default-logo

IN MEMORIAM AUGUSTIN BUZURA: „PROPRIA-MI GLORIE E ULTIMUL LUCRU CARE MĂ PREOCUPĂ!”

Ultimul interviu cu Augustin Buzura: care ar fi fost ultimul rând scris
Eveline Pauna publică, pe blog, ultimul interviu pe care i l-a acordat scriitorul și academicianul Augustin Buzura, care s-a stins, luni, la vârsta de 78 de ani.
Întrebat ce ar vrea să conțină ultimul rând pe care îl va scrie vreodată, Augustin Buzura răspunde simplu: ”Dacă aș ști că este chiar ultimul, că l-aș scrie pe ultimul, aș căuta nespusul din cuvinte, din societate, din psihologia oamenilor, a maselor. Caut întotdeauna ceva ce nu s-a spus încă, ce n-am simțit până în clipa respectivă. E greu să pui în cuvinte ceea ce cauți, dar cauți ceva care să fie numai al tău, cauți acel ceva ce nu găsești niciodată, dar ai sentimentul că, la următoarea încercare…”
Întrebat cum primește eticheta de ”unul dintre cei mai de seamă dintre prozatorii literaturii române postbelice, Augustin Buzura răspunde: „Cinstit vă spun că am scris doar de dragul performanței și nu m-am gândit vreo clipă să enervez vreun prieten sau să-i ridic cuiva vreun monument. Nu am făcut astfel de lucruri, ci m-am gândit doar la ideea de performanță. Adică scriu de dragul de a scrie, pentru a găsi ceea ce nu o să găsesc vreodată”.

● Eveline Păuna: Se spune despre dumneavoastră că sunteți unul dintre cei mai de seamă dintre prozatorii literaturii române postbelice. Așa vă cunoaștem cu toții, așa v-ați impus atât în fața prietenilor cât și a neprietenilor dumneavoastră. Cum primiți această etichetă?
Augustin Buzura: Nicicum. Cinstit vă spun că am scris doar de dragul performanței și nu m-am gândit vreo clipă să enervez vreun prieten sau să-i ridic cuiva vreun monument. Nu am făcut astfel de lucruri, ci m-am gândit doar la ideea de performanță. Adică scriu de dragul de a scrie, pentru a găsi ceea ce nu o să găsesc vreodată.

● …Întotdeauna pentru următoarea carte…
Da, întotdeauna „următoarea carte” trebuie să fie cea mai bună. Sunt întrebat, de multe ori, care e cartea mea cea mai bună, pentru că am… câteva. Oamenii au din ce alege. Întotdeauna susțin și sunt convins că, întotdeauna, următoarea carte va fi cea mai bună.

● Ce ar trebui să aibă cartea desăvârșită?
Ar trebui să spun ce n-am putut spune până acum, ce am încercat să spun și nu am reușit, să conving pe cine n-am convins și, mai ales, să aibă câteva dintre datele pe care le căutam, care țin de profunzime și de performanță în scriitură, în modul de a gândi, în modul de a ajunge cât-de-cât dincolo de Dincolo.

● Există, de fapt, în puterea omului această capacitate de a scrie cea mai bună carte?
Depinde cine o scrie…

● Credeți că a fost scrisă?
Au fost scrise multe cărți bune. Să zicem… piesele lui Shakespeare… Sut convins că el nu a crezut că a dat ce avea mai bun, dar lucrările lui sunt printre vârfurile literaturii dintotdeauna. În astfel de cazuri, nu cred că autorii acestor cărți erau atât de siguri că au dat lumii o mare carte, bazându-se toți pe următoarea.

● Mi se pare foarte interesant că, nu de puține ori, vorbim de cărți ca despre o salvare. Eugen Simion îmi spunea că „generația noastră s-a salvat prin literatură”, numindu-vă pe dumneavoastră la loc de cinste printre salvatori. Deci, măcar privind din această perspectivă, probabil că și pentru noi, dumneavoastră ați scris cea mai bună carte.
Nu m-am gândit la asta, m-am gândit cu disperare ca fiecare rând pe care îl scriu ar putea fi ultimul. Fiecare pas pe care îl fac ar putea să fie ultimul. Deci, cam pe aici se poartă gândul…

● Și dacă ar fi să fie ultimul sau să puteți ști care este ultimul, ce-ați vrea să cuprindă acel rând?
Dacă aș ști că este chiar ultimul, că l-aș scrie pe ultimul, aș căuta nespusul din cuvinte, din societate, din psihologia oamenilor, a maselor. Caut întotdeauna ceva ce nu s-a spus încă, ce n-am simțit până în clipa respectivă. E greu să pui în cuvinte ceea ce cauți, dar cauți ceva care să fie numai al tău, cauți acel ceva ce nu găsești niciodată, dar ai sentimentul că, la următoarea încercare…

● Este posibil să mai fie ceva de inventat în literatură?
Da!

● Pare că s-au folosit cuvintele în atât de mult chipuri, încât nici n-ai mai ști cum să le așterni… Se va epuiza vreodată forța de a așterne cuvintele într-un mod original?
Lucrurile sunt mai complicate… Întotdeauna ești convins că mai există ceva, că nu s-a spus încă ceea ce cauți tu. Sunt asolut convins că, de foarte multe ori, te încearcă un sentiment pentru care încă nu ai nume. Uneori simți că ești foarte aproape de ceva ce n-a mai fost și că ție îți este dat să pui în cuvinte și că n-o să reușești. E această căutare, acest efort de a fi deosebit de tot ce ai reușit tu să scrii până atunci, de a merge mai departe – cum ar zice tibetanii – „dincolo de Dincolo”.

● Există vreun cuvânt pe care l-ați inventat?
Nu… Adică nu m-am gândit…

● Vă ajung cuvintele limbii române!
Nu-mi ajung niciodată! Sau cele pe care le știu eu nu-mi ajung. De foarte multe ori aproape că-i spui pe nume cuvântului, îl definești, dar n-ajungi până la el.
● Vorbeam cândva despre pasiunea pentru psihiatrie. Dacă ar fi fost psihiatria, ar fi fost mai puține romane. Ar fi fost mai bine pentru dumneavoastră? Pentru noi… nu se știe cum ne-ați fi ajutat ca psihiatru. Dar, iubindu-vă cărțile, ne e greu să ne imaginăm că ar fi putut să fie altfel…
Atunci când am început eu cu psihiatria, când am avut nebunia cercetării, a cunoașterii, mi se părea că este lucrul cel mai important pe care pot să îl fac și care poate să existe. Mă aflam în fața unor ciudate descoperiri și, dacă aș fi putut, sunt absolut convins că m-aș fi pierdut în ele, m-aș fi adâncit în asta. Atunci a părut psihofarmacologia și mă simțeam foarte sigur că ar fi drumul meu, că asta ar fi ceea ce mi s-ar potrivi cel mai mult. Din păcate, pe vremea aceea, din acest motiv am și renunțat la cercetare și la psihiatrie – nu se puteau face cercetări adevărate, nu se puteau face lucrări care să își merite numele, pentru că nu aveam mijloace care să ne dea posibilitatea să explorăm. Psihofarmacologia era o noutate atât de covârșitoare și atât de șocantă încât mi se părea că acesta este drumul pe care poți merge mai departe, poți cerceta.

● Realitatea politică punea, totuși, bețe în roate.
O, politic nu aveai cum. Din acest motiv m-am oprit, pentru că ceea ce se înțelegea pe atunci prin „lucrări științifice” erau niște aprecieri cantitative…

Continuarea pe  evelinepauna.ro

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*