default-logo

CENTENARUL TITU MAIORESCU – 100 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN ETERNITATE (18 iunie 1917 – 18 iunie 2017)

TITU MAIORESCU, PROMOTORUL SPIRITULUI EUROPEAN ȘI AL SPIRITULUI CRITIC ÎN CULTURA ȘI CIVILIZAȚIA ROMÂNEASCĂ

S-au împlinit, pe 18 iunie 2017, 100 de ani de la moartea lui Titu Maiorescu. A trecut în eternitate într-un moment critic al istoriei noastre, când Regatul României era devastat, aproape destructurat, de război, când Guvernul României se afla în bejenie la Iași, când, pe frontul de est, se dădeau lupte apocaliptice pentru păstrarea ființei naționale. N-a apucat să vadă idealul unității împlinit, n-a văzut România Mare, el, care, ca om al cetății, s-a pus nemijlocit în slujba țării. Prin opera și activitatea lui, Titu Maiorescu a rămas în istoria și conștiința noastră drept părintele-fondator al culturii și civilizației românești moderne. Personalitatea lui Maiorescu nu este simplu de definit şi nu trebuie privită dintr-o singură perspectivă – critic, junimist, politician etc. –, ci în complexitatea și totalitatea ei, care reunesc o serie de ipostaze: filosof, logician, jurist, literat, estetician, critic și mentor literar, autor, șef de revistă și de direcție în cultură, om politic, deputat, lider de partid, ministru, prim-ministru. Maiorescu a fost un Homo Universalis al timpului său, aducând, prin sine, idealul de om al Renașterii în spațiul nostru, într-un timp de Renaștere a României, de fondare a României Moderne. Două trăsături ni se par definitorii pentru personalitatea, activitatea și opera sa în procesul de edificare culturală şi instituțională a țării: spiritul european și spiritul critic.
Maiorescu a fost un spirit european prin formație. Născut la Craiova, a făcut primele clase în capitala Olteniei, apoi un an la Gimnaziul românesc din Schei-Brașov, după care – urmându-și tatăl, Ion Maiorescu (profesor, inspector, teolog), care lucra în cadrul Ministerului de Justiție din Viena –, a fost înscris la Gimnaziul Academic al Academiei Thereziane, pe care l-a terminat pe primul loc între absolvenți. Studiază la Universitatea din Berlin și își obține doctoratul în filosofie, cu „magna cum laude”, la Universitatea din Giessen, cu teza „Das Verhältnis” („Relația”). La Sorbona, pe baza doctoratului în filosofie (care i se echivalează) și a lucrării „Eineges Philosophische in Gemeinfasslicher Form” („Ceva filosofie pe înțelesul tuturor”), obține licența în litere și filosofie și, un an mai târziu, licența în drept (cu teza „Du régim dotal”). Educat la o școală de elită precum Academia Theresianum din Viena, la universități europene prestigioase, ca Universitatea din Berlin și Sorbona, tânărul Maiorescu este profund conectat, prin experiența studiilor, la cultura și civilizația europeană. Formația umanistă în domenii fundamentale ale universității clasice – filosofie, litere, drept –, cadrul european în care se dezvoltă intelectual îi creează o importantă deschidere culturală și o perspectivă nouă asupra civilizației și culturii.
Din Europa, Maiorescu vine în Principatele Unite, la Iași, pătruns de spiritul european și de o nouă mentalitate, într-o lume aflată la confluența Orientului cu Occidentul, între tradiție – o tradiție rezistentă, de care se desprinde cu mare greutate – și înnoire, la începutul procesului de modernizare. Tânărul doctor în filosofie, licențiat în litere și drept își începe cariera ca magistrat și avocat, apoi parcurge, rapid, treptele unei cariere care se conturează ca fiind una prodigioasă: director al Gimnaziului Central (Colegiul Național) din Iași, profesor la Universitate, Decan al Facultății de Litere, Rector al Universității din Iași (la 23 de ani, din 1863 până în 1867). Organizează, în colaborare cu P. P. Carp și Vasile Pogor, o serie de conferințe sub genericul „Prelecțiuni populare”, prin care, între 1863 și 1881, va desfășura o operă de educare şi de culturalizare a publicului. Proiectul este intitulat „Prelecţiuni filosofice populare relative la familie şi educaţiune” şi constă, conform iniţiatorului, într-un „şir de idei asupra educaţiunii în familie, luminate prin principii filosofice şi mai ales estetice.” Împreună cu P. P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Maiorescu înființează Societatea „Junimea”, care editează revista „Convorbiri literare”. În calitatea lui de mentor, face din „Junimea” un important cadru literar și cultural, un for de dezbatere şi de promovare a celor mai avansate idei estetice, a unei concepţii moderne despre literatură şi artă, care stau la baza culturii româneşti moderne. „Junimea” este mediul în care Maiorescu descoperă şi lansează o serie de tineri scriitori, între care se numără viitorii mari clasici ai literaturii române.
