default-logo

Fenomenologia nimicului

„Pentru ce există ceva mai degrabă decît nimic?”
(G. W. Leibniz)
Realitatea (ultimă) că există ceva şi nu, mai curînd, nimic, se datorează faptului că nu poate exista un nimic pur, absolut. Nimicul absolut este o imposibilitate. Nu poate fi imaginat un gol absolut, etern. (Cine să şi-l imagineze?) Pentru a exista, chiar şi ca „nimic”, ca referenţialitate pură, el are totuşi nevoie de o raportare la ceva. Nu poate exista un nimic revelat de un alt nimic. „De vreme ce un lucru nu-i adaugă «nimic», cum ar putea opusul său lua «ceva de la el»”? (Plotin). Nimicul există doar în măsura în care întîlneşte o limitare. Graniţele sale sînt trasate de reperele paralele ale existenţialităţii. Raportarea nimicului la ceva îi dă acestuia dimensionalitatea. Chiar şi nimicul devine ceva datorită libertăţii. Lumea nu putea să nu fie pentru că era imposibil să existe un nimic nesfîrşit. Tot ceea ce există nu face, de fapt, decît să re-contureze jocul ontologic al existentului şi al non-existentului, joc ce pune totul într-un raport în care meonticul devine condiţia de posibilitate a oricărui existent. „Căci actualul presupune înaintea lui posibilul şi nici nu e necesar măcar ca tot ce e posibil să ajungă în stare de actualitate” (Aristotel). Nimicul estecontraponderea nevăzută a oricărui ceva, a ceea ce ar rămîne dacă nu se întîmpla să fie. Existenţa nu este, în ultimă instanţă, decît nimicul care poate să fie. După cum in-existenţa este doar nimicul care îşi refuză imperativul să fie. Noi putem vorbi doar de un nimic (originar) care a fost odată… ceva. Că de nu era, nu se putea nici măcar povesti cît de cît despre această tăcută componentă existenţială. Existenţa este cea mai fascinantă poveste a scoaterii ei din propria posibilitate. Prin ea, nimicul ia forma posibilului proxim. Prin el, existenţa se adaptează la chemările posibilului său. Orice existent este maximul posibililor săi. Divinitatea se revelează pe sine concomitent cu dezvăluirea posibilităţilor nelimitate ale nimicului. Datorită divinităţii acesta încearcă posibilul, devine chiar o povestecare poate încăpea într-un singur cuvînt.
„Nimicul” este umbra fiinţei încă dinainte de a fi. Umbra fiinţei care poate să fie. Fiinţa acoperă nimicul, îl dislocă prin umbra sa apotropaică. Transformă eterna sa posibilitate meontologică în realitate. De-limitează originar posibilităţile (limitate) ale fiinţării. Posibilitatea este deschisă oricărui registru al existării. Posibilitatea se naşte chiar din nimicul deschiderii sale spre ceva. Toţi posibilii sînt egali în posibilitatea lor aparent im-posibilă. Existenţa este doar o formă a posibilităţii devenită realitate. Nimicul face loc, ad extra,datului existenţial. Nimicul care, aparent, tinde să anuleze fiinţa, se lasă ultimativ locuit de ea. Nimicul este ne-undele proxim, a-topiculoricînd la îndemînă. Prin re-distribuirea lui ubicuitară, el poate porni de oriunde posibilul existenţial. El co-răspunde uneori chemării de a fi ceva, mai mult decît indiferenţei de a fi doar nimic. Chiar şi „ceea ce pur şi simplu nu fiinţează, nimicul însuşi, aparţine fiinţării în întregul ei, în măsura în care fără ea nu ar mai fi nici nimicul” (M. Heidegger). Nimicul este un pas spre existenţă. Forma manifestării nelimitatelor posibilităţi ale devenirii. Pentru ca „nimicul” să devină ceva a fost nevoie de o chemare, de o