default-logo

De ce m-am întors din Canada. O româncă a căutat împlinirea peste Ocean, însă a găsit-o la Iași | VOCEA DIASPOREI

Primăvara și vara trecută – cele ale reîntoarcerii acasă – au fost, poate, cele mai frumoase din viața mea de om matur. După o vreme de stat „afară“, vocea aceea care îți tot șoptește în inimă și în creier „Something is missing“ tace. Sau o faci tu să tacă, o amuțești, ca să te aperi, să rămâi întreg la minte.

Sper să reușesc să scriu un text obiectiv, ferit de patetisme și afirmații patriotarde gratuite. Dacă mă va fură pe alocuri condeiul va fi pentru că scriu despre lucruri profund personale, la care m-am tot gândit în ultima vreme, fără să-mi acord niciodată răgazul de a le pune pe hârtie.

Am emigrat din spirit de aventură

Îmi doresc foarte mult ca povestea mea de viață să ajungă la cât mai mulți compatrioți, mai ales la aceia așezați peste tot prin lumea mare, fără să aibă curajul nici de a visa măcar la o eventuală reîntoarcere. De asemenea, mesajul este și pentru cei care vor să plece cu orice preț. Eu cred că plecarea cu tot dinadinsul nu e benefică pentru toată lumea, iar frica de schimbare și încremenirea în proiect sunt cei mai mari dușmani ai celor care au plecat deja.

Am emigrat la sfârșitul anilor ’90, din spirit de aventură mai ales, și deloc pentru că îmi doream să trăiesc în afară țării mele. Mie îmi plăcea România, așa cum era ea. Bucureștiul, orașul în care locuiam atunci, cu teatrele lui, cu poveștile lui. Pentru mine, plecarea aceasta a fost o provocare, am răspuns mai degrabă la întrebarea „De ce nu?” atunci când am plecat.

Dar să încep cu începutul. Iașiul este orașul meu de suflet. Aici am terminat liceul și facultatea (de matematică). Deoarece pentru mine științele exacte au reprezentat întotdeauna doar unul dintre lucrurile care mă pasionau, m-am hotărât să plec la București să dau examen la facultatea de teatru, imediat după terminarea facultății de matematică. La decizia de a pleca a contribuit fundamental și faptul că Iașiul era un oraș în care nu se întâmpla mai nimic la sfârșitul anilor ’90 – nimic la teatru, doar la filarmonică mai erau uneori concerte, în rest niciun club sau pub unde să poți asculta o muzică. Voiam să văd spectacole, să merg la concerte. În fine, dorința mea de efervescență culturală nu prea era acoperită în orașul natal. Pretextul plecării de acasă a fost un master în matematică pe care trebuia eu să-l fac numaidecât la București – mi-am ales special o secție care nu exista la Iași (trebuia să îmi motivez cumva, față de părinți, decizia).

După București, unde am pe–trecut vreo trei ani fru-moși, viața m-a aruncat în Canada, Eldorado-ul, pe atunci, pentru toată suflarea inginerească (și nu numai) din România. Toți visam să devenim programatori – o meserie care ne-ar fi oferit posibilitatea de a fi liber profesioniști (credeam noi!) pentru restul vieților noastre. Un amic ne scria din Toronto: „Dacă faceți programare, 6 luni munciți aici în Canada și 6 luni veți sta în Hawaii!“. Cum puteam refuza o asemenea ofertă? Prin urmare, dusă am fost.

Uneori mai visezi noaptea o mare, un lan de grâu, creasta unui munte

Odată aterizată pe tărâmul făgăduinței, după nici un an de mers la cursuri și aclimatizare cu noua realitate, m-am angajat în IT. Nu mai evoc aici începuturile – grele, ca orice începuturi, dar și foarte frumoase, deoarece totul era nou și interesant – cert este că după acest prim job a urmat altul, apoi un al treilea. Acest al treilea job a fost cu noroc, la o multinațională unde am învățat foarte multe lucruri, am cunoscut oameni minunați, am trăit întâmplări fabuloase.

