitul învăţător, Sfântul Andrei, scriind astfel: „Apoi Arhanghelul a intrat în cea dinăuntru cămară, în care locuia Fecioară şi, apropiindu-se încetişor, a venit la uşă; şi după ce a intrat înăuntru, vorbind cu liniştit glas către fecioară, a zis”: «Bucură-te, ceea ce eşti cu dar dăruită, Marie, Domnul este cu tine! Cel ce este mai înainte de tine, acum este cu tine! Şi puţin mai pe urmă va ieşi din tine! Deci El mai înainte de toţi vecii a fost, iar acum, sub vreme! Binecuvântată eşti tu între femei, pe care Isaia cu ochi prooroceşti mai înainte socotindu-te, te-a numit proorociţă, fecioară, loc şi carte cu taină pecetluită! Binecuvântată eşti tu cu adevărat, pe care Iezechil te-a numit luceafăr şi uşă încuiată, prin care singur Dumnezeu a trecut! Însă Fiu dumnezeiesc, Fiul Celui de sus, pe Dumnezeu din Dumnezeu, pe Cel mai înainte de veci din Tatăl fără de maică născut, iar la sfârşitul veacurilor din tine, care eşti Maică şi Fecioară, fără de tată o să iasă şi al Cărui nume este minunat şi negrăit. Tu, Aceluia Îi vei da numele Iisus, care se tâlcuieşte Mântuitor; pentru că Acela va mântui toată lumea şi va împărăţi preaslăvit, fără asemănare cu strămoşul tău David şi decât toţi împăraţii cei ce au fost din casa lui Iacob; iar împărăţia Lui nu va fi vremelnică, ci veşnică, neavând sfârşit întru nesfârşitele veacuri »”.
Iar Maria a zis către înger: „Cum va fi aceasta, fiindcă de bărbat nu ştiu?” Despre acest lucru, Sfântul Grigorie de Nissa scrie: „chipul zămislirii, nu după firea şi obiceiul omenesc făcându-se, ci mai presus de fire, pentru că unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii. Zămislirea ei este după lucrarea Sfântului Duh: Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri! De la Acela în pântece vei lua. Acela va săvîrşi întru Tine zămislirea cea neştiută. Pentru că Cel ce a putut să zidească din tină neînsufleţită pe Adam viu, oare nu va putea mai ales din Fecioara cea vie, ca să alcătuiască pe pruncul cel viu? Dacă cu înlesnire a fost lui Dumnezeu, ca din coasta lui Adam să închipuiască femeie, apoi oare cu neînlesnire îi va fi Lui, ca în pântecele Fecioarei să închipuiască pe om? Duhul Sfânt, Cel ce toate le face, întru Tine, o, Preasfânta Fecioară, o va lucra aceea, ca în preacuratul tău pântece, din trupul tău, trupul Cuvântului lui Dumnezeu, Celui fără de trup se va rândui, mai presus de fire. Pentru că tu fiind uşă, cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, Domnul va trece; nu într-alt chip, ci precum raza soarelui trece prin sticlă şi prin cristal, sfinţindu-te şi luminându-te cu dumnezeiasca slavă, ca să fii maică adevărată lui Dumnezeu, născând Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit; şi rămânân Fecioară, precum mai înainte de naştere, la fel întru naştere şi după naştere”[3]
Auzind Preacurata buna-vestire a îngerului trimis de Dumnezeu, prin smerenia sa adâncă din inimă cea iubitoare de Dumnezeu, a răspuns: „Iată roaba Domnului! Fie mie acum după cuvântul tău!” Şi îndată în sfântul ei pântece, prin lucrarea Sfântului Duh, s-a făcut zămislirea cea nespusă, fără îndulcire trupească, dar cu îndulcire duhovnicească. Deci întru acea duhovnicească îndulcire a iubirii de Dumnezeu şi întru dumnezeiasca vedenie a minţii S-a zămislit Fiul lui Dumnezeu, şi Cuvântul S-a făcut trup, şi S-a sălăşluit întru noi, prin întrupare.
Auzind acestea, arhiereul cel mare, Zaharia, tatăl Mergătorului Înainte, adunând doisprezece bărbaţi fără femei, din seminţia lui David, între care era şi Sfântul Iosif, bărbat drept şi bătrân de ani, a luat toiegele lor şi le-a lăsat peste noapte în Sfântul Altar, zicând: „Arată, Doamne, pe bărbatul cel vrednic, cu care se cuvine a logodi pe Fecioară”. Iar a doua zi, preoţii împreună cu cei doisprezece bărbaţi, intrând în biserică, au găsit toiagul lui Iosif, înverzit şi încă şi o porumbiţă s-a văzut – cum mărturiseşte despre aceasta Ieronim -, zburând de sus şi şezând pe toiagul lui Iosif. Şi au cunoscut bunăvoirea lui Dumnezeu, ca lui Iosif să i se încredinţeze Fecioara spre pază. Să meargă la Iosif, rudenia şi logodnicul său – adică bărbatul cel drept şi sfânt, plăcut lui Dumnezeu -, nu spre însoţirea trupească, ci spre paza fecioriei sale, rânduit fiind, de purtarea de grijă a Celui Preaînalt.
Casa lui Iosif a fost ca o biserică de rugăciune, unde trăia Fecioara Maria a trăit în post, rugăciune şi tăcere, precum scrie Gheorghe Chedrinul: „Maria, postind în casa bărbatului său şi ferindu-se de ieşirea în popor, petrecea cu cele două fecioare ale lui Iosif”. Naşterea lui Dumnezeu-cuvântul ca om este o naştere unica, neavând nimic din naşterea celorlalţi oameni. Nici naşterea Sa din Tatăl, nici cea din Fecioara Maria, nu au avut ceva comun cu naşterea altcuiva. Naşterea Sa ca Om nu e o naştere din necesitatea firii, ci din bunăvoirea lui Dumnezeu.