default-logo

HORIA MUNTENUŞ. Permanenta ispită

horia-muntenusNecunoscuta atât de ispititoare, la o epidermică şi neavizată privire, nu este nici Poezia, nici Iubirea fulgerătoare, nici vreo vivandieră dornică de dansuri erotice. Femeia fericită, care, provocator, îşi leagănă torsul, mersul ei lăsând urme pe retină şi un parfum…, Femeia care stăpâneşte arta de a face să-i înflorească zâmbetul pe buzele roşii, cu ochi noptateci, hipnotizanţi, Femeia care vine, şerpeşte, spre Poet, legănându-şi coapsele, nu este decât mesagera Morţii, dacă nu cumva chiar Moartea în persoană, care-i transmite, discret, dar clar, protagonistului fiorul concentrat în avertismentul ,,Memento mori”!
Interpretând în acest fel poemul dintâi al antologiei, ţinem să precizăm că hlamida de un alb imaculat, hlamida din blană de hermină, orbitor de luminoasă, hlamida străvezie a Morţii străbate, de la un capăt la altul, aproape toate poemele lui Horia Muntenuş.
Moartea înseamnă Timp – Timpul trăirii, Timpul rostirii/ scrierii, Timpul smereniei prea rar atinse, Timpul mântuirii, de atâtea ori ratate…
Moartea este însăşi Viaţa! Viaţa telurică, trupească, a carcasei de humă – în care ţinem captiv Sufletul, Duhul Sfânt – care, din chiar momentul venirii noastre pe astă-lume, o ţintă unică are: Moartea, adică eliberarea din deşertăciunea lutului şi, abia acum, eliberarea spiritului, naşterea în cer, trecerea în unica dimensiune cu adevărat vie – dimensiunea spirituală, dimensiunea Sfântului Spirit …
De ce uitaţi că, acum şapte-cinci-trei mii de ani, strămoşii noştri, dacii, plângeau la naştere – deoarece erau conştienţi şi aveau luciditatea senină de a înţelege că viaţa pe Pământ înseamnă traversarea Văii Plângerii -, se jeleau la naştere şi dănţuiau, cântau şi chefuiau la moarte?…
Acest hohot de plâns la naştere, rotunjit, simetric, la celălalt capăt al funiei vieţii, la capătul cel mai luminos al spiralei vieţii, adică la capătul cel mai înalt numit Moarte-Naştere în cer-Adormire întru Domnul este confirmat grabnic, în tumultul creaţiei lirice a lui Horia Muntenuş, chiar de primul poem ce dă şi titlul volumului său de debut, din 1991, ,,Noaptea exilatului”.
Se înţelege, cred, că Exilatul este, desigur, Poetul. Exilat în această viaţă. Care, poate fără să ştie, nu-şi doreşte decât să se elibereze, nu-şi doreşte decât ca, din corola vieţii, să irumpă sămânţa Morţii – care Viaţă Veşnică înseamnă. Printre stele.
Citez strofa de început a poemului ,,I” (unu roman) din ,,Noaptea exilatului”: ,,A venit o femeie (n.n. aha, deci tot femeie) la mine cu ochii înconjuraţi de albii/ În adâncimea lor se aduna ploaia şi eu/ Aveam poftă să beau (n.n. poftă de viaţă telurică, deşartă!)/ Am poftit-o să şadă şi ea/ S-a aşezat timidă pe şoaptele mele oarecum încurcată/ Cu părul ei atingându-mi o clipă umerii/ Cu haina ei întunecată (n.n. haină de culoarea morţii) rece (n.n. tot sugestia frigului sideral al morţii) şi parcă tristă/ Ca o grădină în toamnă (n.n. din nou, sugestia crepusculară)/ Ca un hotar… (n.n. hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre lumea de aici şi lumea de dincolo).
La fel de concentrată este strofa a doua, purtând în subsidiar, neauzit, nevăzut decât de iniţiaţi, ecoul îndemnului latin ,,Ora et labora” (,,Roagă-te şi munceşte”): ,,Pentru tine oră/ Logodnă/ Între întuneric şi lumină (n.n. vezi nunta ciobănaşului din Balada ,,Mioriţa”)/ S-a aşezat femeia şi de la gât şi-a desfăcut o basma:/ În adâncul ei am văzut trupul zvelt al singurătăţii (n.n. parcă-ţi vine să rosteşti, în gând: ,,Brrrrr…”)/ Chipul straniu al eroziunii.”.
Nu-i aşa, stimaţi cititori ai versurilor lui Horia Muntenuş, că vă trec fiorii, că pielea vi se face ca de găină şi sunteţi cuprinşi de frigul metafizic, atât de sonor, din picturile lui Chirico şi Magritte, dar şi din grafica perioadei de început, româneşti, a graficianului Dan Cioca? În care personajul hieratic, abia conturat, este Timpul, Moartea adică …
Sentimentul acut, valpurgic, faustian, de năruire în falia dintre lumi este accentuat, cu măiestrie, în strofa a treia: ,,Şi ce frumos era trupul femeii ca o poveste m-am prăbuşit/ Cu faţa pe sânul ei şi plângeam/ A venit la mine o femeie cu unghiile transparente şi lungi (n.n. unghiile – muguri şi lăstari ai coasei, ascuţită ca un brici, lustruit, ascuţit anume, Coasa Doamnei în negru…)/ Coridoare lăsau o culoare de nisip/ Pe un contur din care în vânt chema/ Peşti ciudaţi fantome ale obscurităţii/ Pentru mine sau poate pentru altcineva.”.
