default-logo

Cât pierde România din exodul forței de muncă

Adaugat pe 04 Oct 2016
De :
Comment: Off

gelu-sabau-300x230Anul acesta am auzit de nenumărate ori acuze, mai mult sau mai puțin fondate, la adresa faptului că guvernul tehnocrat nu a fost capabil să absoarbă nici un euro, în actualul exercițiu bugetar, 2014 – 2020. În primii 7 ani de la integrarea României în UE, banii europeni au fost văzuți drept soluție la multe probleme cu care se confruntă societatea noastră. Obsesia ratei de absorbție (rămasă oricum la un nivel destul de scăzut) i-a făcut pe unii să pună în aplicare proiecte inutile sau, unele, de-a dreptul fanteziste! Presa ne-a delectat de-a lungul timpului cu știri despre astfel de cazuri! Făcând însă un bilanț al integrării, soldul este pozitiv pentru România: dacă luăm în calcul și fondurile pre-aderare, România a primit de la UE 29 de miliarde de euro, contribuind în același timp cu 11 miliarde de euro la bugetul european. Din diferență, rezultă un plus de 18 miliarde de euro net. În același timp, o dată cu aderarea la piața comună, România a devenit un importator de produse finite, (chiar în acest an creșterea economică se bazează pe creșterea consumului din importuri) și un exportator net de forță de muncă. Deși nu există date oficiale referitor la numărul de români plecați în afară, cifra se situează undeva în jurul a 3 – 4 milioane de persoane. ONU raportează o cifră de aproximativ 3,4 milioane de persoane, ceea ce situează România în topul european al emigrației, și nu numai.

Dacă toată lumea a vorbit în această perioadă despre beneficiile integrării europene, nu am auzit în schimb pe nimeni rostind absolut nici un cuvânt despre costurile aderării noastre la UE. Probabil că un calcul exhaustiv este foarte dificil, dacă nu imposibil, de făcut. Însă, există anumite aspecte, destul de evidente, care pot fi cu ușurință luate în discuție. Printre acestea se situează și problema emigrației românești peste granițe și, implicit, exportul forței de muncă.

Recunosc că am început să mă gândesc pentru prima oară la acest aspect, în contextul discuțiilor despre Brexit, înainte și după referendumul care a avut loc în Marea Britanie. Se știe că, printre altele, cei din tabăra pro-Brexit s-au bazat pe o campanie mediatică împotriva străinilor, sub pretextul că aceștia vin și le ocupă locurile de muncă. În acest context, toți politicienii și reprezentanții statului român țineau să ne asigure că cetățenii români nu vor avea de suferit în urma deciziilor pe care le vor lua englezii. Nu am auzit însă absolut nici un politician român care să vadă problema și din celălalt punct de vedere. Mai precis, cât a avut Marea Britanie de fapt de câștigat de pe urma imigrației și, în cazul nostru, cât a plătit societatea românească pentru acești oameni care muncesc acolo? La campania mediatică împotriva străinilor, reprezentanții noștri puteau răspunde foarte ușor: societatea britanică beneficiază de fapt de pe urma fenomenului migrator, iar, în cazul de față, societatea românească este cea care a plătit pentru pregătirea forței lor de muncă!

Pentru a fi mai precis. Stabilim că în momentul de față se află în afara granițelor 3,5 milioane de români. Aproape toți au plecat pentru că în România nu mai aveau locuri de muncă sau pentru că în alte părți câștigau mult mai bine decât aici. Deci, vorbim în general despre o forță de muncă calificată, pusă la dispoziția altor economii de către societatea românească. Cazurile de hoți de buzunare, cerșetori și șuți, pe care ni le relatează presa, sunt mai degrabă excepții, nu sunt regula. Românii plecați să muncească în străinătate au în general studii medii sau calificări profesionale, iar numărul emigranților români cu studii superioare se situează în jurul cifrei de 950.000 de persoane. Asta conform estimărilor făcute într-un raport al Curții de Conturi (p. 66).

