default-logo

Gazetărie şi literatură

Reportajul de război al lui Constantin Virgil Gheorghiu

În vara lui 1941, în care jurnalistul Constantin Virgil Gheorghiu ajungea, ca reporter de război al ziarului „România”, pe frontul din Basarabia, scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu avea deja publicate două volume de poezie bine primite în lumea literară bucureşteană – „Viaţa de toate zilele a poetului” (1939) şi „Caligrafie pe zăpadă” (1940), dar şi o bogată experienţă gazetărească, la mai multe cotidiane importante din capitală. Cele două faţete ale scrisului său îi vor influenţa mai târziu scriitura, în sensul unei interferenţe de registre sufleteşti şi literare care vor genera emoţionante reportaje de atmosferă şi, invers, o proză literară ulterioară, marcată de spirit ascuţit al observaţiei, simţ al situaţiilor şi stil concis, reportericesc.
Făcându-şi ucenicia la ziarul „Timpul”, apoi la „Universul” şi la „Curentul”, viitorul corespondent de front îşi antrenase deja pana cu subiecte variate, de la faptul divers, la evenimentul politic şi cultural ori interviuri cu personalităţi. Aceste exerciţii jurnalistice vor pregăti în surdină „marele reportaj de război din teritoriile dezrobite” – volumul „Ard malurile Nistrului”, apărut chiar în toamna lui 1941, cu relatări de front, la graniţa dintre literatură şi gazetărie. Scriitorul corespondent de război consemnează fapte, descrie atmosfera şi ia interviuri, într-un caleidoscop jurnalistic deopotrivă informativ şi impresiv. Pe fundalul unei epoci în care propaganda politică subminează de cele mai multe ori adevărul, în care „terenul” e scena unui spectacol apocaliptic al degradării omului şi a omenescului, Constantin Virgil Gheorghiu notează totul cu onestitate, dar şi cu o acuitate dureroasă a detaliului, în încercarea de a (sur)prinde dramatismul clipei din cursul tragic al războiului. Paginile imortalizează instantanee ori imagini în mişcare, dublate de perpetua perplexitate a reporterului în faţa abuzurilor ocupaţiei sovietice distrugătoare de existenţe şi anihilatoare de identitate naţională. Reconstituirea ororilor armatei ruse configurează un peisaj dantesc, un teritoriu carbonizat („Ard malurile Nistrului!”), o mică Romă incendiată de un alt Nero, mai barbar şi mai crud.
Reporterul scriitor excelează – cum altfel? – în reportajul de atmosferă. Înzestrat cu vocaţie jurnalistică mărturisită cu înfrigurare („orice eveniment creează reporterului o stare de nervi excepţională: când s-a produs un fapt, reporterul nu mai poate şedea locului. Trebuie să plece. Să fie de faţă. Să fie primul pe teren. (…) Număram ceasurile în aşteptarea clipei în care trebuia să plec pentru a scrie cel mai mare reportaj din viaţa mea”, după cum nota în capitolul „Plec reporter de război”), tânărul Constantin Virgil Gheorghiu realizează o reproducere aproape filmică, de ciné-verité, a oraşului Cernăuţi, carbonizat de pârjolul roşu sovietic – clădiri în ruină, pereţi înnegriţi de flăcări, ferestre sparte, flori arse, case transformate în grajduri, străzi negre de fum. Un oraş pustiu, în care românii au fost arestaţi şi deportaţi în Siberia ori striviţi cu tancul, ucişi şi azvârliţi în gropi comune, la margine.
Pervertirea funcţională şi degradarea edificiilor oraşului stau mărturie pentru furia devastatoare bolşevică: Școala normală devine cazarmă „cu miros de grajd”, Liceul militar e parte incendiat, parte ruină, cu pereţi sfărtecaţi de dinamită. Încrâncenarea pângăritoare atinge şi bisericile, jefuite de obiectele sacre, arse până în temelii, împreună cu icoanele şi cărţile de valoare, ori transformate în latrine pentru soldaţi ruşi, până când „din tot ce poate avea un oraş n-a mai rămas nimic”. Constantin Virgil Gheorghiu părăseşte oraşul asediat „cu gene aburite de tristeţe”, dar conştient de responsabilitatea consemnării adevărului, principiu esenţial în misiunea reporterului, căci „faptele pe care le culegem noi acum şi pe care le scriem, vor alcătui istoria de mâine”.