Am venit mereu în țară în toți acești ani, și de fiecare dată reîntoarcerea la Toronto, care e un oraș frumos și ofertant, mă lăsa cu inima arsă. Am început să mă gândesc la o eventuală reîntoarcere. Mi-am pregătit cu grijă această reîntoarcere – care se dorea, inițial, doar o încercare, doar ceva temporar. Am reușit să îmi păstrez job-ul – am convins oamenii de la compania mea că aș putea să fac același lucru din România – am reușit, prin urmare, să îmi iau job-ul cu mine în România. Probabil că unii dintre oamenii care locuiesc și lucrează afară – peste 20.000 de IT-iști doar în Toronto și împrejurimi – ar putea să facă ceva asemănător.

Eu visez la momentul în care oamenii se vor întoarce masiv. Bineînțeles, e oarecum utopic să crezi că oameni care în 15-20 de ani și-au făcut o viață altundeva vor să sacrifice liniștea și confortul pentru țara de unde au plecat. Oamenii se obișnuiesc cu tot felul de lucruri. Acolo fiind, îți spui mereu: e bine aici, e bine așa, economia merge bine, totul e stabil. Uneori mai visezi noaptea o mare, un lan de grâu, creasta unui munte. După o vreme, vocea aceea care îți șoptește în inimă și în creier „Something is missing“ (ceva lipsește – n.n.), ceva parcă nu e chiar așa cum ar trebui să fie, tace. Sau o faci tu să tacă – aceasta fiind și o modalitate de autoapărare: la urma urmei, nu poți trăi tot timpul scindat între două lumi, două țări, două continente. La mine, până la urmă, dorul a fost mai mare decât dorința de a trăi într-o țară cu avantaje economice mai mari.

Întoarcerea acasă

Și, uite așa, după aproape 18 ani de continent nord-american, m-am întors la Iași. Primăvara și vara trecută – cele ale reîntoarcerii acasă – au fost, poate, cele mai frumoase din viața mea de om matur. Totul era viu, vibrant, colorat – trăiam o stare euforică doar plimbându-mă pe străzile dulcelui târg, mângâiată de lumina lui blândă, bucuroasă de întâlnirile cu prieteni vechi de o viață, dar și de întâlnirile cu cei noi, care m-au primit cu interes, curiozitate și căldură. Cei noi sunt mai ales oamenii din comunitatea IT ieșeană. Probabil oamenii au contribuit cel mai mult la instalarea acestui sentiment de bine al meu și la instalarea certitudinii că am făcut bine că m-am întors, că acesta este locul unde vreau să trăiesc, că trebuie să rămân. Și am rămas.

Recunosc, sunt un om privilegiat. Fac meseria mea de IT-ist cu plăcere și pasiune. Am cunoscut foarte mulți oameni frumoși aici care fac IT la nivelul cel mai performant posibil, și discutând cu ei, mi-am dat seama că nu avem la Iași suficiente resurse pentru a acoperi necesarul pieței IT. Ce chilipir și ce bucurie – mi-am zis. Uite, pot să fac ceva. Pot să mă implic. Pot să contribui. Voi lucra într-un mediu social plin de efervescență, alături de toți acești oameni minunați, acasă la mine! Un câștig dublu – sufletesc, pentru că pot, în sfârșit, să fiu eu însămi, plenar, cu toate pasiunile și lucrurile care mă interesează (pe lângă meserie), dar și un câștig profesional. Ce pot face aici în IT nu aș fi putut să fac niciodată în niciun alt loc de pe planetă.

Nu ezitați să dați un semn

Prin urmare, dragi compatrioți de pretutindeni care lucrați în IT – e un moment prielnic să veniți acasă. Veniți și convingeți-vă singuri. Mergeți doar la o conferință, două. IT-ul are nevoie de noi toți. Dragi oameni tineri care doriți să plecați definitiv – uitați-vă ce se întâmplă în jurul vostru înainte de a vă urca în avion. Sau plecați și întoar-ceți-vă cu toată învățătura și experiența acumulate. E și o datorie morală față de țara care ne-a școlit, la urma urmei, să dăm ceva înapoi.

Dacă va pică ochii pe acest articol de undeva din Canada sau orice țară de pe planetă, nu ezitați să dați un semn. Împreună, putem să facem lucruri extraordinare.

Acest articol a apărut inițial în PIN Magazine, revista industriei IT&Outsourcing.
romanialibera.ro

Despre Autor

Comenteaza

*