default-logo

GAVROCHE ÎN LITERATURA FRANCEZĂ ŞI ISTORIA ROMÂNIEI

Adaugat pe 14 Feb 2017
De :
Comentarii oprite

GermanGavrocheEste 1 Decembrie, ziua naţională a României. Ca în fiecare an, mama mă trezeşte devreme. Nu trebuie să întârziem la festivitatea aniversară. Ca de obicei, iau micul meu drapel adus de la Alba Iulia şi plecăm grăbite. Gerul ne îmbujorează obrajii, dar eu sunt bucuroasă. Abia aştept să aud muzica militară, să admir parada militară. Trecem pe lângă o cafenea din care mirosul de cafea proaspăt măcinată şi fiartă în ibric, ne îmbie înăutru. Îi cer mamei permisiunea să iau un covrig fierbite. Intrăm. Aşteptând să mi se împacheteze deliciosul produs, privesc spre ecranul televizorului care din colţul încăperii ne aduce ştirile. La mese câţiva bărbaţi savurează cafeaua. În jurul gâtului poartă drapele tricolore şi vorbesc zgomotos. Au părul grizonat şi discută despre intrarea în sediul Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român Craiova în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Înţeleg că sunt revoluţionari.
În timp ce vânzătoarea îmi aşează cu grijă covrigii în pungă, pe ecranul televizorului apare imaginea coperţii unui număr al revistei „Paris Match” din decembrie 1989. De pe copertă ne priveşte nepotrivit de sobru şi hotărât un chip de adolescent în devenire, care cu mâna dreaptă ţine vârful unui drapel, iar cu mâna stângă îşi înfăşoară pânza acestuia în jurul trupului. Pe ecran apare scris: „El este Gavroche al României. Îmbrăcat în tricolor, a devenit un simbol al revoluţiei române”. Faptul că pare apropiat de vârsta mea mă face curioasă. Vocea jurnalistei spunea „Gavroche de România a fost simbolul revoluţiei din 1989, iar poza cu el îmbrăcat în tricolor a ajuns în toate colţurile lumii. Chipul său a apărut pe calendare şi pliante care s-au vândut cu miile în acea perioadă în ţară. Francezii au vrut să-l ia în ţara lor, să-i dea o casă şi să-l educe, dar el a ales România.”. Eu m-am născut la mult timp după decembrie 1989, astfel că faptele despre care sporovăiesc mesenii şi ştirea despre imaginea de pe ecran îmi sunt străine. De ce anume francezii l-ar fi invitat pe acest copil în lumea lor? Şi de ce i se spune „Gavroche de România”? Aş vrea să rămân să aflu mai multe, dar vocea mamei întrerupe şirul întrebărilor mele nerostite:
– Vino, trebuie să găsim un loc potrivit, altfel nu vom putea vedea în detaliu parada.
Plecăm. Gustul şi aroma covrigului cu ciocolată îmi dau atâta plăcere încât nelămuririle mele despre trecut îşi pierd din intensitate, dar nu dispar. Imediat ce defilarea trupelor începe, un sentiment de recunoştinţă faţă de oamenii care au murit pentru ca eu să pot participa astăzi la această paradă mă cuprinde. El este dublat de mândrie, ceea ce mă face să îmi ridic mai mult bărbia şi să stau dreaptă, cu privirea înainte, dând înlăuntrul meu onorul.
Deja, deşi privirea îmi este aţintită asupra trupelor care trec în pas cadenţat, mintea mea, ca o oricărui copil, este fascinată de eroii care ies din paginile cărţilor şi devin prezenţe vii. Dintr-odată regii, reginele, prinţii, prinţesele, cavalerii, muschetarii, făcând parte dintr-o fascinantă lume virtuală, se aşează într-un tablou care se îngemănează cu existenţa mea reală. Întrebările despre Gavroche şi despre evenimentele din decembrie 1989 reapar.
