default-logo

Despre „a fi sau a nu fi”, în viaţa „second hand”…

Editorial
Gesturi, îmbrăţişări, fragmente de memorie amalgamate color, sonor, vizual însoţind visul, dându-i materialitate şi motivaţie de a supravieţui cenuşiului din viaţa „second hand”, mi s-au bulucit nu demult în emoţii la fel de intense ca în urmă cu…. mulţi, foarte mulţi ani, când mă ridicam pe vârfuri pentru a sălta pe catifeaua vişinie (pe atunci) a scaunelor de la Ateneul Român. Urcam cu sfială – 10 ani să fi avut – treptele din marmură de Carrara (o ador de când mă ştiu), simţindu-mă stăpâna castelului ce se umplea de armonii la fiecare pas al meu. Iubesc Ateneul, am crescut alergând între simfonicele Filarmonicii şi fosa Operei Naţionale. E o poveste lungă. Despre altceva vreau să vă povestesc
Săptămânal mergeam la Ateneu cu mama mea, care, deşi avea o voce superbă şi îşi continua studiile de canto întrerupte de război cu maestrul Leo Calmuschi, era o împătimită a muzicii simfonice.
În 1958, copil fiind, am avut o revelaţie care mi-a marcat întreaga existenţă. Am mers la un concert în mod firesc, fără a fi pregătită prealabil pentru ce avea să urmeze. Afişul era impresionant, dar eu eram prea mică pentru a realiza dimensiunea evenimentului. Sub bagheta dirijorului român George Georgescu se înfruntau (aşa consideram eu) doi violonişti uriaşi: americanul Yehudi Menuhin şi sovieticul David Oistrah. Doi coloşi ai lumii de atunci şi din totdeauna, doi… evrei care au construit o istorie a muzicii monumentală. (Nu sunt evreică, nu fac o pledoarie pro domo, dar nu sunt antisemită – aşa cum m-a acuzat un neisprăvit!!!) Aflasem de la mama că amândoi cântă pe viori Stradivarius.
Am ascultat un Dublu de Bach care, după mine, cred că nu a fost încă egalat în lume. M-am lăsat furată de frumuseţea acelei muzici, uitând cu desăvârşire (cred că nimeni nu se mai gândea la mizeria exterioară) că artiştii aceia, cu viorile lor minunate, aparţin unor state puternice diferite, cu sisteme politice în permanentă rivalitate. Visam încă în acordurile finale când, deodată, am avut senzaţia că Ateneul se rupe în două. Publicul izbucnise în urale şi nu înţelegeam de ce, oamenii erau în picioare, eu eram prea scundă, nu vedeam.
Am privit spre mama şi am tras-o de mână, să mă lămurească ce se întâmplă. Nu m-a privit, a întors capul. M-am speriat când m-am proptit, întrebătoare, în faţa ei. Mama plângea. Din cauza aceasta întorsese capul. Să nu vadă copilul (adică eu) că şi mamele plâng câteodată. Pentru mine era un spectacol cu totul nou. N-o văzusem niciodată măcar lăcrimând. Era o femeie foarte puternică. Dar acum se întâmplase ceva care o emoţionase dincolo de limitele ei.
Am auzit un comentariu din spate: „S-au îmbrăţişat. Ostrah şi Menuhin s-au îmbrăţişat!”. „Mare pricopseală! Toţi se îmbrăţişează la final” – mi-am spus în sinea mea. Aveam zece ani, şi asistasem la multe concerte. Nu mă lăsam eu păcălită cu una-cu două, de emoţii, ca oamenii mari! Şi totuşi…, întâmplarea nu-mi dădea pace. „Bine – îmi ziceam eu-, am priceput, mama nu e aşa de tare cum vrea să pară, dar sala aia nu era plină cu mame şi copii, ci cu oameni serioşi. Ce i-o fi apucat pe toţi să sară şi să ovaţioneze atât de zgomotos şi îndelung?”
