default-logo

Drepturile omului văzute prin prisma moralei creștine

Vechiul Testament şi Cele Zece Porunci

Expresia cea mai concentrată a legii pe care o regăsim în Vechiul Testament o reprezintă Cele Zece Porunci pe care Dumnezeu le-a dat lui Moise pe muntele Sinai. Decalogul se prezintă ca un punct central, care uneşte toate marile religii ale lumii în aceeaşi definire a binelui şi a răului. Înalta concepţie de viaţă religioasă şi moral-religioasă cuprinsă între cele 10 porunci a făcut ca Decalogul să fie socotit o adevărată capodoperă neegalată în istoria omenirii de atunci. El este un document foarte vechi în care sunt cuprinse pe lângă o docrină religioasă pură, curată şi înălţată la adevărata ei valoare, şi o doctrină moral-religioasă ce a întrecut prin umanismul şi dreptatea socială ce urmăreşte să o instaureze între oameni, tot ceea ce a produs antichitatea. Expresie a înclinărilor naturale le găsim în conştiinţa morală a tuturor popoarelor „Decalogul a supravieţuit tuturor evenimentelor istorice şi este din acest motiv totdeauna actual”.

Decalogul. Cel mai reprezentativ document biblic privind drepturile omului este Decalogul, Carta religioasă morală şi juridică a lumii. Opera măreaţă pe care Dumnezeu o împlineşte metodic şi structural în fiinţa israeliţilor, începe odată cu încheierea legământului pe muntele Sinai. Aici departe de neamurile străine şi departe de idolatrie, poporul evreu începe o nouă viaţă primind o Lege Nouă. Decalogul constituie punctul de plecare al Legii, de acesta fiind strâns legată Cartea Legământului, cu un accent pus în special pe normele societăţii morale. Decalogul mai este considerat şi un îndreptar de viaţă. El sintetizează în linii generale toate îndatoririle religios-morale şi sociale ale omului. Fiind o sinteză a legii, Decalogul a imprimat tuturor normelor şi poruncilor născute din el, acel spirit umanitar faţă de aproapele, acel sentiment de ascultare şi supunere faţă de Dumnezeu.

În ortodoxie, acesta este împărţit în două mari grupe: poruncile I-IV ce reprezintă îndatoririle creştinului faţă de Dumnezeu şi poruncile V-X ce reprezintă îndatoririle creştinului faţă de aproapele. Ca un adevărat catehism al vieţii, Decalogul reglementează raporturile dintre: credincios şi Dumnezeu, om şi om, om şi societate. Aceste porunci cuprind chintesenţa legii mozaice, toate legile ulterioare putând fi considerate ca dezvoltări conjuncturale ale uneia sau alteia dintre poruncile Decalogului. Autoritatea deosebită a acestor legi era datorată, în primul rând, originii divine pe care o aveau, fapt ce le oferea o aură de necontestat. Ele cereau obedienţă necondiţionată, cu atât mai mult cu cât erau în acord cu firea umană pentru care fuseseră date. Pentru evrei, studierea Torei era o obligaţie de ordin religios, dar care avea în subsidiar meritul de a-i face pe oameni să cunoască legile şi să se supună rigorilor pe care acestea le impuneau.

Moise nu a fost singurul legislator din Orientul Apropiat, ci au existat şi alţi legislatori, care au dat popoarelor lor norme de conduită, de multe ori în acord cu voinţa divină. În acest sens, sunt de luat în seamă o serie de coduri legislative, care s-au păstrat încă de la începutul mileniului al III-lea î.Hr.: legile lui Ur-Nammu (cca. 2100 î.Hr., cel mai vechi cod legislativ cunoscut, scris în sumeriană, provenind din Sudul Mesopotamiei), legile lui Lipit-Ishtar (cca. 1900 î.Hr., din Isin, tot în Sudul Mesopotamiei), legile lui Eshnunna (din oraşul cu acelaşi nume, în Nordul Mesopotamiei, scrie în jurul anului 1770 î.Hr.). Încununarea acestor coduri legislative mesopotamiene o reprezintă celebrul cod de legi al lui Hamurabi, datat în jurul anului 1800 î.Hr. şi descoperit de o echipă de arheologi francezi în ruinele vechii cetăţi elamite, Suza, în anul 1901 d.Hr., la care se adaugă legile hitite din Anatolia, redate în scrierea cuneiformă, datând din secolele XVI-XII î.Hr. O comparaţie între modul de transmitere şi de acceptare între legile poporului lui Israel şi cele ale altor popoare din Orientul Apropiat ne arată că prímele sunt parte integrantă a istorisirii vieţii lui Israel. Diferenţa dintre ritualul biblic şi textele mesopotamiene constă în faptul că, în textul biblic, ritualul avea rostul de a consolida înţelegerea dintre om şi Dumnezeu, în vreme ce, în textul mesopotamian, este vorba despre o înţelegere dintre doi oameni.

Decalogul a fost totuşi superior tuturor legislaţiilor existente, atât înainte, cât şi după el, până la apariţia creştinismului. Încă de la început, unde Dumnezeu este prezentat ca fiind unic şi adevărat, fiinţă spirituală, Decalogul se ridică pe o treaptă superioară faţă de concepţia doctrinară din religiile naturiste şi politeiste ale antichităţii. Oprind prin poruncile sale săvârşirea păcatului şi urmărind desfăşurarea unor raporturi normale sociale, Decalogul este superior legilor asiro-babiloniene, codului Hamurabi, textelor de vrăjitorii babiloniene ale lui Surpu, prescripţiilor egiptene din „cartea morţilor” sau a Pentalogului budist.