Îmi amintesc de vara trecută în care mă cam supărasem pentru că mama nu-mi dădea pace, insistând să citesc operele lui Alexandre Dumas. Toată vara mi-am petrecut-o în compania personajelor din „Cavalerul d’Harmental” (1842), „Cei trei muschetari” (1844), „După douăzeci de ani” (1845), „Masca de fier” şi „Regina Margot” (1845), „Contele de Monte-Cristo” (1845), „Doamna de Monsoreau” (1846), „Colierul reginei” (1849), „Laleaua neagră” (1850). Aceste personaje, care colorează existenţa copiilor şi adolescenţilor din întreaga lume, dar mai ales din ţările surori României, în care cândva se vorbea limba latină, le-am purtat cu mine pe câmpurile care înconjoară satul Sărbătoarea al străbunicilor mei. Zburdam prin soare şi roteam un băţ imaginându-mi că sunt un muschetar care luptă pentru a-l apăra pe rege. Seara, pe podul magaziei, îmbrăcată în hainele mamei, ca să pară costume de epocă, dam spectacole, imaginându-mi că sunt o prinţesă. Orchestra greierilor mă acompania. Dar spre sfârşitul vacanţei, într-o dimineaţă, pe masa din cameră au apărut trei volume care prin dimensiunea lor m-au înspăimântat. Dacă erau puse acolo, însemna că mama mi le adusese să citesc. Am luat cu mâna tremurândă primul volum şi am citit: „Victor Hugo. Mizerabilii”. M-am aşezat pe fotoliu şi am început să citesc. Am uitat de tot. Târziu, la vremea prânzului, mama m-a întrerupt chemându-mă la masă. Am refuzat şi am rămas acolo până spre seară. Zilele următoare au fost lipsite de plimbările zilnice pe câmp, pentru că plimbările pe străzile Franţei din romanul „Mizerabilii” le simţeam ca fiind mult mai atrăgătoare. M-am cutremurat când am ajuns la volumul al treilea şi sub titlul „Gavroche afară” am citit despre copilul care într-un joc „De-a v-aţi ascunselea” cu moartea, îşi risca viaţa pentru a-i ajuta pe oamenii de la baricadă. Parcă îl vedeam cu ochii minţii cum, pentru a procura muniţie, „Se târa pe burtă, alerga în patru labe, lua coşul în dinţi, se sucea, aluneca, unduia, şerpuia de la un mort la altul şi golea raniţa sau cartuşiera aşa cum o maimuţă ar fi desfăcut o nucă”. Aievea l-am văzut cum „Se ridică drept în picioare, cu părul în vânt, cu mâinile în şolduri, cu privirea aţintită asupra guarzilor naţionali care trăgeau” şi cântă cuplete sfidând armata şi moartea. M-am întrebat ce curaj trebuie să fi avut acel copil, într-o împrejurare în care oamenii maturi tremurau şi pe care autorul a descris-o astfel: „Priveliştea era înfiorătoare şi plină de farmec. Gavroche, ţinta, îi necăjea pe ţintaşi. Părea că petrece grozav. Era ca o vrabie care ar ciuguli vânătorii. Răspundea cu un cuplet fiecărei descărcări de armă. Îl ocheau întruna şi dădeau greş de fiecare dată. Gărzile naţionale şi soldaţii râdeau ochindu-l. El se culca la pământ, apoi se ridica, se ascundea în dosul unei porţi, ţâşnea, pierea, se ivea iar, fugea, se întorcea, răspundea mitraliei cu tifla şi fără încetare, prăda cartuşe, golea cartuşiere şi-şi umplea coşul. Răsculaţii, gâfâind de frică, îl urmăreau cu ochii. Baricada tremura; el cânta”. M-am gândit atunci la noi, copiii de astăzi, cu vârste apropiate de vârsta lui, provenind din familii care ne asigură tot ce ne trebuie, care nu mai încetăm să ne văietăm cât de mult avem de învăţat, cât de neconfortabile sunt băncile şi scaunele, că lipsesşte aerul condiţionat, că profesorii sunt prea exigenţi, că trebuie să fim disciplinaţi, că trebuie să nu aruncăm pe jos hârtiile… M-am gândit la copilul acesta despre care autorul ne spune că era crescut mai mult pe stradă, care se mulţumea cu o bucată de pâine şi m-am simţit ruşinată pentru că noi facem mofturi când discutăm meniul cu mamele noastre. Mi-a rămas vie în minte imaginea copilului erou. Chiar