default-logo

„Cronologia comentată a mileniului III” de Octavian ANDRONIC a ajuns la cel de-al 8-lea volum

Începută în 2010, publicarea ciclului „Cronologia comentată a Mileniului III” a intenționat să strângă între copertele mai multor volume editorialele publicate zilnic , pe o perioadă întinsă de-a lungul unui deceniu (2000 – 2010) de către jurnalistul Octavian Andronic.

Consecvența cu care a fost derulat proiectul face ca din„teascurile” editurii „SEMNE” să fi fost scos, în aceste zile, cel de-al optulea volum: „Anul 2007: CEI 322”. Opul cuprinde, pe lângă editoriale, (reproduse cu fidelitate în forma originală) și o selecție sugestivă de caricaturi din seria „ANDOgrafia Zilei”, precum și un consistent aparat critic, cuprinzând cronologia evenimentelor anului, lista completă a celor 322 parlamentari care au votat prima suspendare a președintelui Băsescu, componența guvernelor conduse de Călin Popescu Tăriceanu și un index de persoane.
Într-o succintă consemnare, autorul spune: „Acest al optulea volum al „cronologiei comentate” are ca punct central exercițiul democratic al primei suspendări a unui președinte din istoria parlamentarismului românesc. Dacă la vremea aceea decizia luată de cei 322 de parlamentari părea un lucru de excepție – indiferent de urmări – nimeni nu și-a imaginat că doar peste cinci ani va urma o alta, cu același personaj în vizor, dar cu efecte incomparabil mai grave pentru evoluția societății românești. Succesiunea evenimentelor din 2007 se structurează în jurul acestui episod ce va rămâne un jalon al experimentelor la care a fost supus statul român care își căuta încă statutul de drept”.

Volumul beneficiază de o extrem de aplicată și de competentă prefață semnată de o reputată jurnalistă – GILDA LAZĂR – evadată între timp în zona corporatistă, fără să fi pierdut însă contactul cu o realitate mereu surprinzătoare. O prezentăm în rândurile care urmează:

Ando, pasionatul bine temperat

Pentru mine şi cei care au debutat în presă imediat după Revoluţie, Octavian Andronic a fost multă vreme un reprezentant al vechii generaţii de jurnalişti, alături de Uncu, Creangă, Băcanu, Ştireanu, Cristoiu, Nistorescu, cei care făcuseră presă şi înainte de decembrie 1989. În plus, dată fiind separaţia ideologică fără nuanţe a începutului anilor ’90 – când eu activam la Dreptatea ţărănistă, România libera şi Radio Europa liberă, aparţinând “unei anumite părţi a presei”- Ando, care scria la Libertatea, mai apropiat ca orientare de Azi şi Dimineata, aparţinea, firesc, “celeilalte părţi a presei”. Şi, totuşi, deşi ar putea să pară curios, între dreapta şi stânga, în carierele noastre a existat un punct de intersecţie, pe care l-am descoperit mai târziu, retrospectiv. În punctul acesta se situează responsabilitatea faţă de profesie, care include documentarea solidă a subiectelor, bagajul cultural, forţa verbului, satira şi umorul de calitate, respectul faţă de valori, civilitatea şi decenţa limbajului şi echilibrul abordării, dincolo de subiectivismul… obiectiv. În punctul acela am realizat că, de fapt, profesional, Octavian Andronic şi cu mine aparţinem aceleiaşi generaţii, o generaţie a bunului simţ. Iar marea deosebire dintre noi e că Ando a fost şi a rămas un nume, pe când eu am trecut meteoric prin peisaj, rămânând doar în capitolul “gazetarilor postdecembrişti”.

Cu toate că, multă vreme, ne-am situat pe părţi diferite ale baricadei, am cultivat o formă de respect pentru poziţia şi convingerile celuilalt, dublat de o anumită simpatie. Se spune că, dacă ai fost jurnalist, aşa vei rămâne toata viaţa. Cu toate că, deja, nu mai eram gazetar, în 2000 am primit o invitaţie de la Octavian Andronic, pentru a face parte din delegaţia ce urma să participe la Expoziţia Universală de la Hanovra şi a prezenta experienţa mea de comunicator în tripla ipostază de ziarist, purtător de cuvânt al MAE şi director într-o multinaţională. Atunci ne-am cunoscut mai bine, iar sentimentele reciproce de respect, simpatie şi incredere s-au consolidat. Am mers cu plăcere la emisiunile de televiziune pe care le modera, ştiind că va fi o gazdă neutră, care îşi pune invitaţii în valoare şi am început să îi citesc cu mai multă aplicaţie articolele, sau să îi caut caricaturile, mai ales atunci cand aveam nevoie de claritate sau de înţelegerea aprofundată a unui subiect la zi, de regulă năclait în zgura partizanatelor atat de diverse şi de perverse ale diferitelor canale şi publicaţii controlate de o pleiadă de potentaţi ştiuţi sau bănuiţi. Accesul la textele şi desenele sale a fost cu atât mai facil cu cât autorul s-a adaptat rapid la presa on line, întemeind o agenţie de ştiri independentă, Amos News, şi un Ziar Personal (ZP), fără a neglija însă vechiul nume al celei mai citite gazete din anii regimului apus, Informaţia, cea care avea să devină, pe 22 decembrie 1989, Libertatea. În paranteză fie spus, dacă mă uit în urmă, cred că declicul care a trezit în mine nevoia de scris şi m-a făcut să devin jurnalist a fost în noaptea aceea, pe Podul Grant, când cineva mi-a dat un exemplar din primul număr al Libertății.

