default-logo

Despre jurnalism, creativitate şi onestitate

La 20 „ghenare” 1869, Vasile Alecsandri (1821-1890) îi scria, într-o epistolă, amicului său Iacob Negruzzi (1842-1932), director al Convorbirilor literare dacă poate să-i indice un posibil editor al operelor sale dramatice : „Caut un editor căruia să-i las tot beneficiul vânzării, dar care să-şi asume osteneala şi cheltuiala tiparului. N-ai putea să-mi găseşti un asemenea juvaer ? (s.n.)”. Câteva zile mai târziu, la 10 februarie, acelaşi an, poetul îi mulţumea binevoitorului său amic în următorii termeni : „Cristofor Columb a descoperit America. Dumneata ai făcut o descoperire şi mai rară ! Ai descoperit un editor de opere literare”.
Problema, aparent simplă şi cu un substrat mai degrabă comercial, ne duce cu gândul la o situaţie cvasi-valabilă şi azi şi anume la raportul, nedeplin clarificat, între autor şi editor şi, în subsidiar, asupra dreptului proprietăţii literare, aspect cu totul nou în legislaţia vremii, rezolvat la noi încă din 1862, când apărea prima Lege a presei din ţara noastră, copiată în mare măsură după cea franceză, din 1793, susţine marele jurist Constantin N. Hamangiu (1869, Bârlad – 1932, Bucureşti), menită a atenua, în parte măcar, veşnicele şi încordatele relaţii dintre autori şi editori, pe de o parte, şi, indirect, cele între jurnalişti şi patronii de presă. Faptul că în România, deşi cu întârziere faţă de Franţa, dar cu un substanţial avans faţă de Italia (1882), Belgia şi Ungaria (1886) şi Rusia (1888) s-a aliniat acestor cerinţe a contribuit, indirect şi la dezvoltarea climatului literar şi jurnalistic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales că disputa asupra produselor „rupte din inima şi sufletul artiştilor” a continuat să stârnească pasiuni. Cu toate acestea, în opinia lui Hamangiu : „E datoria noastră a ne gândi şi la dânşii, la drepturile ce în mod natural şi logic au asupra producţiilor intelectuale ale talentului şi geniului lor” (Scriitori şi artişti. Studiu asupra drepturilor lor, Bucureşti, Editura Librăriei Carol Gobl, 1897, p. 10).
Analizând legalitatea dreptului de proprietate asupra produselor „minţii” creatorilor, descinzînd din aşa-zisul jus abutendi (dreptul absolut al unei persoane asupra unui lucru ce îi aparţine, şi din care poate trage toate foloasele), C. Hamangiu, la data respectivă procuror pe lângă Tribunalul Ilfov, aducea în discuţie două noţiuni aparent noi în jurisdicţia românească : utilitatea publică şi interesul public : „Este nobil, este liberal ca opera unuia să devină a tuturor ? E cel mai frumos lucru, zic adversarii proprietăţii productelor intelectuale, a lucra în folosul societăţii şi spre binele ei.” (op.cit., p. 14). Aşadar, vorbind în termeni economici, societatea câştigă atâta vreme cât artistul nu este remunerat la valoarea operei lui, dar, în aceste condiţii cum pot fi răsplătite munca şi talentul, şi mai ales care este beneficiul public dacă un artist nu e încurajat să creeze la valoarea lui ?