Îndatoririle credinciosului faţă de Dumnezeu – Părintele şi creatorul tuturor.

Pe primul plan, în ceea ce priveşte ordinea însuşirii perceptelor din Decalog stau:

Îndatoririle credinciosului faţă de Dumnezeu, Părintele şi Creatorul tuturor.

Acestuia i se datorează iubire, supunere, ascultare, adorare şi slujire. În acest sens este rezumată şi concepţia religiosă a lui Israel. Consecinţa logică a acestei concepţii religiose înalte, sunt poruncile referitore la: interzicerea idolatriei, profanarea numelui divin, prescrierea datoriei de a iubi pe Dumnezeu în ziua de odihnă. Pe planul doi urmează poruncile ce reglementează raporturile sociale dintre oameni. În succesiunea acestor norme, se observă o ordine logică în care momentul psihologic este bine subliniat, într-o gradare de la exterior la interior, o gradare descendentă, de la cele mai grave la cele mai puţin grave, sunt interzise toate păcatele ce se pot înfăptui în fapta externă, cu cuvântul sau numai în gând.

Corpusuri legislative găsibile în cuprinsul Pentateuhului.

În afară de Decalog, în care sunt enunţate o serie de reguli cu o arie mare de acoperire, există şi alte corpusuri legislative, care pot fi identificate în cuprinsul Pentateuhului şi care au o tentă mai puţin generalistă, răspunsând unor problema punctuale de ordin legislativ: Codul Legământului, care cuprinde legi civile ce reglementează relaţiile de viaţă ale unei comunităţi alcătuite din păstori şi ţărani; Deuteronomistul, un cod legislativ ce reuneşte legi cu privire la sanctuar, sclavie, relaţii sociale şi religioase; Legea Sfinţeniei, o compilaţie de dublete legislative cu privire la sacrificio, binecuvântări şi blesteme; Codul Sacerdotal, care a cunoscut o formă final abia la întoarcerea comunităţii ebraice din exil.

Procesul de cunoaştere şi de urmare a voii lui Dumnezeu, fixată într-un cadru legislativ de diferitele coduri despre care vorbeam mai sus şi reafirmată ori de câte ori a fost nevoie în diferitele cadre istorice a fost unul complex, sinuos şi a cunoscut în desfăşurarea sa prezenţa profeţilor, ce s-au manifestat ca „voci ale lui Dumnezeu” în istorie. Prezenţa lor a fost necesară pentru a îndrepta rătăcirile, pentru a semnala derapajele de la morala legământului, pe care Dumnezeu îl încheiase cu Moise. Astfel, profeţii erau persoane alese, inspirate de Duhul Sfânt, veritabile repere morale în sânul unui popor aflat adeseori în derivă, înclinat către practici idolatre, sub influenţa popoarelor învecinate păgâne. De altfel, cărţile veterotestamentare sunt impregnate de această tensiune perpetuă a părăsirii şi regăsirii lui Dumnezeu de către poporul Său, în împrejurări istorice concrete. Darul profeţilor de „a vedea” lucrurile mai bine decât concetăţenii lor nu-i transforma în simple persoane extatice, ci de cele mai multe ori îi responsabiliza, pentru a putea oferi soluţii şi răspunsuri la problemele acute ale vremii. De cele mai multe ori cuvintele lor reprezentau mesajul lui Dumnezeu către popor, către o comunitate sau chiar către o persoană anume. Astfel, dreptatea socială devine o temă predilectă a mesajului profetic.

Relaţia dintre om şi Dumnezeu în Noul Testament. În Noul Testament, este reluată ideea de legământ, dar într-un mod special, referitor la noua relaţie dintre om şi Dumnezeu, care a fost posibilă doar prin moartea şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos[87]. Termenul grecesc diatheke, folosit mai cu seamă în Epistola către Evrei, descrie tocmai această relaţie nouă şi superioară dintre Dumnezeu şi om[88]. Iniţiativa, momentul ales, precum şi conţinutul întregului legământ îi aparţin în totalitate lui Dumnezeu[89]. Modelul legământului se regăseşte şi în relaţiile civile, el fiind înţeles de obicei ca o relaţie între două persoane cu statut social inegal.

Scrierile pauliene.

La nivelul scrierilor pauline, referinţele cu privire la Decalog apar în contextul discuţiilor referitoare la lege. Sfântul Apostol Pavel a adus în atenţie o serie de contraste între Vechiul şi Noul Testament. În timp ce Vechiul Legământ era privit ca un document scris, Noul Legământ este înscris de către Duhul Sfânt în inimile credincioşilor. Vechiul Legământ, ce era scris pe piatră, cuprindea o serie de condamnări, în timp ce Noul Legământ avea ca rezultantă dreptatea şi viaţa. Funcţia negativă a Decalogului este subliniată în Epistola către Romani. Interpretarea Decalogului din această perspectivă reprezenta consecinţa convertirii Apostolului şi nu doar o armă polemică împotriva iudaizanţilor. Fără îndoială, pentru creştini Hristos reprezintă sfârşitul/ telos-ul legii[93]. Legea lui Hristos cuprindea şi o a treia tablă a decalogului, înţeleasă în lumina poruncii iubirii. Este indibutabil că sursa Bisericii Ortodoxe cu referire la drepturile omului o reprezintă credinţa fundamentală că Dumnezeu este izvorul întregului bine. Drepturile răsar din realiatea ontologică a creării umanităţii după chipul dumnezeiesc.

Grigoriana Preduca, Dr. în teologie

Despre Autor

Articole asemanatoare