default-logo

„Formula AS” în Covasna – IOAN SABĂU POP – „Este o tendinţă dirijată ca românii să fie scoşi din toate centrele mari ale Transilvaniei”

Prof. Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureş, membru al Curţii Internaţionale de Arbitraj Comercial, avocat

„Statul român a plătit ceea ce se retrocedează azi”

– Despre jaful retrocedărilor din Transilvania s-a vorbit adesea în mass-media românească, cu toate astea, el continuă nestingherit: clădiri pu­bli­ce, clădiri istorice sau particulare, mii de hec­tare de pădure sau chiar sate întregi sunt resti­tuite fără ca statul să intervină… Ce se întâmplă?

– Într-adevăr, catastrofa retrocedărilor către maghiari care se petrece de ani de zile sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor române, în ciuda tu­turor strigătelor disperate ale societăţii, continuă. Du­pă părerea mea, este o tendinţă dirijată ca ro­mâ­nii să fie scoşi din toate centrele mari ale Tran­silvaniei. Dacă s-ar întâmpla doar în Târgu Mureş, aş zice că e un accident. Dar se întâmplă în toate oraşele Ardealului, se întâmplă la Cluj, unde 160 de imobile din centrul oraşului au fost retrocedate maghiarilor, în Oradea, Arad, Timişoara, Sibiu. Aceeaşi situaţie este şi cu pădurile sau terenurile agricole transilvănene. Sunt restituiri către foştii grofi maghiari sau către instituţii, în majoritatea lor ilegale sau abuzive.

– Ce drept are familia unui fost grof maghiar să revendice şi să pri­mească zeci de mii de hectare de păduri româneşti, după câteva sute de ani?

– Lăsând deo­par­te faptul că în Un­garia, de exemplu, in­diferent de ceea ce aveai de recuperat, s-a impus un plafon de despăgubire de aproximativ 200 de mii de dolari şi că românii nici măcar nu au apucat să pri­mească ceea ce este al lor – peste 200000 de proprietăţi, situa­ţia la noi a fost po­sibilă din cauza ig­norării voite a unor înţelegeri şi tratate inter­na­ţionale în vigoare. Tratatul de la Trianon este unul dintre ele. Acolo se spunea clar că per­soanele im­periului pot opta pentru ce cetă­ţenie doresc, faţă de ţările ce îl compuneau. Aces­tora li s-a spus optanţi. În România, majoritatea optanţilor maghiari au ales cetăţenia maghiară, şi statul ro­mân a avut mai multe procese pe această temă, in­clusiv la Curtea de Arbitraj din Paris, unde a fost re­pre­zentată de Titulescu, ajutat de alţi doi avocaţi mari ai timpului. Ungaria a fost repre­zen­tată de con­tele Apponyi. Din moment ce optanţii ale­geau cetăţenia ma­ghia­ră, ei îşi pierdeau pro­prie­tăţile din ţară, după cum era şi firesc, cu con­diţia ca Ro­mâ­nia să le plătească optanţilor ma­ghiari des­pă­gubiri pentru părţile expropriate. Deci, optanţii care ale­geau cetăţenia maghiară renunţau la pro­prie­­tăţile lor din România şi statul îi des­păgubea. Ro­­mâ­nia era foarte bogată pe atunci, şi Bră­tianu, ca să fie si­gur că acest con­flict se va şter­ge, a spus că pe lângă sumele decise la Paris, Ro­mâ­nia va da în­că 10% ca răscumpărare maghia­rilor. Pentru asta, Ro­­mânia a plătit, din 1927 şi până în 1934, sume imen­­se către aceşti optanţi: echivalentul a 4,48 to­ne de aur, plus echivalentul a 87 de milioane de do­­lari ce trebuiau primiţi de statul român ca des­pă­gubiri de război şi pe care Ro­mânia nu i-a luat, lăsându-i tot în contul plă­ţilor. Se plătea către un fond extern din Paris, „Fondul Agrar”, de unde banii erau distribuiţi către optanţii maghiari. Toate aceste pământuri şi pro­prietăţi au fost luate de statul român pentru a se face reforma agrară a lui Ferdinand, când toţi ţă­ranii au primit pământ. Planul acesta a fost: s-a luat de la cei bogaţi con­tra unei sume şi s-a re­distribuit către ţăranii ro­mâni. Deci, statul român a plătit deja ceea ce se retrocedează azi. Ceea ce s-a plătit atunci, în baza unui tratat şi a unui pro­ces la Paris, astăzi vine a patra generaţie a optan­ţilor şi recu­perează de la statul român – ceva ce nu le mai aparţine de drept.