Figură emblematică a epocii noastre clasice, Titu Maiorescu este un spiritus rector al perioadei victoriene a culturii românești. Într-un timp de emulaţie spirituală, culturală şi naţională, alături de colegi de generaţie, şcoliţi în universităţile Europei, Maiorescu aduce spiritul european în spaţiul civilizaţiei şi culturii româneşti. Titu Maiorescu a înţeles că ridicarea unei naţiuni, emanciparea ei spirituală, morală şi intelectuală, alinierea ei la civilizaţia europeană se pot realiza, în mod fundamental, prin educaţie şi prin cultură. Este lecţia europeană pe care a învăţat-o în marile universităţi europene şi în virtutea căreia şi-a desfăşurat viaţa, activitatea şi opera.
Ca recunoaştere a valorii şi importanţei activităţii şi operei sale culturale, este ales membru al Societății Academice Române, care, în 1879, va deveni Academia Română. Pe parcurs, își edifică opera de critic literar, de filosof și de logician, ale cărei titluri au devenit pietre de temelie ale culturii românești. În paralel, desfășoară o activitate intensă pe plan politic în calitate de fruntaș al Partidului Conservator, redactor-şef al ziarului conservator „Timpul” – calitate pe care, ulterior, o va prelua Eminescu –, ministru (Culte și Instrucțiune Publică), prim-ministru și ministru de externe. Prin toată această activitate, Titu Maiorescu participă, de pe pozițiile unei mentalități progresiste și din perspectiva spiritului european și al valorilor definitorii pentru civilizațiile avansate ale Europei, la procesul de renaștere a României pe baze europene și de modernizare a culturii și civilizației românești.
Prin activitatea de mentor şi de critic desfăşurată în cadrul Societăţii „Junimea”, prin viziunea estetică şi criteriile axiologice pe care le angajează în actul său de judecată şi de îndrumare literară, prin opera scrisă, Maiorescu promovează spiritul critic în cultura română. Teritoriul literaturii şi al culturii autohtone era, până la el, într-o fază de geneză, un spaţiu dominat de confuzie, în care se întâlneau dorinţa de a crea şi de a construi o cultură naţională – în continuarea îndemnului heliadesc „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” – cu lipsa unor criterii şi repere estetice ferme. În baza unei concepţii critice asupra valorii şi prin intermediul unei judecăţi lucide, necorupte de criterii irelevante, care nu sunt „în chestie”, Titu Maiorescu declanşează un proces de reaşezare a spaţiului cultural românesc. Spiritul critic maiorescian este dezvoltat şi cultivat tot în universităţile Europei, în contactul cu civilizaţia şi cultura europeană, şi decurge, într-o măsură – cealaltă sursă fiind structura psihologică şi intelectuală a lui Maiorescu –, din spiritul european al viziunii şi operei sale. Cadrul în care se manifestă plenar spiritul critic al lui Titu Maiorescu îl constituie opera sa, prin titluri precum: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 (1867), Asupra poeziei noastre populare (1868), Limba română în jurnalele din Austria (1868), În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), Beţia de cuvinte în „Revista contimporană” (Studiu de patologie literară, 1873), Răspunsurile „Revistei contimporane” (Al doilea studiu de patologie literară, Cele 7 erori ale d-lui Urechiă, 1873), Două rapoarte cetite în Academia Română asupra modificărilor ortografiei (1880 şi 1904), Neologismele (1881), Literatura română şi străinătatea (1882), Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885), Poeţi şi critici (1886), În lături! (1886), Eminescu şi poeziile lui (1889), Oratori, retori, limbuţi (1902), Poeziile d-lui Octavian Goga (1906), Povestirile d-lui Mihail Sadoveanu (1906), Nuvelele d-lui I. A. Brătescu-Voineşti (1907), În chestia poeziei populare (1909).