Între aceste interese cu totul contrarii, Legea românească a presei din 1862, modificată şi completată în 1885, cu toate slăbiciunile şi „omisiunile” ei, identificate şi analizate pertinent de C. Hamangiu în cartea sa, rămâne, la noi, „singura lege care, în unire cu dreptul comun (s.n.), garantează drepturile autorilor” (ibidem, p. 12). Răspunzând, de pildă, întrebării fundamentale, anume dacă e în interesul public a încuraja producerea de valori spirituale, C. Hamangiu constată că între bunurile fizice (res corporales) şi cele intelectuale nu există deosebiri fundamentale : „Nu este, oare, o asemănare perfectă şi absolută, din punct de vedere filosofic, între cele două drepturi ? Şi, într-adevăr, cum s-ar putea face, logic, o distincţie între ele ?” (op.cit., p. 20). Diferenţa, dacă există, stă mai degrabă în interesul social şi utilitatea generală, care modifică, uneori substanţial, caracterul proprietăţii. Într-adevăr, există diferenţe de uz, între o casă, de pildă, ori un cont bancar, şi dreptul de proprietate intelectuală, dar, în esenţa lui „dreptul rămâne totdeauna acelaşi” (op.cit., p. 219). Făcând distincţia cuvenită între categoriile de bunuri ce alcătuiesc dreptul individual („Proprietatea este remuneraţia naturală a muncii, şi un rezultat al libertăţii sale”), C. Hamangiu încadrează dreptul proprietăţii intelectuale în categoria celor de utilitate socială, situându-le însă, exclusiv, în limitele determinate de lege.
Fără a intra în spinoasa problemă referitoare la conţinutul proprietăţii intelectuale („Ideile sunt ale tuturora, şi oricine e liber a le reproduce ; aspectul practic îl reprezintă forma”) vom constata că, legal vorbind, proprietatea intelectuală îi conferă creatorului un întreit avantaj : usus, fructus şi, adesea, abusus, ce cuprinde inclusiv dreptul de a-şi distruge ori a împiedica de la multiplicare propria operă. Mergând pe această linie, admitem că recompensarea creaţiei este deopotrivă bănească (ea asigurându-i artistului traiul, dar şi libertatea creaţiei), cât şi socială, opera plutind într-un spaţiu aerat, asigurând gratuit, şi fără beneficii directe, bucurie şi emoţii estetice.
În aceste condiţii, societatea are obligaţia, i-am zice morală, de a proteja şi încuraja oamenii de valoare, în cazul nostru pe creatorii de bunuri spirituale. Acest principiu, generos, al utilităţii sociale, are rolul de a asigura artistului (sau ar trebui s-o facă!) o existenţă decentă, şi mai ales să ofere garanţia perpetuării operei dincolo de cadrul social şi istoric în care a fost creată. Este cazul unor mari creatori, din străinătate (Milton, Dante, etc.), dar şi de la noi, dar care, după moarte, au avut parte de recunoaştere. Modelul superior, invocat de C. Hamangiu, este cel al „geniului nostru poet, tristul şi nenorocitul Eminescu” : „Cine nu cunoaşte mizeria în care a trăit, şi cine se va bucura, pe viitor, de fructul chinuitoarelor sale nopţi de zbuciumare sufletească” (op.cit., p. 57).
În concluzie, legal şi moral, este în interesul societăţii a proteja oamenii de valoare, mai ales că „mărimea unui popor depinde şi de mulţimea oamenilor de geniu pe care îi posedă” (op.cit., p. 57). Chiar şi material, a încuraja creaţia intelectuală înseamnă a spori veniturile creatorilor, în vreme ce „a răpi artistului orice speranţă de a-şi îmbunătăţi felul vieţii, ar însemna a compromite creaţia şi a da loc lucrărilor efemere şi frivole” (op.,cit., p. 59).
În aceste condiţii, oscilând între recompensa imediată şi beneficiile de viitor, legiuitorul trebuie să ţină seama (şi) de utilitatea socială/publică a operei. Problema este însă cum recunoaştem o asemenea calitate, iar exemplele altor ţări sunt semnificative, dar nu suficiente. La noi, de pildă, utilitatea ar trebui să fie stabilită, cu prioritate, de membrii breslelor/uniunilor de creatori, element adesea eludat prin tot felul de comentarii maliţioase. În fond, observă şi C. Hamangiu: „Legea nu face deosebire dintre o scriere genială şi una mediocră, şi una şi alta se bucură în acelaşi grad (s.n.) de beneficiile şi protecţia legii” (op.cit., p 112). Deosebirea ar trebui stabilită de bunele moravuri, element ce lipseşte atât din dreptul de proprietate intelectuală, cât şi din Codul Penal.
