default-logo

Cronica la cartea lui Valentin Marica

Adaugat pe 29 Mar 2017
De :
Comentarii oprite

Editorial
Manifest şi rugă…pentru „o lume ce miroase a curat şi a-nviere”!

În ultima vreme, piaţa de carte românească s-a îmbogăţit substanţial cu titluri purtând semnăturile unor gazetari importanţi din diferite centre ale ţării, demonstrând că nu există presă de provincie, ci doar, pe ici-colo, câte o „provincie a presei”, neputând fi localizată preferenţial.
Asistăm, aşadar, la un real reviriment al prea mult şi adesea nedrept demonizatei mass-media, iar ca membru al breslei, constatarea mă bucură şi îmi încarcă bateriile.
Frumoasă în formă şi substanţă, recenta carte de publicistică a distinsului confrate – radiofonist prin excelenţă, filolog prin înaltă pregătire universitară şi poet prin vocaţie, Dr.Valentin Marica -, apărută la sfârşitul anului trecut la Editura „Vatra veche” – „Iluzia oglinzilor” –, constituie, fără îndoială, un reper al genului.
Când discursul jurnalistic edulcorează frâiele severe, strict descriptive, filtrate, ale faptului/faptelor – fapto re, menite a fi împărtăşite publicului consumator – cititorului, în cazul de faţă, fiind vorba despre un volum intitulat, nu întâmplător, „Iluzia oglinzilor”, este semn că gazetarul se retrage strategic din faţa grotescului înconjurător, evadând în acel abur al pâinii pentru suflet, care ne înnobilează şi ne validează ca fiinţe gânditoare, cu aspiraţii spre acel albastru atât de dorit şi niciodată atins.
Sintagma din titlul ales de Valentin Marica, pentru volumul în care adună semnale despre momente solare mai mult sau mai puţin faste – căci fericirea nu e neapărat veselă -, despre întâmplări cu oameni frumoşi din trecut sau din prezent, concentrează, de fapt, o profesiune de credinţă privind datoria… messianică – aş îndrăzni să spun – a… „Vestitorului”, de a căuta, de a găsi şi de a readuce lumina în Cetate, chiar atunci, sau mai ales atunci când Cetatea fumegă sub arsura Nimicului şi a Întunericului dezintegrator.
În fond, individul – oricare dintre noi fiind acela, dar unic şi irepetabil, aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu să populăm planeta şi galaxia asta – oricare, fiecare – mai bun sau mai rău, mai frumos sau mai urât, suntem o fărâmă din globul de oglinzi al lumii în care trăim, o microparticulă a macrosistemului, de proximitate sau de distanţă, fie el educaţional-familial, social, politic, religios etc.. Individul este oglinda societăţii. El, Individul, reflectă şi refractă. Se reflectă pe sine, atitudinal, în raport cu societatea. Se re-oglindeşte pe sine în raport cu semenii, ori în fărâma de cer prin care se redă Înaltului.
E greu să scrii publicistică, mai ales când nu e „sarcină de serviciu”, şi cu adevărat te supui principiului „Homo sum, humani nihil a me alienum puto” („Sunt om şi nimic din ceea ce e omenesc nu îmi este străin”) – cum scria, cu peste două milenii în urmă, dramaturgul roman Publius Terentius Afer/ Africanul (n. 195/185 î.Hr. – d. 159 î.Hr.).
Titlul lui Valentin Marica este ispititor din start, fiindcă ştim că Adevărul stă totdeauna în spatele oglinzii. Există un mister al oglinzii, pe care îl cunoaşte doar argintul ce o zămisleşte, ori doar adâncul apelor mute sau înaltul de necuprins al albastrului ceresc. Aşa cum există mister în albastrul de Voroneţ şi, desigur, sau poate mai ales, în albastrul de… poet, despre care se poate face vorbire doar în lacrima de miere a versului ori a visului cuminţit în „Iluzia oglinzilor”.
Sunt 60 de texte, cu tematică distinctă, e adevărat, dar care, chiar privite şi analizate separat, se circumsciu aceleiaşi inconfundabile amprente a gazetarului profesionist, documentat până în cele mai fine detalii, dedicat probităţii informaţiei destinate publicului, şi, nu în ultimul rând, echilibrului între formă şi conţinut.