acum, în timp ce fanfara militară se retrage de pe platoul pieţei, îmi amintesc, pentru că mi s-au întipărit ireversibil în minte, cuvintele lui Victor Hugo: „Totuşi, un glonţ mai bine ţintit sau mai ticălos decât celelalte îl atinse până la urmă pe copilul acesta năstruşnic. Îl văzură pe Gavroche clătinându-se, apoi căzând. Toată baricada scoase un strigăt: dar în pigmeul acesta era ceva din uriaşul Anteu: ştrengarul când atingea caldarâmul era ca uriaşul când atingea pământul; Gavroche căzuse numai ca să se ridice mai bine. Rămase în capul oaselor; o dâră lungă de sânge îi brăzda obrazul. Ridică mâinile în sus, privi în partea de unde venise glonţul şi începu să cânte: (…) Nu isprăvi. Al doilea glonţ al aceluiaşi puşcaş îl opri scurt. De data aceasta căzu cu faţa la pământ şi nu mai mişcă. Un suflet mare îşi luase zborul”. Întrebarea privind asocierea personajului Gavroche cu imaginea românului adolescent în devenire din Paris Match şi preţuirea imensă faţă de el a jurnaliştilor devine tot mai insistentă şi aştept cu nerăbdare să ajung la bibliotecă pentru a mă documenta.
Ajunsă acasă, urmare a întrebărilor mele, bunicul îmi arată câteva din ziarele vremii. Astfel aflu că adolescentul în devenire era un locuitor al comunei Dobroieşti din judeţul Ilfov, care, aflând că regimul comunist din România se clatină, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a plecat, împreună cu prietenii săi, spre capitala ţării să participe la revoluţie. A luat în grabă de la primărie drapelul tricolor de care nu s-a despărţit. L-a ţinut strâns când vedea trupurile neînsufleţite ale eroilor revoluţiei pe străzile Bucureştiului. Când gerul muşca din trupul său, s-a învelit cu drapelul şi căldura din suflet, izvorâtă la atingerea steagului, l-a protejat. Înfăşurat în tricolor l-au văzut reporterii de la Paris Match şi inima lor a zvâcnit mai puternic, pentru că din eul lor s-a ridicat, renăscând, imaginea copilului erou al Franţei: Gavroche. Emoţia lor a fost cu atât mai mare cu cât au regăsit în România, la aproximativ o sută cincizeci de ani de la evenimentele descrise în romanul lui Victor Hugo, o realitate cu baricade ridicate de revoluţionarii români pe străzi şi cu un copil încălzindu-se în drapel, care, în cele din urmă, l-a transformat în banderole pe care le-a împărţit revoluţionarilor care nu aveau tricolor.
Este seară, dar nu îmi găsesc liniştea. Mă aşez la masa de scris şi cu cerneală roşie scriu în jurnal: „Gavroche în literatura franceză şi istoria României”. Este numele unei scrieri viitoare pe care cred că o datorez semenilor, pentru ca aceştia să nu uite că dreptul de a spune oricând, oriunde, orice s-a recâştigat în România cu sânge şi că fiecare dintre noi trebuie să onorăm aceste jertfe. Eroilor le datorăm nu numai flori, ci şi comportamentul nostru responsabil în societate, aşa cum în societatea franceză valorile sociale, valorile democratice sunt respectate.
Chiar dacă neologismele provenite din limba franceză sunt uitate treptat şi înlocuite cu neologisme din limba engleză, niciodată nimeni nu va putea anula realitatea că Franţa şi România sunt surori de limbă latină, că valorile democratice în ambele ţări au fost consacrate prin voinţa poporului manifestată în revoluţii şi a fost plătit preţ de sânge pentru înscrierea în legi a acestor valori.

Alina Emilia Felicia Nicu,
Colegiul Naţional ”Fraţii Buzeşti”, Craiova,
Clasa a V-a B (11 ani)- la data concursului , 3 iunie 2016
Profesor îndrumător Emilia Turcin

Despre Autor

Articole asemanatoare