default-logo

Export de cultură românească, fără ajutorul statului, în orașul natal al lui Arnold Schwarzenegger. Graz: muzeul românesc din casa familiei Popi

Adaugat pe 16 Ian 2017
De :
Comentarii oprite

reportajdelauren%c8%9biucioc%c4%83zanu-exportdecultur%c4%83rom%c3%a2neasc%c4%83%2cf%c4%83r%c4%83ajutorulstatului%2c%c3%aenora%c8%99ulnatalalluiarnoldschwarzenegger-graz%3amuzeulromTimişorenii Mircea, Lia şi Cristina s-au stabilit în Austria, la începutul lunii decembrie 1989, dar au adus România cu ei la Graz.

Nu există nicio legătură între Arnold Schwarzenegger şi Mircea Popi. Poate doar oraşul austriac Graz să lege cele două nume din lumi atât de diferite. Din Graz a plecat musculosul actor austriac care avea să cucerească Hollywood-ul şi mai apoi politica, devenind guvernator al statului California. Graz e şi locul unde s-a aşezat familia lui Mircea Popi, fugită din România cu puţin timp înainte de evenimentele din decembrie 1989. Dacă s-ar face o comparaţie între Mircea Popi şi Arnold Schwarzenegger, ea ar avea sens doar prin efortul continuu pentru împlinirea visului personal.

Numai că povestea familiei Popi nu va atrage niciodată atenţia regizorilor care l-au catapultat pe Arnold spre gloria Oscarurilor, căci nu e una specifică „block-buster“-urilor hollywoodiene. Este doar scenariul simplu şi uman deopotrivă – impregnat cu suferinţă, dar şi cu bucuria vieţii – al unor oameni care au ales emigraţia nu ca rampă de lansare pe marile ecrane ale lumii, ci ca trambulină către un film de familie trăit în demnitate.

Fuga din România

reportajdelauren%c8%9biucioc%c4%83zanu-exportdecultur%c4%83rom%c3%a2neasc%c4%83%2cf%c4%83r%c4%83ajutorulstatului%2c%c3%aenora%c8%99ulnatalalluiarnoldschwarzenegger-graz%3amuzeulrom„Evadarea“ către emigraţia izbăvitoare s-a petrecut cu doar câteva săptămâni înainte să izbucnească Revoluţia de la Timişoara. Era rezultatul unor suplicii pe care Mircea, soţia sa, Lia, şi micuţa lor Cristina (pe atunci, 11 ani) nu le mai puteau îndura sub Ceauşescu. Ultima lovitură primită a fost confiscarea casei deţinute ca moştenire de familie în oraşul de pe Bega.

„Era o frumuseţe de proprietate, cu 10.000 de metri pătraţi, deţinută de bunicii Liei, pe care Partidul Comunist ne-a confiscat-o în numele celebrei sistematizări. Am primit la schimb un mic apartament, dar nu ca proprietate, ci în chirie. A fost picătura care a umplut paharul răbdării, şi atunci ne-am decis să fugim din România. Am ajuns toţi trei la Maribor, în Iugoslavia (acum, oraş în Slovenia), unde am lăsat maşina ca plată pentru un taximetrist ce ne-a dus în Austria, în celebrul lagăr pentru refugiaţi de la Traiskirchen, lângă Viena.“

Amintirile lui Mircea Popi tremură încă de emoţie şi nu lasă uitat niciun detaliu. Nici măcar pe acela că ţinta familiei sale nu era Austria, ci Canada. Dar, în aşteptarea formalităţilor de azil politic nord-american, micuţa Cristina avea să le schimbe planurile. Era în clasa a VI-a, acum elevă în Austria, iar felul ei natural de a se integra rapid avea să le influenţeze proiectul iniţial. A început să înveţe bine limba germană, era ca peştele în apă printre elevii locului. Această curgere parcă firească avea să vină la pachet cu tot ce destinul le pregătea părinţilor ei pentru ca Austria să nu le fie doar o ţară de tranzit.

De la birou, la cărat de lemne

Povesteşte Mircea Popi: „Îmi aduc aminte că era chiar de ziua mea, pe 16 ianuarie 1990, şi ne-am trezit la pensiunea unde eram cazaţi provizoriu cu un ţăran din zonă care căuta pe cineva să-l ajute la pădure. Aveam nevoie să ne întreţinem, aşa că am plecat. Eu, care lucrasem ca economist la birou într-un IAS de lângă Timişoara… Îmi aduc aminte că, după prima zi de lucru, tremuram atât de tare de la cărat lemne, încât n-am fost în stare nici măcar să-i arăt soţiei pe hartă locul unde muncisem. În paralel, Lia îşi găsise de lucru la pensiunile din zonă, lucra ca femeie de serviciu, trăgeam din greu amândoi în speranţa că va ieşi soarele şi pe strada noastră“.