Revenind însă la conţinutul Legii presei, din 1862, constatăm că, pentru prima dată în jurisdicţia românească, sunt susceptibile de proprietate intelectuală şi articolele de ziar, considerate drept „adevărate opere literare” (op.cit., p. 114). „Trebuie totuşi, să facem deosebire între articolele de fond , cu deosebire cele politice, literare, juridice sau ştiinţifice, şi ştirile, notiţele ori polemicile ce nu pot face obiectul proprietăţii private” (s.n., op.cit., p. 114). Juridic vorbind, jurnalistul acordă dreptul de cesiune al creaţiei sale publicaţiei unde lucrează sau colaborează, dar dreptul de proprietate, îi aparţine exclusiv. C. Hamangiu face, în studiul său, cuvenita distincţie între dreptul public şi cel privat, explicând, de pildă, că la fel cum nici un proprietar nu e dispus să-şi împartă casa cu alţii, prin extindere, nici jurnalistul nu poate fi obligat să-şi distribuie creaţia fără autorizare : „Jurnalistul rămâne înarmat cu toate drepturile, putând trage înaintea justiţiei, pentru contrafacere, pe oricine care i-a încălcat drepturile”.
În context, problema drepturilor de autor şi respectiv al stabilirii statutului de creator al jurnaliştilor, nu se aplică şi asupra unor, aşa zise, persoane morale : Statul şi Academia Română. Prin Legea presei, din 1862, Statul, ca autoritate publică, are drept exclusiv şi perpetuu asupra operelor publicate din propria iniţiativă. Condiţia este ca aceste opere să răspundă unui interes general şi să aducă un serviciu public. Identic, şi Academia Română rămâne „o persoană morală şi independentă pentru lucrările de orice natură”, având dreptul, printr-o Lege specială, din 1879 „a-şi administra averea sa prezentă şi viitoare”, inclusiv rezultatul lucrărilor comune ale membrilor ei.
Ca o concluzie, jurnalismul este o formă de creaţie, intrând, de drept „în categoria operelor artistice”, element fundamental păstrat şi accentuat inclusiv în Codul presei (Legiuiri române în legătură cu presa, Timişoara, Tipografia Românească, 1937), care, într-un capitol distinct, intitulat Explicaţiuni complementare la Legea asupra proprietăţii intelectuale, face următoarele precizări : „Art. 46 : Fiecare articol de ziar îşi păstrează originalitatea formând proprietatea semnatarului. Reproducerile fără prealabilă autorizaţie sunt interzise. Suprimările, modificările, corecturile unor pasaje fără importanţă, nu atrag reparaţiuni. Manuscrisele ori operele literar-ştiinţifice, nu pot fi refuzate de la restituire” (op.cit., p. 224). Mai departe, la art. 46, se consemnează : „Micile articolaşe referitoare la probleme de ordin politic, economic ori financiar, când nu iau o formă literară, sunt private de protecţia legii. În schimb, cele cu caracter ştiinţifico-literare, sunt protejate.
De altfel, prin proiectul Codului presei, din 1936, proprietatea literară se extindea şi asupra articolelor de ziar : „Articolele, notele cu caracter literar, artistic sau juridic ce se publică în ziare, reviste sau periodice şi sunt semnate de autorii lor reprezintă proprietatea celor ce le-au scris” (op.cit., p. 118), în vreme ce „Articolele cu conţinut polemic, de interesa obştesc, chiar şi când sunt semnate, informaţiile, telegramele ori corespondenţele, nu constituiesc un drept de proprietate în înţelesul prezenţei legii” (ibidem, p. 118).
Faptul că un Cod al presei, propriu-zis, nu a putut fi promovat în această perioadă, în ciuda unor încercări succesive, datând din vremea guvernării Averescu (1927), apoi prin Legea Apărării Onoarei, din 1929, a lui Grigore Iunian (1882-1939), ministru în guvernul ţărănist al lui Iuliu Maniu, şi chiar a lui C. Hamangiu, devenit, între timp, consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi ministru, efemer, în cabinetul Iorga, direct interesat în unificarea legislaţiei în materie, se datorează, în opinia lui Adrian Brudariu ( Presa, funcţie socială şi naţională, în vol. Codul presei, op. cit., p. IV), cităm : “Cenzurii care a perpetuat starea de asediu permanentizat şi a suplinit, în lipsa unui cod al presei, litera şi spiritul Constituţiei . . . „.