Toate aceste persoane care acum muncesc în afara granițelor au crescut și au fost educate în România. Iar educația costă și, în general, costurile sunt direct proporționale cu calitatea educației obținute. În România, statul alocă anual sume de bani pentru educația fiecărui elev și a fiecărui student înmatriculat în sistemul de învățământ public, dar și subvenții pentru învățământul preuniversitar privat. La asta se adaugă, evident, cheltuielile efectuate de familie, legate tot de educație: materiale didactice, transport, meditații etc. În articolul de față, mă voi referi în special la cheltuielile efectuate de stat pentru sistemul public de educație, neluând în calcul sistemul privat. Ele variază, în învățământul preuniversitar, în funcție de zonă, mediul rural sau urban etc., iar în mediul universitar, în funcție de specializare. Pentru a calcula cu o marjă de eroare acceptabilă cât a plătit societatea românească pentru educația celor 3,5 milioane de români care muncesc în străinătate, mă voi raporta la niște valori medii, destul de aproximative dar, cred, relevante pentru a ne face o imagine de ansamblu asupra întregului fenomen.

Trebuie spus de la început că este destul de dificil de făcut o estimare a costurilor cu educația preuniversitară. Finanțarea vine de la bugetul de stat și de la bugetele locale. Problema principală este dată de faptul că la nivel central nu există nici o evidență a sumelor alocate din bugetele locale pentru educație și nici a felului în care sunt cheltuiți banii! Există estimări care ne spun că sumele alocate per elev sunt aproximativ egale, sau cu câteva sute de lei mai mari, față de cele alocate de la bugetul central. Pentru educația unui elev statul român alocă aproximativ 630 de euro pe an. Am făcut o medie raportându-mă la costurile din ultimii 5 ani. Mai multe detalii se găsesc aici. Dacă înmulțim această valoare cu 12 ani, aflăm că statul cheltuie aproximativ 7500 de euro pentru întregul ciclu de studii preuniversitare al unui elev. Ori 3.500.000, rezultă că statul român a cheltuit de-a lungul timpului, aproximativ 26 de miliarde de euro pentru educația medie a emigranților români! Dacă la această sumă adăugăm și cheltuielile care se fac din bugetele locale, la o valoare aproximativă de 600 de euro / elev, pe an, se mai adaugă aproximativ 25 de miliarde de euro! Avem deci, în total, în jur de 50 de miliarde de euro pe care societatea românească i-a investit de-a lungul timpului într-o resursă umană disponibilizată ulterior! Cifra poate părea șocantă pentru cei care nu s-au gândit niciodată la acest lucru!

La această sumă se adaugă și costurile pentru educația superioară a celor aproximativ 1 milion de români plecați în străinătate. Învățământul superior public de la noi este parțial gratuit, iar finanțarea se face de la bugetul central, fiecare specializare având un anumit coeficient de finanțare. Coeficientul 1, valorează actualmente 2400 de lei, și este alocat în general studenților de la disciplinele umaniste, care sunt mai puțin costisitoare. Disciplinele inginerești au un coeficient de 1,75, medicina și farmacia 2,25, cele mai scumpe fiind domeniile artistice, unde coeficientul variază între 3 și 5. Pentru a putea face un calcul exact, ar trebui să avem o situație cu numărul studenților la fiecare specializare și cheltuielile aferente, ceea ce ne este imposibil. De aceea vom lua în calcul un coeficient mediu de 1,8 * 2400 de lei, de unde rezultă un cost mediu de 4300 de lei cheltuiți de stat anual pentru un student. Chiar dacă rotunjim suma la 1000 de euro, valoarea este totuși mică. (Există calcule care estimează suma de 4000 de euro cheltuiți anual pentru un student.) Dar, la această valoare medie, statul a investit în educația celor 1 milion de români, aproximativ 4 miliarde de euro. Suma este mică comparativ cu cheltuielile efectuate pentru educația preuniversitară. De aici rezultă că investiția în educația superioară este cea mai eficientă pentru o societate (se investește relativ puțin, comparativ cu potențialul plus-valoare pe piața muncii), și că pierderea celor cu educație superioară este cu atât mai costisitoare pentru societate. Fenomenul este constatat și de raportul Curții de Conturi: „faptul că eforturile României de a şcolariza la nivel superior populaţia tânără este anihilat, în bună măsură, de emigrarea tinerilor superior calificaţi către ţările membre UE. Cu alte cuvinte, România cheltuieşte sume considerabile din surse publice şi private pentru şcolarizarea de nivel superior dar beneficiile acestor eforturi financiare se externalizează. În acest context România „subvenţionează” calificarea superioară a forţei de muncă europene.” (p. 84)

Cred că în urma celor spuse până aici, putem trage câteva concluzii.