atracţie genezică a contrariului. Ceva a fost atras de ecoul posibilităţii sale de a fi. Din nimic apare o saturaţie de nimic. Abisalitatea „nimicului” ajunge la apogeu. Golul îşi reclamă dorinţa sa eternă de plinătate. „Nimicul” se ruinează în sine, în propria absenţă. Toată această implozie eliberează energia primei alternative de a putea fi ceva. Orice dat existenţial relativ se menţine, prin opoziţie cu nimicul din care a ieşit, la maxima sa posibilitate. Nimicul este maximalitatea posibilităţii non-existentului. El este termenul de referinţă între existentul şi non-existentul absolut. Este marginea unei posibilităţi, fundalul în orizontul căruia existenţa pare mereu posibilă. Doar creată ex-nihilo lumea putea fi gîndită înainte de a fi. Totul există ca nimic distanţat de el însuşi. Căci el este ceva fără să existe. Nimicul constă în limita de la care şi după care ne reprezentăm lumea ca posibilitate. Ideile deschid prima poartă a posibilului. Dacă o idee este posibilă, totul este posibil. Chiar şinimicul e posibil ca idee a contrariului său. Nu e posibilă o existenţă care să nu fi trecut prin deşertul nimicului său. Doar Dumnezeu a ocolit acest parcurs meontologic, alegînd calea absenţei. El este singurul care îşi conturează prezenţa direct dintr-o absenţă. În ne-determinarea lui absolută, nimicul poate primi orice determinare (formală). El se manifestă doar ca foame ontologică de ceva. Desemnează doar im-posibilitatea totală a inexistenţei. Nimicul are totuşi un sens pozitiv (aşteaptă ceva), pe cînd neantul înseamnă negativitate pură (neagă ceva). Dacă echivalăm, într-o oarecare măsură, „nimicul” cu „haosul”, se poate afirma, odată cu C. Noica: „unul ca lipsă de determinare, altul ca exces de determinare, hypo şi hiper determinare”. „Nimicul” devenit ceva este cel hiperdeterminat. Celălalt îşi aşteaptă in aeternum determinarea. Nimicul este un fel de haos ceva mai organizat. Ca să putem vorbi de nimic, trebuie să-l raportăm cu necesitate logică şi onto-logică la ceva ce este. Neantul, în schimb, trebuie raportat doar la ceea ce a fost. Cele două concepte aparent goale se manifestă în temporalităţi şi morfologii diferite. Ele îmbracă doar forma a ceea ce neagă. Negaţia este modul lor inteligibil de manifestare. Este vorba totuşi de o negaţie cu sensuri diferite. Nimicul se neagă ca să fie (ceva), neantul neagă ceva ca să nu mai fie. Neantul închide ceea ce potenţialităţile nimicului au deschis. „La început este nimicul, la sfîrşit, neantul (=nimicnicia). Nimicul e autonom, pe cînd neantul presupune ceva negativ pe care-l neantifică”, cu o formulare noiciană.
Nimicul există doar în perspectiva lumii. Pînă la facerea lumii, Dumnezeu avea la îndemînă tot nimicul. După crearea ei, nimicului i-au fost limitate o serie de posibilităţi. La început, nimicul era întreg, nu mai avea nevoie de nici o contrapondere pentru a fi el însuşi. Doar divinitatea i-a conturbat perfecţiunea, derivînd din el o lume. Ca atare, nici o altă lume nu mai poate fi creată din acelaşi nimic, pentru că, în urma creaţiei, acesta este unul diminuat, incomplet. Nimicul este mai sărac cu o lume, lumea este mai bogată cu o iluzie. Acesta poate fi înţeles doar prin conceptul de lume, de ceva. Nu putem vorbi de un nimic al altui nimic. Nimicul a devenit substanţa gîndirii doar după ce existenţa a fost posibilă. Doar cuvîntul conţine concomitentnimicul şi totul