Valentin Marica este un perfecţionist. Textele lui reînvie bucuria lecturii şi muzicalitatea limbii române, cea „frumoasă ca o duminică” –astfel numită de blândul Nichita.
Când la capătul celălalt al pixului stă veghea unui jurnalist cu conştiinţă trează, faptele dobândesc limpezime, claritate, receptorul cititor dobândeşte, la rându-i, instrumentele decantării, despărţirea apelor intră în firescul atât de necesar diferenţierii Binelui de Rău.
Valentin Marica este, în esenţă, un justiţiar. El rescrie lumea cu instrumentele lui, o reclădeşte, o înalţă, o înfrumuseţează chiar şi atunci când îşi striveşte lacrima sub aurul unei raze de soare – nu doar în poezie, ci şi în publicistică, cu acea tăioasă concreteţe impusă de genul jurnalistic, dar în stilul său de curtenitoare şi derutantă delicateţe. Altă subtilă provocare, fiindcă a fi delicat în secolul XXI constituie aproape un delict!
Complexitatea şi profunzimea temelor sunt edulcorate de tonul admirativ ori grav melancolic, scriitura sa de un straniu modernism domesticindu-se în irizările aburului reavăn al Zoreniului natal, unde albastrul de poet îşi regăseşte de fiecare dată temelia şi vigoarea.
„Iluzia oglinzilor” ne urmăreşte, de fapt, pe fiecare dintre noi, toată viaţa, ca un răspuns al mai multor întrebări niciodată sau arareori rostite.
„E o înălţare spirituală, prin regăsirea echilibrului fiinţei, a umanităţii ei, întoarcerea în sat. Acolo unde stai de vorbă cu frumosul şi adevărul, cu fiorul eternităţii şi surprinderea clipei, cu cei care şi-au făcut din cer şi pământ straie pentru trup şi suflet, împlinind, astfel, vieţi, destine, biografii; acolo unde, metaforic, miroase-a nviere şi-a curat/ Miroase a om scăpat în veşnicie. (…) Aşadar, întoarcerea în sat, în sacra-ardere, e o făr-de-sfârşit Înviere. Plănuind Monumentul Ţăranului Român şi Cartea Zoreniului, ne aşezăm, cu o mai mare putere a fiinţei noastre, în zariştea cosmică a satului; ascultând timpul prin frumuseţea pură a setei de înveşnicire, fiind, iar, altfel, mai laolaltă, spirit şi spiritualitate. Căci satul şi cel numit omul absolut, ţăranul, au fereastră deschisă spre soare, la care putem adăsta cu toţii, bunii şi mai puţini buni, întru rosturi şi înţelesuri; poetul ar spune că avem năvod în care să prindem soarele, acolo unde lumea, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, are rânduială, sămânţă şi rod, răbdare, taină şi speranţă”.
„Iluzia oglinzilor”, recentul volum de publicistică al lui Valentin Marica, este un manifest, o pledoarie, dar şi o rugă, precum cea rostită de Întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, dr. Elie Miron Cristea, la Marea Unire: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti Părintele nostru; Tu ai văzut strâmtoarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcură ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor şi trupul lor lipit de pământ”.
În esenţă, „Iluzia oglinzilor” este un semn învingător, scris „cu lumină, pe lumină”. „Şi asta e nespus de frumos”…

MARIANA CRISTESCU

P.S.Editurile Cezara și Vatra veche au organizat, în ziua de 28 martie 2017, ora 17.00, în Foaierul Teatrului Național din Târgu-Mureș, lansarea cărților „Iluzia oglinzilor” (publicistică), „Urmându-le Lor” (eseuri) și „Schituri transilvane” (versuri) de Valentin Marica.
Au prezentat: scriitoriii Mariana Cristescu, Lazăr Lădariu și prof.univ.dr. Cornel Sigmirean
Autografe muzicale:
• Cvartetul Bohemia cu Remus Grama, Cristian Moldovan, Leon Zsolt, Wilhelem Andras, instrumentiști ai Filarmonicii de Stat din Târgu- Mureș
• Corala Marisiensis a Universității de Arte din Târgu-Mureș. Dirijor: asistent univ. drd. Ana Maria Niculescu
• Duo chitară: Radu Pol Vărzaru și Luigi Popescu, studenți în anul al III-lea la Departamentul de Muzică al Universității de Arte din Târgu-Mureș

Despre Autor

Articole asemanatoare