Eternul Pamfil Şeicaru

SeicaruÎnceputurile publicistice ale lui Pamfil Şeicaru prefigurează mai degrabă un destin de critic literar sau de scriitor, decât de magnat al presei. Născut la sfârşitul secolului al XIX-lea, Pamfil Şeicaru luptase pe frontul de la Mărăşeşti, ca sublocotenent, fusese rănit şi decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”.

În 1919 întemeiase, împreună cu scriitorul Cezar Petrescu, de care-l va lega o lungă prietenie, o revistă literară, Hiena, în care apăreau foiletoane truculente şi pamflete. Patru ani mai târziu, numele lui Şeicaru figura în colegiul de redacţie al revistei Gândirea, strămutată de la Cluj la Bucureşti, alături de Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Gib I. Mihăescu, Adrian Maniu, Al. Busuioceanu… Cu unii dintre aceştia, Şeicaru va fi coleg în redacţia ziarului Cuvântul, începând din 1924. Era o generaţie literară apărută la sfârşitul Primului Război Mondial, care se manifesta în publicistică şi care îi mai cuprindea pe Camil Petrescu şi pe Ion Vinea, liderul avangardei literare de atunci.

„Şantajul Şi etajul”
Dintre aceşti tineri care ilustrau mai degrabă gazetăria culturală, trei vor deveni proprietari de ziare, toate cu orientare de dreapta: Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru… Dacă despre sprâncenele stufoase ale profesorului de filosofie se spunea că îi dădeau un aer „mefistofelic”, lângă numele lui Şeicaru şi cel al lui Crainic se asocia în epocă epitetul „tuciuriu”, sugerându-se că aceştia ar fi ţigani. Dintre toţi trei, Pamfil Şeicaru a fost „cel mai realizat”, trustul său, Curentul, rivalizând cu Universul lui Stelian Popescu, cel mai influent şi mai bogat magnat de presă din România interbelică. Pamfil Şeicaru avea 32 de ani în 1928, când şi-a înfiinţat propriul ziar în care va semna zilnic, până în 1944, când se va refugia în străinătate, un editorial de patru coloane, scris într-un limbaj viu, contondent, neaoş. Sediul primei redacţii a fost într-un imobil modest, strămutat apoi într-o clădire de pe strada Doamnei nr. 1, care se afla pe locul actualului magazin de confecţii de la intersecţia străzii Doamnei cu Calea Victoriei. Spre sfârşitul anilor ‘30, ziarul Curentul şi trustul omonim se instalează în palatul cu şase etaje şi tipografie proprie de pe strada Domniţa Anastasia. Potrivit unui memorialist (poetul Vlaicu Bîrnă), Nicolae Iorga ar fi formulat, în cabina liftului redacţiei, memorabila butadă: „Şantajul şi etajul; etajul şi şantajul…”.

„Ferma model”, de la Şeicaru la Sadoveanu
Curentul era un ziar influent, dar nu strălucea ca şi Cuvântul lui Nae Ionescu, prin tiraj. Era al patrulea cotidian central ca număr de exemplare, cu mult în urma Universului, care depăşea o sută de mii. Spre sfârşitul anilor ‘30 ai secolului trecut, Pamfil Şeicaru mai edita săptămânalele Curentul Magazin, devenit apoi Curentul literar, Curentul pentru copii şi tineret, Curentul familiei şi Almanahul Curentul. În 1939, Şeicaru lansează Evenimentul zilei, cotidian în două ediţii, la orele 12:00, respectiv 18:00, la care colabora şi de care se îngrijea Ion Vinea, scriitor cu vederi de stânga, diferite de ale proprietarului. Pamfil Şeicaru şi-a amenajat în apropierea Mânăstirii Ciorogârla o moşie, o „fermă-model” pe care, după refugierea sa în Occident, cu puţin înainte de lovitura de stat de la 23 august 1944, regimul comunist i-a dăruit-o lui Mihail Sadoveanu (pe lângă reşedinţa altui refugiat, mitropolitul Visarion Puiu, de lângă Mânăstirea Neamţ). Pamfil Şeicaru a fost un om de dreapta, dar nu extremist, astfel încât ziarul nu i-a fost suspendat după venirea la putere a lui Ion Antonescu. În iulie 1941, după intrarea României în război şi eliberarea Basarabiei, Pamfil Şeicaru întreprinde un lung turneu oficial, în scop propagandistic, fiind primit la Vichy de mareşalul Petain, la Madrid de conducătorul Spaniei, Franco, iar la Lisabona de preşedintele Portugaliei, Carmona, şi de conducătorul efectiv al acesteia, Oliveira Salazar. Mircea Eliade, care era consilier de presă la Legaţia română de la Lisabona, a fost însărcinat să-l însoţească pe ziarist în capitala Portugaliei. Eliade avea să noteze în jurnal, în dreptul datei de 20 iulie 1941, că Ocârmuirea recursese „…din nou la Pamfil Şeicaru, la eternul nostru Pamfil, care a terorizat pe toţi regii şi toate guvernele, dar a căzut întotdeauna în picioare”. Şeicaru nu cruţase nici legătura regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu şi uneori Curentul era confiscat de la chioşcuri de oamenii prefectului Poliţiei, Gabriel Marinescu, înainte ca pachetele de ziare să fie desfăcute. Epoca regelui Carol al II-lea nu ducea, de altfel, lipsă de subiecte, precum celebrele afaceri Skoda (import de armament) sau Grosz-Cagero. Un alt editorial al lui Şeicaru din acele vremuri, de pildă, aborda povestea unei demimondene, Tiţa Cristescu, fiica primului preşedinte al Partidului Comunist din România, Cristescu-Plăpumarul, care se sinucisese din dragoste pentru tatăl regizorului Liviu Ciulei, antreprenor şi constructor de renume în epocă.

Realism politic
Nu poate fi trecut cu vederea interesul pe care ziarul Curentul îl arăta evenimentelor artistice şi culturale, încă de pe prima pagină. Se împământenise obiceiul unei pagini de cultură — pagina a doua — în cotidiane, cutumă pe care România liberă a păstrat-o chiar şi în timpul regimului comunist. Curentul avea în redacţie scriitori, ca şi între colaboratori, bine remuneraţi şi avea şi excelenţi reporteri, domeniu în care excelau ziarele de stânga Dimineaţa şi Adevărul. Pentru documentare, Şeicaru comanda numeroase cărţi şi reviste străine, iar în timpul războiului exista în palatul redacţional un serviciu de ascultare a posturilor străine de radio. Se întocmea astfel un buletin informativ de uz intern. Pamfil Şeicaru a demonstrat ulterior că avea o viziune politică realistă, spre deosebire de nenumăraţi oameni politici care îşi puneau speranţele în anglo-americani şi în restaurarea democraţiei. Când noul regim l-a condamnat la moarte în contumacie, în 1945, Pamfil Şeicaru se afla în Occident. Îndată după 23 August 1944, în palatul din strada Domniţa Anastasia şi-a instalat redacţia ziarul ţărănist Dreptatea, condus de N. Carandino. Ulterior, etajul al cincilea al imobilului a fost ocupat de redacţia ziarului comunist Scânteia şi au apărut acolo Miron Constantinescu şi Silviu Brucan. La începutul anilor ‘50, clădirea construită de Şeicaru devenea sediul central al Securităţii.

Dan Ciachir
(revista UZP, nr. 2/2016)

Despre Autor

Articole asemanatoare