lui posibili. Cuvîntul divin conţine totul (posibilităţilor) nimicului. El a chemat ex nihilo existenţa să fie. Universul, lumea, fiinţa umană sînt doar o variantă a ceea ce nimicul a putut deveni la un moment dat. Afirmarea creării din „nimic” este formulată în Vechiul Testament: „Rogu-te, fiule, ca, la cer și la pămînt căutînd și văzînd toate cele ce sînt într-însele, să cunoști că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut”. (Noul Testament nu face nici o referire la acest lucru). Nimicul reverberează în fiecare ceva pe care îl face posibil. El se actualizează cu fiecare posibilitate devenită act. Se propune mereu unei prezenţe prin chiar im-posibilitatea sa ontologică. Muţenia lui face ca totul (toate) să ne vorbească. El învăluie fiindul (precum tăcerea cuvintelor) în ne-fiindul chemării sale. Nimicul este tăcerea existenţei înainte de cuvînt. Tăcere care este saturată de propria sa posibilitate. Nimicul existătocmai pentru că, în general, poate exista ceva. În termeni aristotelici, el este doar o formă nesaturată. Perfecţiunea de-venirii oricărui existent se realizează pornind chiar de la contrariul său absolut – nimicul. Pentru că, tot ceea ce este, a fost odată… nimic. Doar raportate la acesta toate lucrurile sînt perfecte în posibilitatea lor derulată existenţial. Nimicul (Cuvîntului) este perfecţiunea cu care operează divinitatea în lumea (im-perfectă a) devenirii. Cuvîntul leagă perfecţiunea nimicului de im-perfecţiunea existenţei. El topeşte într-o singură pronunţie două contrarii. Face lumea posibilă din chiar perfecţiunea im-posibilităţii sale. Lumina cuvîntului pune toţi posibilii în mişcare, îi actualizează chiar în antinomia lor originară (creatio in principio). Spus uşor poetic, lumea este o metaforă divină. Una care există în chiar propria sa spunere. Cu alte cuvinte, nimicul devine ceva printr-un exces: printr-un exces de in-existenţă. Nimicul participă la existenţă chiar cu imposibilitatea lui. El este o parte de propoziţie a existenţei. Cu puţină imaginaţie, nimicul poate deveni totul. Nimicul este legătura noastră primordială cu ceea ce putem fi. El este singurul nostru „contract” ontologic. Lumea nu poate fi privită ca reală decît din im-posibilitatea sa. Libertatea lumii s-a născut chiar în momentul în care ea putea şi să nu fie. Căci a fi-ul libertăţii îl presupune şi pe a nu fi. Pentru a aduce pe lume omul, Dumnezeu a pus la lucru pînă şi nimicul, l-a deturnat într-o oarecare măsură. „Căci El este atotputernic și poate chiar din nimic, adică din ceea ce nu are deloc ființă, să facă lucruri bune, mari sau mici, cerești sau pămîntești, spirituale sau corporale” (Sf. Augustin). Oare efortul de a întreţine ad infinitum nimicul era mai mare decît cel de a face lumea? Cum se explică opţiunea concretă pentru ceva, cînd nimicul era la discreţie? De ce nimicul nu şi-a fost suficient? La ce tentaţii ale realului nu a putut rezista? Ce a revoltat în aşa de mare măsură nimicul de l-a putut determina să devină ceva? Între nimic şi ceva stă toată splendoarea decăderii. Lumea este spectacolul decăderiinimicului, a setei lui de concreteţe. Sîntem tot ceea ce a dat nimicul în dezintegrarea lui. Una dintre cele mai adecvate şi scurte definiţii heideggeriene ale omului: „reprezentantul nimicului”. Cu adagiul că omul reprezintă tot nimicul. Lumea, o dublă scamatorie: scoasă din nimic, de nu se ştie cine.