Cu ceva timp în urmă, când au început să apară volumele din seria “Cronologie comentată a Mileniului III”, l-am descoperit pe Ando cronicarul. Căci ce altceva este gazetarul, mai ales cel care, ancorat în cotidian, scrie aproape zilnic câte un editorial, decât cronicarul timpului său? Articolele fiecărui an, începând cu 2000, sunt adunate, în forma în care au fost publicate la vremea respectivă, în câte un volum distinct, sub titluri succinte, dar definitorii pentru perioada reflectată: “Zodia Delfinului”, “Soluţia Imorală”, “Intre D.A. şi NU”, ca să dau doar câteva exemple. Personal, cred că ai nevoie de multă forţă interioară pentru a relua textele de atunci fără a edita conţinutul lor din perspectiva de acum.

Volumul de faţă, intitulat “322”, este cel de al şaptelea. Cei care se aşteaptă să găsească în filele lui o retrospectivă distanţată vor avea, de fapt, surpriza unei fresce, a unui tablou de autor, fidel, dar personal, al actualităţii momentului de atunci. Ei bine, tema dominantă a anului 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană, n-a avut neapărat legătura cu ceea ce va rămâne, într-adevăr, ca un moment de referinţă în istoria contemporană a ţării, ci cu ceea ce Ando numeşte inspirat “caftul naţional”: tensiunile şi “păruielile” dintre Preşedinte şi Premier şi, mai ales, suspendarea celui dintâi, pentru o lună de zile, în urma votului a 322 de parlamentari, deveniţi ulterior duşmanii personali şi ţinte predilecte ale lui Traian Băsescu: “…odată cu accesul formal la UE, toată lumea pare a fi uitat de adevăratele probleme ale României, concentrându-se pe aspecte marginale şi derizorii: suspendare, referendumuri, restructurări de ochii lumii, competiţia pentru o porţie cât mai consistentă de ciolan, iar campion al acestui joc rămâne tocmai cel care a spus în doi peri că România trebuie schimbată. Cu ce?”, conchide gazetarul cu o trăsătură fermă de condei.

“322” poate constitui o carte de referinţă pentru istoricii viitorului şi, totodată, un manual pentru viitorii ziarişti. Pentru că, în meseria asta, zăbovim rar în aprofundarea a ceea ce e important, lăsându-ne dominaţi de ceea ce este urgent şi “la zi”. A fi jurnalist în America sau într-o democraţie consolidată este de-a dreptul plicticos. Cel puţin aceasta a fost convingerea mea în perioada de trei luni a unei burse în SUA. La noi se petreceau lucruri, se întâmplau chestii, aveai şansa de a participa ca actor în schimbare şi puteai contribui la modelarea peisajului şi construirea personajelor publice, era şi este o efervescenţă copleşitoare. Articolele lui Ando, un pasionat bine temperat al prezentului, prind culoarea clipei şi poartă titluri uneori grave, alteori livreşti şi, adesea, savuroase: Vrabia mălai visează, Doctrina la români, Statura şpăgii, Polii politicii de “doi poli”…. Pisica pe acoperişul fierbinte, Ambasadorul Jacuzzi, Căldura mare!, De la Duminica Orbului la Sâmbăta chiorului…, A fost sau n-a fost…aviară?, Marţi, 13, Bileţelul versus Dosărelul, Noţiunea de cenzură, Ţara la schimb…

N-aş vrea să se înţeleagă cumva, din rândurile de mai sus, ca “322” conţine o înşiruire de subiecte minore, tratate major. Dimpotrivă, “322” poate fi o cheie către aprofundare şi întrebare, către noi înşine şi înţelegerea felului nostru de a fi ca naţie şi de a reacţiona ca persoane, repetând aceleaşi greşeli şi perpetuând aceleaşi stări: “în asta constă, paradoxal, penibilul şi savoarea politicii care se face la Bucureşti, unde nimeni nu mai ştie care e puterea şi cât de puternică este şi care este opoziţia şi câtă opoziţie face cu adevărat”- toate acestea, azi, la pătrat, sau, mai degrabă, “la technocrat”, aş adăuga eu constatărilor lui Octavian Andronic, din 9 octombrie 2007.

Chiar dacă nu eşti de acord cu Ando, pe anumite subiecte (în cazul meu restituirea proprietăţilor sau Piaţa Universităţii) poţi să-i respecţi, democratic, convingerile. Într-o lume dominată de facil, tabloid şi scandal, stilul său e un reper de stabilitate şi soliditate, o reflexie a unui sistem de valori. În mod curios, deşi n-a făcut rabat la critică, luându-i pe mulţi peste picior în articolele şi, mai ales, în caricaturile sale, Octavian Andronic nu pare a fi stârnit pasiuni negative sau duşmanii de moarte. Ăsta e un mare talent, trebuie să recunoaştem. Nu ştiu cu prietenii cum stă dar, în cazul acestora, exista măcar opţiunea de a alege. Rugămintea lui Ando, de a scrie câteva rânduri ca prefaţă la acest, simbolic, al şaptelea volum, m-a surprins şi m-a onorat. M-a surprins pentru că numele meu urmează să se înscrie într-un şir de prefaţatori cu care lumea (iar eu cu atât mai puţin), în mod natural, nu m-ar fi văzut asociată: Adrian Năstase, Ion Iliescu, Răzvan Theodorescu, Stelian Ţurlea, Grigore Arbore (dar şi Adrian Cioroianu). M-a onorat pentru că reprezintă un semn de preţuire, încredere şi normalitate. Şi, mai ales, de lipsa de încrâncenare. Cu care, ideal, ar trebui să putem privi către trecutul nostru şi, mai ales, către viitor.

Gilda Lazăr

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*