default-logo

Cu poetul Grigore Vieru acum 46 de ani !

Evenimentele din 1968 (intrarea trupelor sovietice în Cehoslovacia, turneul Mondialului la Chişinău, inscripţiile cu grafie latină pe pereţii clădirii Universităţii din Chişinău etc.), în mare măsură au pus bazele Mişcării de Eliberare Naţională, care avea să înceapă la sfârşitul anilor optzeci. Conducerea partidului comunist şi a puterii sovietice, serviciile secrete zi şi noapte erau numai ochi şi urechi la fiecare mişcare a noastră. Şi acum îmi aduc aminte cum şefii Institutului de Stat de Medicină din Chişinău, imediat după destituirea ministrului ocrotirii sănătăţii, Nicolae Testemiţeanu, dădeau busna prin aulele şi căminele institutului, avertizând studenţii şi profesorii, că „…cine va da semne de naţionalism, cine va scrie şi vorbi româneşte va avea soarta naţionalistului Testemiţeanu”. Ca fost student şi absolvent al acestui prestigios institut pot să le iert pe multe, dacă nu chiar pe toate, dar de uitat n-am putut să le uit. Atunci, în 1968, au fost puse bazele predării cursurilor în limba maternă, pregătindu-se manuale de specialitate, traduse din ruseşte. Mă mir câteodată cum au apărut Curcubeul lui Grigore Vieru, Săgeţile lui Petru Cărare ş. a. Scriitorii aveau întâlniri cu cititorii în casele de cultură din oraşe şi sate, prin livezile şi pe câmpurile plaiului nostru, pentru a încălzi sufletele. Întâlniri aveau loc în şcoli şi instituţii de învăţământ superior. O atare întâlnire, de neuitat, a avut loc în luna aprilie 1971 şi la Institutul de Stat de Medicină din Chişinău. La căminul cultural al Institutului (astăzi biserica Sfântul Nicolae) au venit: Pavel Boţu, preşedintele de pe atunci al Uniunii Scriitorilor, Grigore Vieru, Liviu Damian, Petru Zadnipru şi Arhip Cibotaru, secretari şi membri ai comitetului de conducere. Bineînţeles, că totul fusese regizat din timp de către comitetul de partid şi cel comsomolist, cine şi ce întrebare să le pună oaspeţilor, şi cum să se poarte în sală, când şi cum să aplaude.
Chiar de la bun început regretatul Pavel Boţu avea să menţioneze că întâlnirea cu studenţii de la medicină constituie şi o repetiţie generală în preajma apropiatului congres al III-lea al scriitorilor din republică. Au citit cu toţii poezii din creaţia lor, dar când i-a venit rândul lui Grigore Vieru, sala arhiplină s-a ridicat în picioare. Sosi şi rândul întrebărilor. Mă ridic şi eu, deşi suspuşii îmi făceau semne să mă aşez. Am îndrăznit să pun o întrebare ce ţinea mai mult de suprarealism şi postmodernism. Pe atunci aveam deja materiale publicate în reviste şi ziare, eram participant activ la cenaclurile literare de la Tinerimea Moldovei şi Universitatea de Stat, aşa că în faţa oaspeţilor nu păream un novice. Pentru institut însă eram un simplu student şi trebuia să stau cuminte. Au răspuns cu bucurie şi Liviu Damian şi Grigore Vieru, dându-mi de înţeles chiar de pe scenă că „…Lasă, Ioane, că mai discutăm noi pe tema asta”. Asta a fost în aprilie 1971, o întâlnire de neuitat, organizată de distinsa doamnă Raisa Vieru, profesoară universitară, soţia poetului Grigore Vieru. Despre această întâlnire am scris şi în gazeta Medicul un articol întitulat În ambianţa muzelor. De atunci s-au scurs chiar 35 de ani. Cu marele poet naţional Grigore Vieru am avut prilejul să mă întâlnesc şi să discut de zeci de ori. Cuvintele lui de apreciere la lansările cărţilor mele, fără doar şi poate, m-au încurajat să scriu şi mai bine. L-am avut de oaspete drag şi-n biroul meu de la Caritate, discutând la o cafeluţă cele mai stringente probleme cotidiene, l-am avut alături şi atunci când l-am petrecut în lumea celor drepţi pe dascălul, prietenul şi nănaşul meu de cununie, distinsul profesor, Eugen Păpuşoi, care alături de ministrul Nicolae Testemiţeanu, dascăl şi prieten, tot în 1968 fusese destituit. Mă ţinea de mână şi plângea sincer alături de mine. Mi-a strâns mâna şi atunci când cartea mea de ricoşeuri epigramatice În audienţă cu floreta a primit Premiul Uniunii Scriitorilor, anul 2000. Ca medic de profesie, când aud astăzi că cineva loveşte în marele Grigore Vieru, sunt ferm convins că aceşti oameni sunt bolnavi.
În ajunul ultimului său revelion în viață, după o discuţie la telefon cu scriitorul Andrei Strâmbeanu, pe marginea eseului Poetul ca trandafirul, publicat în Literatura şi arta, l-am telefonat pe Grigore Vieru, care se afla la Bucureşti, invitat de prietenii săi la revelion. L-am felicitat cu acest prilej, dumnealui bucurându-se enorm.
Maestre Grigore Vieru, nu te uităm şi oriunde te-ai afla, în orice colţ al planetei, să ştii că suntem împreună cu dumneata, căci chiar dacă se spune că „…un Eminescu se naşte o dată la o sută de ani”, dumneata ai făcut excepţie şi te-ai născut ceva mai înainte. Aşa a fost vrerea Domnului, să nu mai aşteptăm un veac de singurătate!

Ion Cuzuioc

Despre Autor

Articole asemanatoare