Existenţa este singura formă absolută de revoltă împotriva nimicului. Lumea e doar ceea ce nimicul a produs la prima încercare. De fapt, lumea este un produs neterminat. Totul a apărut din preaplinulnimicului. Totul este doar neputinţa nimicului de a (mai) rămîne el însuşi. Nimicul s-a plictisit să nu fie. Existenţa s-a născut din imposibilitatea inexistenţei absolute. Inexistenţa este golul primului pas către ceva. Existenţa este mărturia propriei sale inexistenţe; „din existenţa lumii derivă concluzia nonexistenţei ei anterioare”, cu o formulare a lui A. Schopenhauer. Nimicul limitează realitatea doar la posibilităţile ei posibile. Din perspectiva Totului, nimic nu are sens. Din perspectiva Nimicului, totul are sens. Omul este doar o îndoială prinsă la mijloc. După Pascal, „nu-ţi trebuie mai puţină ştiinţă ca să ajungi la nimic decît îţi trebuie pentru a ajunge la tot”. Doar Nimicul este etern. Căci el există cu condiţia să nu fie. Pentru ca ceva să existe, trebuie ca altceva, contrar, să nu existe. Inexistenţa (nimicul) pre-determină anumite forme de existenţă. Inexistenţa participă cu propria-i posibilitate la existenţă. Posibilităţile ei sînt sursa realităţii. Existenţa este tot ceea ce a fost posibil din totalitatea posibilităţilor. Ea evoluează în marginea rezervelor nelimitate de in-existenţă. Căciuitînd că nu există, chiar şi nimicul a început să fie ceva. „Tot ce e pozitiv se ridică din întunericul Nimicului”, cu o afirmaţie heideggeriană. Trecerea nimicului de la in-existenţă la existenţă se face printr-o saturaţie de hăul propriu, printr-o chemare care nu-şi epuizează niciodată conţinutul. Nimicul este limita de la care porneşte Cuvîntul pentru a-şi putea semnifica şi re-semnifica propriile date. Răspunsul dat la o întrebare care (ontologic) nu s-a pus încă. Chip ce se reflectă în proximitatea aşteptată a altui chip. Survenire care se ridică din chiar propria-i apetenţă, chemare. Prezenţă a unei absenţe. Tot ceea ce există este un exces, un abuz pe seama nimicului. Căci nimicul există doar ca posibilitate de a nu fi. Orice existent se ridică fraudulos pe ruinele sale, pe impulsul gol care deturnează totul în posibil. Golul dă ordinea plinătăţii lumii. De fapt, la sfîrşit nu facem decît să restituim „nimicului nimic” (F. Kafka). Dăm înapoi tot nimicul. Între a fi şi a nu fi stă veşnic incertitudinea nimicului. „Nimicul”, cel care nu intră în jocul creaţiei, rămîne anihilatorul oricărei creaţii, adică neant. Ne naștem din „nimic” și sucombăm în „neant”. Faptul că nu tot „nimicul” este cuprins în actul creaţiei face ca partea rămasă să se transforme în contrariul său, în rău şi afanisire. Răul poate proveni şi din faptul că „nimicul” nu a fost total contopit în creaţia divină. El rămîne ca un rest căruia i-a fost (îi este) refuzată posibilitatea metamorfozării în ceva. De aceea re-soarbe fiinţele şi lumea în propriul abis. În măsura în care ne luptăm cu neantul, în sens barthian, ne luptăm de fapt cu o formă de rău. Noi ne-am asumat (involuntar) „nimicul” creatural, dar cu neantul avem încă a ne lupta. Tot ce nu este creaţie din „nimic” – nimicul eşuat creaţional – rămîne neant. Nimicul este asumpţia posibilităţii pusă înaintea oricărei posibilităţi. Neantul este im-posibilitatea pusă în urma oricărei posibilităţi, negarea acesteia. Nimicul reclamă o anterioritate logică în faţa oricărui existent. Căci înainte de a fi ceva, în locul lui era nimicul, posibilitatea lui posibilă.