După integrarea în UE, România a primit o sumă netă de 18 miliarde de euro, dar a cheltuit aproximativ 55 de miliarde de euro pentru educația românilor care, după integrare, sau imediat înainte, au plecat să muncească în străinătate. Dacă adăugăm această sumă la bilanțul integrării, atunci rezultatul este dezavantajos: rezultă un minus de 37 de miliarde de euro!

Cu siguranță, la asta se poate răspunde că emigranții români trimit totuși bani în țară, ei nu muncesc doar în beneficiul țărilor care-i găzduiesc. Este perfect adevărat că de-a lungul timpului românii din străinătate au trimis în țară zeci de miliarde de euro. Conform unor estimări, 36 de miliarde în 8 ani. De altfel, fără aceste infuzii de lichidități, probabil că rata sărăciei ar fi explodat în România! Deci, balanța se poate re-echilibra. Însă, după cum am spus anterior, beneficiile și costurile integrării europene a României sunt greu de calculat în ansamblul lor. Și nici nu mi-am propus acest lucru. În articolul de față am vrut doar să atrag atenția că există costuri ale integrării despre care nimeni nu vorbește, dar care nu pot fi ignorate. Dincolo de aspectul material, faptul că românii s-au aflat în imposibilitatea de a munci la ei acasă, a condus în primul rând la nenumărate drame umane, care nu pot fi cuantificate financiar, și pe care unii politicieni le-au exprimat într-un mod extrem de nefericit. Apoi, dacă fenomenul migrator nu este stopat, sau măcar atenuat, consecințele pe termen mediu și lung, nu pot fi decât unele negative.

În ultimii 10 – 15 ani, România a devenit un exportator net de resurse umane. Iar, resursa umană este, finalmente, cea mai importantă resursă. Nu este o vorbă goală. Țări precum Japonia sau Finlanda, care nu au avut alte resurse la îndemână, au demonstrat cu prisosință adevărul acestei afirmații. Apoi, este un lucru de la sine înțeles, că fără resursă umană nici un fel de dezvoltare nu este posibilă! Cum să dezvolți o societate în momentul în care, tocmai cei care ar putea să o facă, tinerii, pleacă înspre alte orizonturi? Întrebarea e, desigur, retorică!

Mai mult decât atât, în contextul în care toată lumea discută despre neajunsurile sistemului de învățământ românesc, o altă întrebare legitimă apare de la sine: de ce să investim semnificativ în educație, dacă migrația forței de muncă nu este stopată? Poate produce efecte un învățământ performant, dacă forța de muncă emigrează ulterior? De aici rezultă un fapt, relativ elementar din punctul meu de vedere: îmbunătățirea învățământului românesc poate produce rezultate doar dacă este gândită în paralel cu un plan de dezvoltare economică, care să poată păstra forța de muncă în țară. Altfel, ca și până acum, investiția în educație va produce plus-valoare pentru alte societăți. Iar noi vom rămâne cu eternele discuții despre „reforma în educație”!

Și, finalmente, în condițiile în care sporul natural al populației este negativ în România încă din 1992, iar emigrația forței de muncă se menține la un nivel ridicat, în câțiva zeci de ani sistemul social va deveni nesustenabil. Există calcule rezonabile care ne indică faptul că, în 25 – 30 de ani, realitatea demografică nu va mai permite plata celor care au contribuit anterior la sistemul de pensii. Povara pentru angajați și angajatori va deveni insuportabilă. Fără măsuri rapide, care să atenueze șocul demografic produs de scăderea natalității și de emigrația masivă, viitorul nostru este pus serios sub semnul întrebării.

Gelu SABĂU

APCRC

Despre Autor

Articole asemanatoare