default-logo

De la New York, o „Lumină lină”

Despre creația literară a exilului cultural românesc european, dar și trans-oceanic, mai vechi, dar cu deosebire al celui postbelic, s-au pronunțat, în ultimii ani, numeroși cercetători ai fenomenului, cu toții pornind de la realitatea că „exodul scriitorilor” a fost o izgonire din paradis, o formă de dezintegrare culturală, de pierdere a identității intelectuale, comună, din păcate, nu doar României, ci chiar Europei de Est, în ansamblul ei. Cu atât mai mult impresionează actul de creație al exilaților cu cât el s-a produs în condiții extreme, pe fondul unor „ciocniri” dramatice între diferitele culturi din țările de adopție. Efortul multor scriitori a fost dublu, oscilând între receptarea în sânul culturii originare și integrarea în noul context în care evoluau. Rezultatul acestui demers este o literatură nouă, în bună parte originală, în care motivele culturale și estetice specifice spațiului românesc s-au dezvoltat independent, adesea diferit de cele din țară, dar niciodată distinct de rădăcinile comune.
Beneficiind azi de lucrări de sinteză, academice, precum „Enciclopedia exilului românesc” (București, Ed. Compania, 2003), de Florin Manolescu, ori „Scriitori români în exil” (București, Ed. Fundației Culturale Române), de dr. Eva Behring – cercetătoare originară din România, studentă, în anii ′60, la București, a lui Tudor Vianu, Al. Rosetti, ori Iorgu Iordan – sau de studiile la fel de temeinice ale lui Cornel Ungureanu, Mircea Anghelescu, Iulian Boldea ș.a., putem reconstitui, nu doar „etapele” exilului cultural postbelic, cât, cu deosebire, tabloul social-politic care a înlesnit acest veritabil „exod” al scriitorilor, care, odată ajunși în Occident ori în Lumea Nouă, au constituit nu doar o mișcare culturală pe fundament strict estetic, cât și instituții veritabile – biblioteci, fundații, reviste literare – cu totul, un întreg eșafodaj intelectual pe care și-au sprijinit argumentele în favoarea conservării spiritului cultural tradițional.
Un astfel de scriitor, atipic am spune, profesia și vocația sa fiind cea de preot, este dr. Theodor Damian (n. 28 decembrie 1951), în prezent paroh al Bisericii St. George Episcopal Church, din New York, fondator al Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, președinte al Cenaclului Literar „M. Eminescu” și director, din 1995, al publicației bilingve „Lumină Lină / Gracios Light” („Revistă de spiritualitate și cultură românească”), toate având drept obiectiv promovarea, în spațiul american și anglofon, a spiritualității, culturii și literaturii românești, a contribuției conaționalilor noștri la dezvoltarea patrimoniului comun. Având drept titlu o sintagmă inspirată din poezia română clasică, ce ne trimite fie la versul arghezian („Cum te găsești, ușoară zburătoare / Zăcând aici, la margine de drum?”), fie la poezia omonimă a lui Ioan Alexandru („Lumină lină, leac divin / Încununându-l pe Străin / Deasupra stinsului pământ / Lumină lină – Logos Sfânt !”), revista concentrează și o bogată încărcătură spirituală, editorialele părintelui Damian trimițând, fără echivoc, spre spațiul ortodox, în lumina (lină!) a căruia își îndrumă enoriașii: „Dacă avem norocul să primim daruri neașteptate, e bine să ne uităm înapoi, să nu uităm de unde venim și dacă nu cumva ele ne vin cu o obligație . . . ” („Nevoia de a te uita înapoi”, an XXII, 2017, nr. 1, p. 7). Desigur, voalat, îndemnul este și pentru multiplicarea darului divin, căci, „dacă ai creat mult și dai puțin, această anomalie va avea consecința ei”.
Altfel, revista ce apare la New York, sub oblăduirea lui M. N. Rusu, cunoscut critic și exeget cultural, și cu contribuția lui Dan Anghelescu, este o veritabilă tribună a românilor de pretudindeni și cu deosebire a scriitorilor din țară, părtași la „bătălia” pentru apărarea valorilor naționale. În acest context, prezența constantă, cu texte polemice, a unor condeieri precum Theodor Codreanu („Exercițiu de admirație”, an XXI, nr. 21, 2016, p. 47), ori N(ae) Georgescu („O oală într-un car de oale”, ibidem, p. 41) indică fără greș implicarea publicației într-o zonă a „culturii luptătoare”: „Pentru cine o fi făcut Lucian Boia cartea asta? („Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, București, Humanitas, 2015). Pentru Eminescu, nu. Pentru tineri dornici să învețe, nici atât . . . Mai degrabă ca să-și completeze revizuirile, cu o nouă temă, râvnită” (ibidem, p. 46). Mai publică, regulat, versuri și proză colegi și prieteni de generație, de la Passionaria Stoicescu la Daniela Gîfu și de la Ion Haineș și Corneliu Zeană, la George V. Precup, cu versuri traduse în limba engleză (The Blackbird from Beyond).
Partea consistentă, tare, originală a revistei o constituie studiile și comentariile culturale. Articole precum „Motivul sărutului la Brâncuși” (Ioan N. Roșca, nr.1/2016, p. 23) sau „Mituri esențiale comune lui Brâncuși și Mircea Eliade” (Sorin Lory Buliga, nr. 1/2017, p. 15) trimit către o zonă estetică încă nebătută de cercetătorul local. La fel, reconstituirea creației lui Vintilă Horia, cel care spunea că „Ne vom întoarce acasa cu Eminescu de mână”, sub semnul lui Mihai Eminescu, (v. articolul d-nei Mihaela Albu, nr. 1/2016, p. 13). Nu lipsesc, cum bine stă oricărei reviste, cronici literare, plastice și, iarăși mai rar la noi, cronica de cenaclu, instituție cu totul necesară într-o comunitate autarhică.
Într-un cuvânt, de la New York ne vine o „Lumină lină”!

Marian Nencescu
(Revista UZP, nr. 6)

Despre Autor