Excelent creator de situaţii, jurnalistul scriitor intuieşte, de la început, impactul emoţional generat de relatarea atrocităţilor frontului, cultivând specia reportajului narativ, frecventată şi în romanele sale ulterioare, ca formă de paraliteratură, în opinia criticului literar Mircea Angelescu, în care a trăi faptul trăit şi relatarea lui se amestecă şi se confundă. Apar astfel micronaraţiuni de război, cu subiecte care ating miraculosul (povestea bisericii Soborului din Bălţi, bombardată de bolşevici, a cărei cruce, înclinată în primul raid aerian, e îndreptată de al doilea, „impresionând nesfârşit pe credincioşi”, povestea negustorului creştin, supravieţuind patru zile „cu rănile deschise” în plină arşiţă, abandonat la marginea drumului, dar şi a tânărului român devenit iscoadă, care trece Dunărea înot, neatins de gloanţele inamice, după primirea împărtăşaniei), grotescul (convoiul „cu miros greu” al evreilor incendiatori ai Chişinăului, care defilează „în faţa ruinelor fumegânde ale oraşului sub care zac cadavrele celor ucişi de ei”, troiţele profanate, mormintele dinamitate, din care „au sărit bucăţile de sicriu şi de oase”, jefuite apoi de „bravii soldaţi” ruşi, caricaturalele neveste de bolşevici, ieşite la piaţă cu veşmintele de bal ale doamnelor Chişinăului), grobianismul soldaţilor ocupanţi, ori tragicul (martirajul unor preoţi ortodocşi, sub tirul armelor sovietice, executarea copiilor şi bătrânilor din satele Basarabiei, arderea recoltelor şi otrăvirea fântânilor, arestările şi deportările în Siberia, incendierea fabricilor şi a spitalelor).
O cutremurătoare cazuistică se întrevede şi din reportajele de tip istorie de viaţă, în care jurnalistul prozator înfăţişează fracturi biografice sub presiunea abuzurilor ocupaţiei: povestea nebunilor eliberaţi din ospiciul bombardat, dormind sub cerul liber ori alergând bezmetic pe câmpuri, istoria dramatică a fecioarelor abuzate de bolşevici, povestea femeii din Tighina care-şi riscă viaţa furând o pătură pentru copii şi aşteptându-şi apoi pedeapsa cu moartea (reportajul „Ard lumânări ca la morţi pentru o femeie vie”), istoria ţăranului împuşcat în lan de soldaţii ruşi („Drama lui Constantin Beccin”), calvarul românului din Ismail, arestat şi torturat până la moarte în beciurile NKVD-ului.
Acuitatea notaţiei şi grija pentru redarea realităţii sunt însă dublate mereu de trăiri puternice („povestea pe care ne-o narează e înfiorătoare”, „povestirea acestor orori nemaipomenite decât în timpurile Inchiziţiei mă emoţionează”, „notez faptul acesta de mare dramatism” etc.), relatorul ieşind din neutralitate şi transmiţând în permanenţă emoţie. Nu altă intenţie relevă interogaţiile repetate din finalul volumului, în faţa nedreptăţii istoriei („De ce le-a fost dat basarabenilor – acestor nesfârşit de buni oameni de pâine şi haiduci, să sufere atât?”), care încheie un veritabil şi profund demers jurnalistic împotriva „jumătăţilor de adevăr” şi a mistificării, debitate lozincard de forurile propagandistice: „noi facem război acum şi nu avem timp de ziaristică”.
Constantin Virgil Gheorghiu va face înalt jurnalism şi în timp de război, însă, arzând sufleteşte şi prin cuvânt, odată cu malurile Nistrului, în aceste lucide şi dureroase reportaje de front de pe frontieră.

Corina Popescu
(revista „UZP”, nr. 6)

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*