Aria de cercetare critică maioresciană este vastă, ea cuprinzând limba, literatura populară şi cultă, estetica şi stilistica, cultura, filosofia, logica, filosofia culturii. Deşi animat, el însuşi, de dorinţa edificării conceptuale, ideologice, estetice şi instituţionale a culturii noastre, Maiorescu simte nevoia raportării la norme, la un sistem critic de gândire şi de evaluare, un cadru axiologic şi estetic, cu repere şi criterii, care să ordoneze şi să structureze domeniul limbii şi al creaţiei artistice. Neexistând acest sistem, într-o fază de început a culturii noastre moderne, Maiorescu este cel care îl creează în studiile citate, în conferinţe şi în critica pe care o exercită în calitatea de mentor al „Junimii”, care formează teritoriul de acţiune al spiritului său critic. În acest larg context cultural, în domeniul scrierii şi al limbii, Maiorescu se implică în reformarea ortografiei limbii române, prin stabilirea unor norme de scriere (fonetică), valabile, în cea mai mare măsură, şi astăzi, în edificarea şi dezvoltarea limbii literare, în combaterea exceselor latinizante, a abuzului lexical şi stilistic („beţia de cuvinte”), a excesului de neologisme. În literatură, pune bazele criticii estetice şi, printr-un act critic fundamentat estetic şi axiologic, promovează valoarea autentică la nivelul creaţiei literare. Într-un teritoriu literar haotic, dominat de confuzie, precum era literatura română de la jumătatea secolului al XIX-lea, un spirit lucid precum cel maiorescian se dovedeşte o prezenţă providenţială. Maiorescu defineşte valoarea şi creează un sistem al judecăţii estetice, bazat pe o concepţie clară asupra operei literare. În acest cadru, salută şi încurajează, în temeiul unei judecăţi critice riguroase, talentul autentic şi geniul (Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici), sancţionează mediocritatea, denunţă nonvaloarea şi nonliteratura.
În domeniul filosofiei culturii, Maiorescu este teoreticianul „formelor fără fond”, teorie prin care critică graba şi superficialitatea preluării mimetice a unor idei şi instituţii („formele”) pe un teren încă nepregătit, care nu le poate asigura acestora cadrul de manifestare şi de dezvoltare („fondul”). Critica maioresciană a „formelor fără fond” este, în substanţa ei, o pledoarie pentru abordarea raţională a dezvoltării civilizaţiei şi culturii, văzută ca un proces logic şi coerent, construit pe relaţia cauză-efect, care presupune preexistenţa fondului în raport cu forma. În această viziune, forma este consecinţa fondului, este generată de acesta, ceea ce îi oferă o fundaţie, un suport şi un cadru de dezvoltare. Existenţa formei în absenţa fondului acuză lipsa fundamentului necesar al manifestării şi dezvoltării, ceea ce semnifică superficialitate, mimetism, simulacru de civilizaţie. Reprezentarea maioresciană a generat polemici în istoria culturii noastre, criticul ei cel mai redutabil fiind Lovinescu. Chiar dacă teoria „formele fără fond” comportă nuanţări, ea rămâne valabilă în dinamica evoluţiei unei culturi, avertizând asupra unui risc de substanţă care planează asupra ei.
Între spiritul european şi spiritul critic ale lui Maiorescu, există o relaţie complexă – cel din urmă întemeindu-se, cel puţin parţial, pe cel dintâi. Deşi epoca este dominată de entuziasmul edificării europene, împărtăşit de o întreagă generaţie şcolită în marile universităţi de pe Bătrânul Continent, spiritul critic maiorescian nu se lasă adormit de frenezia comună în rândurile elitei sociale, politice şi culturale, legitimă într-un timp al ieşirii din obscurantismul istoriei la lumina civilizaţiei, ci îşi păstrează luciditatea. El rămâne o prezenţă vie, constantă, definitorie în opera critică pe care o întreprinde marele cărturar, prin acuitatea cu care sancţionează derapajele, nerealizările şi abuzurile în domeniile limbii, literaturii, culturii şi civilizaţiei. Luciditatea, raţiunea, inteligenţa critică şi estetică, exigenţa axiologică şi etică, rigoarea analitică, bunul-simţ literar şi cultural, dreapta măsură a lucrurilor, toate acestea sunt instrumente ale actului critic maiorescian, ale activităţii şi operei fondatorului „Junimii”.
Privită din toate aceste ipostaze şi considerată în complexitatea ei, contribuţia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea culturii româneşti este una majoră şi poate fi sintetizată în definiţia aplicată ilustrului autor şi mentor: „părintele-fondator al culturii şi civilizaţiei româneşti moderne”. Prin Titu Maiorescu, cărturar umanist de tip renascentist, intelectual de factură europeană, fondator, spirit critic şi vizionar, strălucită figură culturală a perioadei noastre victoriene, lumea românească are şansa unei personalităţi providenţiale, care participă în chip hotărâtor la modernizarea culturii româneşti şi la alinierea ei la evoluţiile din cadrul culturii europene.

Sorin IVAN

Despre Autor

Comenteaza

*