Şi crezul lui Mircea Popi avea să nu-l trădeze. Pe măsură ce Cristina se integra în lumea şcolii austriece, soţii Popi depăşeau barieră după barieră: de limbă, de cultură profesională, de legalitate. După trei luni de muncă „la negru“, au primit drept de lucru şi din acel moment nimic nu le-a mai stat în cale. „Nu uit nici azi cum stăteam cu ochii cât cepele pe ziarul de vineri, unde apăreau anunţuri de angajare. Aşa şi-a găsit Lia postul de laborant la Universitatea de Chimie şi tot aşa am ajuns în zona Graz, unde suntem şi azi.“

Casa familiei Popi din Graz este de basm, pare desprinsă din ilustratele sărbătorilor de iarnă. În ea, proprietarii – deveniţi între timp cetăţeni austrieci – şi-au găsit liniştea de familie. Şi tot aici au pus la cale proiectul lor de suflet: Asociaţia „Dor Călător“ pentru promovarea culturii şi tradiţiilor româneşti.

Politica, bat-o vina!

Casa e un mic paradis primitor pentru artiştii români invitaţi să concerteze la evenimentele culturale organizate de asociaţie, dar şi sediul unui muzeu de familie impresionant. Zeci de costume populare, feţe de masă tricotate în Banat, obiecte de manufactură, discuri vechi de muzică, CD-uri şi casete nenumărate, cărţi şi toate cele. Nimic din toate acestea nu e rodul vreunei finanţări primite din partea statului român, ci din economiile proprii şi din puţinele donaţii. Nu că nu şi-ar fi dorit un ajutor din partea celebrului Departament pentru Românii de Pretutindeni (DRP), din cadrul Ministerului de Externe.

„Se pare că n-am picat niciodată în cheia politică a momentului (zâmbeşte amar). Când era PSD la putere, eram privit ca PDL-ist; când era PDL, ca PSD-ist. De unde aceste ştampile politice fără nicio legătură cu realitatea noastră exclusiv culturală? Din faptul că i-am primit în casa noastră pe toţi cei care au dorit să ne viziteze. Şi au fost, într-adevăr, şi parlamentari ai diasporei de diferite culori politice, dar cum puteam eu să le închid uşa în nas?“, se întreabă uşor resemnat Mircea Popi.

Dar nu-i bai, a învăţat să treacă peste orice nedreptate, mai ales că în urmă cu aproape 17 ani, când a decis să înfiinţeze mica sa celulă de spirit şi cultură românească, a făcut-o exclusiv din considerente de revoltă interioară faţă de felul în care erau priviţi românii în Austria, în primii ani după Revoluţie. „Azi, lucrurile sunt sensibil schimbate în bine, dar atunci eram consideraţi un fel de ciumaţi ai Europei, asta şi din cauza acelor compatrioţi ai noştri veniţi aici să fure, să înşele sau să cerşească. Pe atunci, colcăia presa austriacă de articole negative despre România, de aceea m-am simţit revoltat şi am vrut să întemeiez această asociaţie. Să vadă austriecii că România e mult mai mult decât ce ştiu sau ce-şi imaginează ei. Că e spirit, tradiţie, frumos, cultură, bucurie, omenie, voie bună.“

reportajdelauren%c8%9biucioc%c4%83zanu-exportdecultur%c4%83rom%c3%a2neasc%c4%83%2cf%c4%83r%c4%83ajutorulstatului%2c%c3%aenora%c8%99ulnatalalluiarnoldschwarzenegger-graz%3amuzeulrom„Dor Călător“, pentru imagine de ţară

Acea declaraţie de intenţie, care a fost fundamentul Asociaţiei „Dor Călător“, stă mărturie şi azi în faţa austriacului simplu despre exportul de cultură românească promovat de familia Popi. Sute de artişti de calibru, pictori, scriitori, poeţi, jurnalişti au sosit, cu „Dor Călător“, în zona Graz, pentru a vorbi locului despre acea Românie altfel. Fără banii statului român, fără ICR, fără DRP, fără aranjamente politice. Doar cu multă pasiune şi dragoste pentru moştenirea lor culturală.

Cristina iubeşte româneşte

Cristina Popi a preluat ştafeta de la părinţii săi. Elevă fiind în anii grei ai emigraţiei, când îşi dorea din tot sufletul să fie o austriacă perfectă, nu se gândea că va deveni ea însăşi o împătimită a spiritului românesc.