Aveam să aflu mult mai târziu, în facultate, de la Maestrul Viorel Cosma, profesorul nostru de Istoria Muzicii, că, în acea perioadă a războiului rece, care marca întreaga lume, cei doi artişti, aparţinând fiecare altei lumi, făcuseră un gest superb, nu doar cântând împreună, nu doar îmbrăţişându-se în final, ci…. SCHIMBÂNDU-ŞI, ÎN CONCERT, VIORILE ÎNTRE EI. FIECARE A CÂNTAT BACH PE STRADIVARIUS-UL CELUILALT.
Pe Lord Yehudy Menuhin l-am adorat toată viaţa, nu doar pentru că fusese elevul preferat al lui George Enescu, ci pentru că era… sublim.
Am avut şansa nesperată a vieţii mele de jurnalist, şi de tânăr învăţăcel, de a-l cunoaşte personal pe marele violonist şi dirijor Yehudi Menuhin, şi de a-mi acorda un interviu, în exclusivitate, în limba franceză, pentru Radio Bucureşti.
În 1973, Maestrul Iosif Sava, mentorul meu, şeful secţiei de Critică şi Muzicologie unde fusesem repartizată guvernamental după absolvirea Conservatorului bucureştean, „m-a aruncat în foc”, sau „în valuri”. Cum consideraţi.
Era Festivalul Internaţional „George Enescu”. Mi-a spus foarte calm, dar categoric: „Îţi iei reportofonul şi mergi imediat la Sala Mică a Palatului, să faci un interviu cu Yehudi Menuhin!” Am îngheţat. I-am spus că nu vorbesc engleza. „Vorbeşti franceza. Du-te!” Şi m-am dus.
Cu o legitimaţie de jurnalist la gât, şi cu tupeu, am împins soldatul care-l păzea cu arma la uşă ca pe un infractor, am bătut la uşă şi… am intrat. Tupeul meu s-a topit instantaneu, ca o îngheţată la soare, am crezut că o să leşin, că n-o să-mi amintesc niciun cuvânt în franceza pe care o vorbeam binişor pe atunci.
În încăpere mai erau două doamne: sora artistului, Hepzibach Menuhin, pianistă, cu care avea şi un recital în program, şi criticul muzical Ada Brumaru.
Când i-am spus că am venit să-mi povestească despre George Enescu, mi-a zâmbit, privindu-mă foarte direct şi senin. În încăpere se instaurase o răcoare calmă, albastră şi învăluitoare ca florile de nu-mă-uita.
Mi-a desprins cu paternă înţelegere reportofonul uitat pe umăr (pe vremea aceea era o lădiţă de 8 kilograme), l-a pus pe măsuţă, l-a butonat, mi-a dat o bomboană din cele de pe masă şi mi-a spus s-o ronţăi liniştită fiindcă el va vorbi până termin eu de mâncat. Am izbucnit în râs amândoi şi apoi am tot povestit, relaxat, vreme de mai bine de o oră, spre disperarea celorlalte două doamne, cu care avea de rezolvat probleme de festival.
Când m-am întors în Radio, domnul Iosif Sava, cu un zâmbet uşor ironic, m-a întrebat de ce am zăbovit şi m-a trimis cu înregistrarea un etaj mai jos, la redactorii de limbi străine, fiindcă aveam nevoie de viza domnului Andrei Magheru. Parcă-l văd şi acum pe acel superb coleg, ulterior căsătorit cu actriţa Valeria Gagealov, ascultând atent banda. A oprit-o la un moment dat (greşisem un Si conditionel!!!), apoi s-a întors către mine, mi-a întins „produsul”, graseind elegant: „E bine! Să nu tăiaţi nimic! Are farmec acea mică greşeală, şi, în mod sigur, n-o veţi repeta”. N-am repetat-o, e adevărat. Am evitat mereu în conversaţii „Si conditionel”-ul. Profesorii de franceză ştiu de ce. Eram aproape o fetiţă, un gazetar foarte tânăr, care tocmai îşi trăise cea mai frumoasă experienţă a unei profesii ce avea să-i ocupe aproape jumătate de veac din viaţă. Din viaţa dilematică, hamletiană: „a fi sau a nu fi”, nu din viaţa „second hand”.

MARIANA CRISTESCU

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*