În consecinţă, în situaţia când, prin „Condica penală” ţara lua totul şi nu dădea nimic jurnalistului, era nevoie de un regim al presei care „să consfinţească funcţia socială şi naţională a scriitorului şi gazetarului român”. O astfel de lege, pe cât de simplă, pe atât de lesne de aplicat, trebuia să aibă în centru atenţiei ziaristul „un profesionist al scrisului, pe care fenomenul de presă l-a creat şi care nu se mai poate dispensa de el” (op.cit., p. 9). Aşadar, începând de la statutul profesional, la drepturile de pensie şi alte drepturi conexe (inclusiv distribuirea permiselor gratuite pe calea ferată, susţin autorii proiectului Codului Presei) se impunea o lege care să facă distincţia cuvenită între „funcţionarul care deschide poarta la o întreprindere” şi cel care, contra unui salariu adesea de mizerie „asigură hrana intelectuală şi izvorul unic de cunoştinţe a milioane de oameni”.
Plecând de la constatarea că „la fel ca şi plugăria, jurnalistica este o profesie nereglementată”, autorii proiectului de Cod al presei, ziariştii bănăţeni Pompiliu Şerbănescu şi Ioan Bănciulescu pledează pentru reglementarea acestei profesii „atât în interesul societăţii, cât şi al adevăraţilor gazetari”. Evident, şi organizaţiile profesionale erau în asentimentul unei asemenea legi, cu deosebire al unui Cod al presei „cu dispoziţiuni clare şi sancţiuni categorice”. Fără a intra în amănuntele organizării şi funcţionării Sindicatelor profesionale, al Corpului de ziarişti, a Camerelor de muncă şi a jurisdicţiei aferente muncii (dreptul la preaviz, concediu şi pensie), autorii Codului pledează pentru egalitatea de tratament : „Aceasta nu se poate legifera. În faţa legii toţi suntem egali. Osebit de aceasta, vorbeşte talentul şi pregătirea. Înţelegem că şi pregătirea profesională lasă mult de dorit – poate până la înfiinţarea mult cerutei universităţi gazetăreşti” (op.cit., p. 19).
Legal vorbind, în România anilor ’30 funcţionau, ca persoane moral-juridice, mai multe organizaţii profesionale, începând cu Sindicatul ziariştilor din Bucureşti, constituit la 18 martie 1900, printr-o lege promovată de ministrul C. G. Dissescu (1854-1932) şi promovată de Regele Carol I, continuând cu Asociaţia Generală a Presei Române, Sindicatul şi Cercul Ziariştilor Profesionişti, de la Iaşi, Sindicatul Presei Române din Ardeal şi Banat, şi, în sfârşit Uniunea Ziariştilor Profesionişti, din Bucureşti, înfiinţată la 11 ianuarie 1919, predecesoarea U.Z.P.-ului de azi. Motivele pentru care nu a existat o unitate a societăţilor/sindicatelor /uniunilor de presă din România este explicat, parţial, de G. Caliga în Almanahul dicţionar al Presei din România şi al celei româneşti de pretutindeni (Bucureşti, Fundaţia Culturală „Principele Carol”, 1926) : „Începând de la întâiul Congres al Presei, din noiembrie 1917, mişcarea s-a scindat, manifestarea fiind considerată mai degrabă o expresie a Presei liberal-democrate, fiindcă ziarele conservatoare – guvernamentale nu au participat” (op.cit., p. 6). Din păcate, acest spirit de contestare, de frondă şi de separaţie s-a păstrat până în zilele noastre, în ciuda funcționării, în interbelic, al unui Consiliu Superior al Presei. S-ar părea chiar că iniţiativa din 1937 a lui I. Bănciulescu „redactor la Dimineaţa şi Adevărul”, s-a risipit prematur poate şi din pricina propunerii a-l numi „Preşedinte din oficiu” al Corpului, pe directorul general al Serviciului Presei din Ministerul de Interne, în funcţie.