Materia păstoasă – întinsă înfrigurat, cu gesturi sacadate, în ritm accelerat, ritm de ,,Ciuleandră”, de pictorul care a renunţat la pensule şi mânuieşte cu virtuozitate oţelul necruţător al cuţitului dedat la orgia cromatică şi vibrantă a tabloului care tocmai se naşte sub ochii noştri hipnotizaţi -, materia genuină a poemelor lui Horia Muntenuş este atât de fragedă încât el, poetul Horia, nu-şi poate permite să întrerupă actul sacru al genezei Poemului prin plasarea de titluri, pentru fiecare dintre ele.
,,Noaptea exilatului” (1991) se constituie, d’a capo al fine, într-un singur poem, conceput în 33 (vârsta lui Iisus) de secvenţe, numerotate de la I (unu roman) la XXXIII (treizeci şi trei roman). La o primă lectură fugitivă, ai impresia că, din când în când, te învăluie câte o pală îmbietoare de aer baudelairean, mai rar shakespearean. La reluarea lecturii, însă, ţi se consolidează convingerea că aceste poeme – veritabile rachete în trepte, cu combustibil special şi combustie inefabilă – se rotunjesc ca într-un ceremonial sacerdotal (zamolxian?), cele 33 de trepte fiind, în străfundurile lor, versete cu ţinută maiestuoasă, ca desprinse din Biblie.
Prin aserţiunile noastre de mai sus, suntem într-un soi de rezonanţă ideatică şi în prelungirea judecăţilor de valoare exprimate, în revista ,,Steaua” (1991) de Constantin Zărnescu: ,,Greu de încadrat în formule literare, Horia Muntenuş păstrează sensibilitatea profund ironică a generaţie’80, dar se apropie – prin şocul trăirii, prin coincidenţe ale spiritului epocii şi prin cruzimea limbajului poetic – de prima generaţie lansată de curând: generaţia’90. Cele 33 de poeme din Noaptea exilatului trimit la anii vieţii lui Iisus Hristos, iar cele şapte poezii-note spre cele şapte ferestre criptice ale Labyrintului. Starea eu-lui poetic e o inimaginabilă criză, un strigăt în deşert, un teribil vânt şuierând istoric peste frunţile semenilor.”
Oferindu-vă câteva chei de aur pentru descuierea tainelor din străfundurile poemele lui Horia Muntenuş, ne rezumăm la a vă garanta că acest ceremonial liturgic, din volumul său de debut editorial, se continuă cu aceeaşi frenezie gâlgâitoare în celelalte nouă Cărţi ale recentei antologii: ,,Poesia”.
Cartea a II-a: ,,Ioan” (1993) te întâmpină cu un moto din Sfântul Pavel – versetul 7:7 din Scrisoarea I către Corinteni: ,,Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie aşa cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui, unul aşa, altul într-altfel”. Poemele sunt titrate cu scânteieri ezoterice: ,,T”, ,,S” (…), ,,Enkidu”… – în Partea I. Desfăşurarea Părţii a II-a începe cu poeme fără titlu, numerotate de la I la VII (roman), apoi ,,L”, urmat de VIII (opt roman) care are trei trepte notate cu cifre arabe: 1, 2, 3, toate fiind încununate de poema ,,Grecia” (sugestie evidentă a orizonturilor mitologice) şi de o nouă cortină cu efecte translucide: ,,Bybliografia”.
Referitor la Cartea a III-a: ,,Gura de piatră” (1996), spicuim din eseul ,,Studiu introductiv”, pe post de prefaţă la antologia ,,Poesia”, semnat de prof. dr. Mihaela Rădulescu – exegeză doctă, extrem de densă, precum filoanele aurifere de la Roşia Montana, escortată, însă, de un fior de mobilitate greoaie, de întrezărirea, în comentariul ei, a unei ciudate carapace de ţestoasă cu dimensiuni inhibante: ,,…propune lectorilor o geografie spirituală complexă (…) Metafora învăluie în mesaje încifrate o lume sacră, unde imposibilul devine posibil. (…) Autorul se joacă atât de bine cu imaginile, încât avem impresia că alunecăm în gol. E o alunecare în oniric, într-o altă dimensiune, care nu este la îndemâna omului obişnuit”.
În prefaţa, din 1996, la volumul ,,Gura de piatră”, Petru Poantă făcuse o disecţie de mare fineţe, dovedindu-se un hermeneut bine aplicat şi extrem de lămuritor: ,,IOAN vrea să fie o teodicee, adică o metafizică a cunoaşterii divinităţii, dar, în fapt, întâlnim aici, într-un limbaj mai abstractizant, un univers fracturat, fie al unor epifanii pulverizate, un soi de semne ermetice, fie al unor realităţi complet desacralizate, cum ar fi teribila ,,Fabrică de versuri”, imagine terifiantă a umanului şi divinului mecanomorfe. Ideea în sine nu e nouă, însă impune expresivitatea subtil sarcastică a viziunii.” -, pentru ca, după câteva nuanţări şi exemplificări, să conchidă pe un ton irevocabil: ,,Poezia lui Horia Muntenuş confirmă un talent indiscutabil şi o voce distinctă.”.

Dan LUPESCU

Despre Autor

Articole asemanatoare