Într-adevăr, a reuşit în Austria. Are deja 15 ani de vechime la faimoasa companie de construcţii Strabag, care a cooptat-o ca angajată încă de pe băncile facultăţii. Dar zilele petrecute alături de artiştii români, invitaţi de asociaţia înfiinţată de tatăl său, au schimbat-o enorm. Aşa a descoperit frumuseţile lăsate în urmă acasă, spiritul fantastic al celor care fac din România arta vieţii lor, prieteniile, petrecerile, balurile, dansul, Bucu-reştiul. Da, da, şi Capitala!

„Poate nici măcar voi, bucureştenii, nu observaţi cu atenţie frumuseţile pe care le deţine oraşul vostru. Eu nu mă satur niciodată de el, de clădirile sale vechi, le fotografiez mereu, ador aerul boem al acestei lumi, oamenii, străzile, viaţa“, le spune ea prietenilor de pe Dâmboviţa, pe care-i vizitează ori de câte ori are ocazia. Iar la revenirea austriacă din scurtele vacanţe româneşti rămâne conectată la tradiţiile ţării sale de origine prin „Dor Călător“.

Conduce acum, oficial, asociaţia, îmbracă des costumele de dans popular românesc, joacă pe scenă. Ea şi colegii din trupa de dansuri se reunesc pentru repetiţie în fiecare duminică, de la ora 17.00. Pe timpul şi pe banii lor. Achită singuri chiria la sală. Plătesc singuri un instructor de dans venit de la Zagreb, Croaţia, să le şlefuiască talentul.

Cristina Popi e o veritabilă ambasadoare onorifică a României în Austria, fără să fi pretins vreodată lucrul acesta. Iubeşte atât de mult România, încât să te ferească Dumnezeu s-o vorbeşti cumva de rău în faţa ei! Nu-ţi sare la gât, dar rar vei întâlni un „avocat“ atât de vocal în favoarea jumătăţii pline de pahar românesc.

Duminica, are o emisiune la Radio „Helsinki“ (un post local care emite în mai multe limbi), care se adaugă emisiunii de vineri realizate de tatăl său pe aceleaşi unde. Şi austriecii au început să descopere, graţie lor, dansul popular românesc. Nu o dată, şcolile din zona Graz i-au invitat să le prezinte elevilor austrieci portul popular şi chiar să danseze demonstrativ la orele dedicate culturii minorităţilor.

reportajdelauren%c8%9biucioc%c4%83zanu-exportdecultur%c4%83rom%c3%a2neasc%c4%83%2cf%c4%83r%c4%83ajutorulstatului%2c%c3%aenora%c8%99ulnatalalluiarnoldschwarzenegger-graz%3amuzeulromGarderoba de costume populare

Interesul austriecilor este, poate, cea mai frumoasă recunoaştere a muncii lor dedicate spiritului românesc. O activitate care nu doar că n-a fost niciodată susţinută financiar cu vreun leu public românesc, dar nici măcar n-a fost recompensată cu un simplu gest de recunoaştere formală, de genul unei banale diplome pe carton A4.

„Nu-i bai, noi suntem mici aici, nici măcar din punct de vedere electoral nu contăm prea mult, fiind prea puţini în raport cu românii din alte ţări din Europa (zâmbeşte). Eu mă bucur că am o colaborare bună cu Ambasada României de la Viena şi, de asemenea, cu Consulatul onorific al României din Klagenfurt, administrat sufletist de doamna Simona Regenfelder. Iar cea mai mare bucurie pentru noi nu sunt nici finanţările de la buget – deşi tare bine ne-ar prinde să putem mări garderoba de costume populare –, nici recunoaşterile oficiale, ci sentimentul că ţinem frumos în viaţă o mică Românie, aici, la Graz, şi că am întâlnit oameni minunaţi veniţi de acasă, din ţara noastră de suflet. Să ne dea Dumnezeu sănătate şi ani mulţi să ne bucurăm de ele, căci contează mai mult decât orice“, afirmă împăcat Mircea Popi.

Mare lucru! Poate că de aceea nu lasă o zi de la Dumnezeu fără să urce la etaj, acolo unde respiră aer proaspăt austriac înmiresmat cu parfum tradiţional românesc. Timişoara nu e aşa departe de Graz, dar muzeul din casă e cel mai aproape reper care vorbeşte despre lumea aceea frumoasă lăsată în urmă în decembrie 1989.

România circulă, într-adevăr, ca un Dor Călător prin lume, dar cine ştie dacă găseşte popas mai frumos decât în casa familiei Popi, din Graz.

romanialibera.ro

Despre Autor

Articole asemanatoare