Din Almanahul, din 1926, al lui G. Caliga, aflăm că Şeful Direcţiunii Presei din Ministerul de Interne era „confratele nostru”, respectiv Constantin Rîuleţ (n. 1882, Bucureşti, în presa din 1901, redactor la Viitorul şi autor dramatic, jucat la Teatrul Naţional – d ?), ajutat de câţiva ziarişti activi, al cărui rol era de a redacta comunicatele şi informaţiile către ziare. Evident, notează G. Caliga : „Direcţia nu are caracter politic(s.n.), fiind compusă din colaboratori de la toate ziarele şi nefavorizând nici un partid politic, ea are ca obiect principal chestiunile minoritare şi informarea miniştrilor” (op.cit., p. 36). Simultan, la Ministerul de Externe, funcţionau o Direcţie similară, condusă de Nicolae Dianu, secretar de legaţie, care „ţinea legătura cu ziariştii români ataşaţi de presă peste hotare şi cu corespondenţii ziarelor străine la Bucureşti, pentru a le da informaţiile necesare”.
Cum personalul acestor Direcţii, atât de necesare oricărui stat, era alcătuit din personalul diplomatic, sau, după caz, din comisari de poliţie mulţi, s-a văzut, încă ziarişti activi, rezultă, în viziunea unor contemporani, că, şi în interbelic, funcţiona „presa cu epoleţi”, şi că respectivii redactori nu erau decât nişte „intruşi” printre veritabili jurnalişti, necontaminaţi de spiritul cazon ! Cu toate acestea, ei erau invitaţi să participe, cu drepturi depline, la lucrările Consiliului Superior al Presei, iar personalul executiv din cele două ministere îndeplinea atribuţii active de jurnalişti.
Interesante erau şi condiţiile de a accede în Corpul ziariştilor: stagiul militar satisfăcut, bacalaureatul şi . . . o perfectă moralitate. În rest, condiţii de vechime şi plata la zi a cotizaţiei. După trei ani de activitate neîntreruptă dar şi mai devreme, după merite, jurnalistul căpăta statut definitiv şi se putea înscrie la Casa de Pensii. În exercitarea profesiei, jurnalistul era considerat funcţionar public, iar condiţia de a fi membru al Corpului era obligatorie, nerespectarea ei atrăgând şi unele sancţiuni. Cu acest prilej, sunt enumerate şi funcţiile compatibile cu calitatea de jurnalist : informator/colaborator, reporter, corespondent, redactor, secretar de redacţie, redactor-şef, director, consilier de presă (s.n.).
În context, ne vom referi şi la cumulul de venituri. Conform art. 42 din Codul Presei, pensiile acordate de Casa de Retrageri şi Pensie a Ziariştilor se puteau cumula cu orice alte „pensiuni ori drepturi acordate de stat”, dar nu peste limita de sus acordată de instituţia respectivă”. La acestea se adăugau Permisele CFR pentru liberă călătorie, cu fotografie, acordate doar pentru ziariştii profesionişti, cu minim 6 ani vechime, care îşi câştigau existenţa în presa periodică, publicistică, edituri, servicii de presă ale instituţiilor de stat, Societatea de Radio-difuzare, etc.
Cercetând, de pildă, câteva din Dările de seamă, anuale, din anii ’30 ale Uniunii Ziariştilor Profesionişti din Bucureşti (puse la dispoziţie cu mare generozitate de Ion C. Rogojanu, deţinătorul celei mai ample Biblioteci şi Arhive private din ţară), am constatat că, anual, Uniunea beneficia, pe lângă renta de 5% ,plătită de Casa de Depuneri pentru fondul U.Z.P. din România, şi de o serie de alte venituri, sub formă de subvenţii de la Stat, substanţiale la cursul leului din acea perioadă, respectiv 140.000 lei, (în 1934), care erau distribuite membrilor sub formă de ajutoare nerambursabile. Subvenţia s-a păstrat şi în vreme de război, după cum rezultă şi din Raportul Comitetului, din 1943, care informa Adunarea generală că : „În cursul anului trecut, în ciuda vitregiei vremurilor, am fost în măsură să distribuim, ajutoare membrilor noştri, în sumă de 998.750 lei, depăşind astfel totalul ajutoarelor acordate anul precedent” (Dare de seamă, pe anul 1943, înfăţişată Adunării generale din 6 august 1944, Bucureşti, Tipografia noastră, f.a.).