Existenţa nu este ceva decît în raport cu negaţia sa, cu non-existenţa – cu nimicul. Fiinţa există ca fiinţă tocmai pentru că un gol non-fiinţial a fost înlăturat. Nimicul este gol, dar gol de ceva. Neantul este golire de fiinţă. Nu toţi posibilii s-au realizat, deşi, în ordinea posibilului, toţi par egali. „Nimicul” e rezerva de posibilităţi din care ceva poate lua încă fiinţă. Ecoul existenţei ce poate fi chemat continuu prin Cuvînt. „Nimicul” este tot ce n-a apucat (creatural) să fie. Tot ceea ce poate fi, dar nu este încă, o eternă condiţie de posibilitate. Prin participareala crearea fiinţei, el devine agent al binelui. Al binelui ca existenţă smulsă neantului. „Nimicul” este creaţional, participă prin non-prezenţă la actul creării, pe cînd neantul anulează posibilitatea creaturală. „Nimicul” este răgazul necesar rostirii Cuvîntului. Ecoul potenţialităţii pure. Căci non-prezenţa nimicului este totuşi capabilă să primească ceva-ul existenţialităţii. Din golul său se pot întrupadatele realităţii, fenomenalitatea ei imediată. Facerea lumii a transformat posibilitatea nimicului în realitate. Dumnezeu este Totul Nimicului. Omul – nimicul totului. Lumea a fost posibilă pentru că a existat cel puţin o singură variantă de lume posibilă. Ea există în continuare pentru că nu are alternativă. Cînd va apărea prima alternativă, lumea va dispărea. Dacă Dumnezeu nu există, nimicul nu are nici un sens. Dacă există, nimicul are prea multe sensuri. Probabil că lumea nu poate fi înţeleasă decît din afara ei, din ceea ce nu este. Acceptarea indiferentă a lumii e poate singura formă de a oînţelege. Viaţa are sens doar pe măsură ce noi îi găsim unul. Lumea e făcută din tot ceea ce nimicul a putut pune la dispoziţie: gol, absenţă, vid. Toţi cei care existăm, de fapt, sîntem ratarea nimicului. Noi i-am scurtcircuitat inexistenţa. Fiecare secundă din viaţă este o răzbunare pe ceea ce puteam să nu fim. Deducerea necesităţii unui fenomen sau întîmplări din propria sa posibilitate, a existenţei din non-existenţa sa, a totului din propriul său nimic rămîne „argumentul ontologic” al poeticităţii lumii. „Dumnezeu este ființa din a cărei posibilitate (sau esență) rezultă existența”, conform lui G. W. Leibniz.  „Nimicul” revelează în modul cel mai concret teama de in-existenţă,angst-ul. O devoalează în concretitudinea non-obiectualităţii sale. Pentru că el în-fiinţează şi des-fiinţează deopotrivă. Face şi des-face existenţa în nelinişte (neant) şi promisiune fiinţială. Dă sens existenţei prin chiar in-existenţa pe care i-o contrapune. Excesul de inexistenţă a dus la apariţia existenţei. Inexistenţa s-a ratat în plinătatea propriei posibilităţi.
Nimicul este „gradul zero al fiinţării”. Apariţia vieţii a fost cel mai mare accident al inexistenţei. Nimicul nu se aştepta să fie. Omul este supremul elogiu adus nimicului. Floarea pusă pe mormîntul naşteriiex nihilo. Prin om, nimicul a fost dus la apogeu. A fost proiectat în luciul propriului coşmar. Nimicul nu există în sine. El există doar în raport cu ceva. Dacă ar exista doar nimicul, el nu ar exista. Nimicul are de unde să de-vină tocmai pentru că nu este încă ceva. Conceptul de nimic ne ajută să gîndim logic (precum zeroul în matematică) nu doar ceea ce nu există, ci şi esenţa existenţialităţii. Plinul poate fi înţeles mai bine nu doar prin ceea ce îi este specific, ci şi prin golul său. Fiinţa se dezvăluie prin umbra ne-fiinţei sale, prin ceea ce lasă loc de-venirii. Prin faptul că lumea poate exista chiar şi din nimic, acesta poate deveni indirect o cauză a lumii. Una care face ca, prin non-datul său impasibil, ceva să poată fi chiar din propria sa in-existare. La o aşa mărime a nimicului (cînd nu exista decîtprezenţa lui) trebuia contrapusă o fiinţă infinită în posibilităţile existenţei sale. Dumnezeu ia din imensitatea nimicului puţinătatea fiinţării. „Dumnezeu este opoziția la nimic prin medierea ființei”, după cum se spune în Cartea celor 24 de filosofi. E greu de imaginat o lume creată care să nu fi fost, ab initio, nimic. Pentru că, dacă era ceva, nu mai trebuia creată. Existenţa însăşi este reverberaţia continuă a faptului (existent) de a fi. Miracolul adus pe altarul unei priviri cuprinzătoare, a unui cuvînt care spune totul pentru că, aparent, nu spune nimic. „Nimic nu dovedeşte că sîntem mai mult decît nimic” (E. Cioran). Numai că dovada acestui fapt e însuşi spectacolul existenţei. Toată existenţa  este o imensă reverenţă făcută nimicului.

Ioan F. Pop 

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*