– Dar românii, îm­pro­prietăriţi prin refor­ma agrară, nu şi-au fă­cut acte pe proprietăţi? Cum le mai poate lua cineva ceea ce este al lor?

– Din păcate, cei îm­proprietăriţi erau atât de săraci şi de neştiutori de carte, încât marea ma­joritate nu s-au înscris în cartea funciară. Situaţie care există şi astăzi, când, la mai bine de 25 de ani de la revoluţie, încă mai sunt oameni fără acte pe pământul deţinut. În plus, atunci mai erau şi alte impedimente. De exemplu, specialiştii de la Cartea Funciară erau foarte rari, plecaseră în Ungaria. Practic, era foarte greu să găseşti un topograf la acea vreme. Ca să nu mai vorbim că foarte multe Cărţi Funciare au fost luate de grofi şi de cei care au plecat, şi statul român s-a trezit cu această problemă naţională majoră, im­posibil de rezolvat pe termen scurt. Problema e cu­noscută şi, deşi statul maghiar trebuia să restituie acele acte, nici în ziua de azi nu au fost returnate, chiar dacă avem şi tratate noi care reglementează această problemă cu Ungaria.

„Samsarii sunt de aici, din România”

– Pare halucinant ce spuneţi! Hoţie pe faţă! De ce nu se confruntă, pur şi simplu, lista optan­ţilor care au primit deja despăgubiri, cu lista celor care cer astăzi alte retrocedări?

– La Tribunalul de Mare Instanţă din Paris există aceste acte, dar nimeni, niciodată, nu a mers acolo să întoarcă măcar o filă! Şi la noi, la Banca Naţională, sunt o parte din aceste liste oficiale, dar funcţionarii de-acolo nu vor să dea acces. În aceste acte s-ar vedea exact cât a dat statul român şi cine a beneficiat de plăţile acelea. Aşa s-a ajuns cu un caz de la Topliţa, unde familia Urmanzi, cu o res­ti­tuire dubioasă, la fel ca şi familiile Banffy, Elteteo, Kemeny, Kanouky, Kendeffy şi alte familii ale foştilor grofi, care probabil se regăsesc pe lista optanţilor despăgubiţi deja de statul român, dar care vin şi cer din nou să li se retrocedeze suprafeţe şi averi imense.

– Cum au curajul să mai ceară o dată ceva pentru care au primit deja despăgubiri?

– Mulţi dintre ei nu ştiau că au fost date com­pensaţii, mulţi nu ştiau nici cum arătau exact vechile proprietăţi deţinute. Dar trebuie precizat că samsarii care au transformat retrocedările în sursă de profit sunt de aici, din România. Mergeau şi băteau la uşă în Austria sau Ungaria şi spuneau: „Iată, aveţi de recuperat o avere imensă în Româ­nia! Ne ocupăm noi, contra cost”. Se întorceau apoi în România, se înţelegeau cu un prefect, spri­jiniţi de putere, şi afacerea era foarte profitabilă. Deşi statul român avea documente în arhive, nu le-au verificat. La noi, în Mureş, au fost 18.000 de revendicări ce trebuiau rezolvate rapid, cu presiuni de sus, de la oameni gen Hrebenciuc, Chioariu, Paltinu, Frunda şi alţii, aşa că la comisii s-au luat decizii greşite. În acest context politizat s-au în­tâm­plat lucrurile. La Sovata, un compo­se­sorat pri­meşte, în loc de 2 hectare, 2000 de hectare, doar prin falsificarea unei virgule. Prefectul a făcut plân­gere şi parchetul din Sighişoara a venit după 8 ani, spunând că s-a prescris cauza. E un complex de complicităţi împotriva statului român, cu mize financiare enorme. A fost şi multă ignoranţă, nu doar corupţie. Ar fi trebuit ca prin lege, arhivele să furnizeze date pentru proprietăţi. Dar asta nu s-a întâmplat şi s-a ajuns la paradoxuri precum cel de la Arcuş, unde a apărut un moştenitor din Africa. Nu ştie ungureşte, nu îşi cunoştea nici avocatul până să vină în România, dar el revendica o res­tituire de 11 milioane de euro! Asta, în timp ce o nepoată a lui Augustin Maior, fost prefect, pre­zent la Marea Unire, preşedinte al Astra şi senator, nu a reuşit să recupereze mai nimic din averea familiei, pentru că aceşti samsari au intervenit împotrivă.

Continuarea pe Formula-as.ro

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*