Tot în respectivul Raport anual se mai menţiona : „De la 11 iunie 1919, Uniunea noastră a activat exclusiv pe baze profesionale (s.n.), luptând pentru apărarea drepturilor şi revendicărilor ziariştilor profesionişti. În toate dezbaterile, comisiile şi proiectele din acest interval, Uniunea a fost vigilentă, prezentă şi activă. Fidelă scopului pentru care a fost creată şi programului iniţial U.Z.P. a combătut neîntrerupt pentru asigurarea unei bune condiţii materiale şi morale pentru salariaţii presei, pentru protegiuirea libertăţilor fără de care ziaristul nu-şi poate exercita profesiunea” (ibidem, p. 5). Semnificativ, la data respectivă, numai Filiala Bucureşti avea 313 membri înscrişi (între care 17 erau membri fondatori, din 1919), iar preşedinte, ales, era generalul Paul Teodorescu (1888-1981, fost ministru al Aerului şi Marinei, comandant al Şcolii Superioare de Război, membru corespondent al Academiei Române şi… deţinut politic la Canal), iar între membrii Comitetului mai figurau scriitorii Radu Boureanu, Ion Pas, dar şi jurnalistul de dreapta Alexandru Talex (1909-1998), autorul primei monografii despre Panait Istrati, de la noi, apărută în 1943. De altfel de la Heinric H. Streitman, (n. 1873, Piatra Neamţ – d. 1949, Israel), fost, între altele şi „consilier tehnic la Direcţia Presei din Ministerul de Externe”, (apud. G. Caliga, Almanahul presei, op.cit., p. 150), primul preşedinte al U.Z.P., se păstrează tradiţia alegerii în fruntea breslei, de jurnalişti sau colaboratori de presă cu funcţii în aparatul de stat, care, prin relaţiile ce le deţin să poată să menţină un statut corespunzător pentru membrii Uniunii. Cât priveşte, opţiunile politice ale lui Streitman şi ale succesorilor săi din conducerea U.Z.P., credem că ele sunt lipsite de importanţă, în acest context.
Desigur, istoria presei ne oferă şi alte instructive şi elocvente exemple de rezolvare a unor situaţii pe care unii istorici actuali se pare că vor să le „redescopere” cu tot dinadinsul. Dacă problema creativităţii în jurnalism a fost rezolvată încă de pe vremea lui C. Hamangiu, la fel ca și problema cumulului de venituri, dacă accederea în corpul jurnaliştilor, în lipsa unor şcoli adecvate, se putea face direct cu bacalaureatul, condiţia fiind talentul şi onestitatea, astăzi unii parcă ar vrea să impună chiar . . . doctoratul (dacă ar folosi cu adevărat la ceva !). Rămâne deschisă rana . . indemnizaţiilor. Şi aici ne putem duce cu gândul la soluţiile lui C. Hamangiu, dar n-ar fi suficient. Se pare că problema e mai mult personală, decât principială. Or, din acest motiv, ea nu are leac. Este şi motivul pentru care, în interbelic ca şi azi, mişcarea profesională jurnalistică n-a fost şi nu e unită. În aceste condiţii, pe cei care, din motive diverse, întreţin dezbinarea în continuare a breslei jurnaliştilor, îi trimit la discursul lui Nicolae Iorga , el însuşi ziarist combativ, de mare talent, director al cotidianului Neamul Românesc, ţinută la Congresului Federaţiei Generale a Presei din Provincie, de la Galaţi, 1932 : „Celor de aici le incumbă datoria să lupte, alături de noi, întru izbânda cuceririi unui loc mai bun, ce se cuvine ziaristului în societatea românească de azi”.

Nencescu Marian

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*