default-logo

In Memoriam Irinel Galan

Testamentul unui om care a crezut în munte ca în sine însuși

Irinel Galan s-a stins la doar 46 de ani, pe data de 5 iunie 2017, în a doua zi de Rusalii. Stop cardiac. Vestea a picat ca un trăsnet, mai ales că în urmă cu doar o zi făcuse cu bicicleta prima tură pe anul acesta pe Fosta Vamă Austro – Ungară – 22,38 km în 4 ore. Astăzi urma să apară în varianta online a ziarului Cotidianul interviul complet cu Irinel Galan, după ce în varianta tipărită a ziarului apăruse, săptămâna trecută, doar un fragment. Ce fericit a fost când ne-am întâlnit pentru a-i oferi ziarul și a văzut articolul în care apărea el alături de fiica sa, Eva… Acum șapoul inițial al interviului va apărea modificat – la trecut…
Irinel Galan a fost instructor de schi și de snowboard la Clubul Sportiv Carpați Sinaia și a făcut parte din Asociația Monitorilor Profesioniști din România, iar prin intermediul interviului acordat, dezvăluie cititorului amintiri – unele momente nostime, altele dramatice – care i-au marcat viața într-un fel sau altul. Cele mai multe au fost trăite acolo, pe muntele pe care îl considera „al său”…

– Cum a început totul? Pasiunea pentru munte s-a născut din copilărie?
– Întâi de toate, vreau să mă prezint. Numele meu este Galan Irinel Florin, am 46 de ani, sunt născut pe 13 aprilie 1971, din părinți moldoveni, tata din Vaslui și mama din Bârlad. Tata a venit aici, în Sinaia, cu un trust pe vremea lui Ceaușescu în 1967, ca să construiască telecabina pe Transfăgărășan. După ce au terminat acolo, au venit aici, să o construiască pe cea de aici, din Sinaia, de la 1400. În timpul lui liber a cunoscut-o pe mama, care vindea gogoși aici, în centru. Mama, o tipă micuță și foarte, foarte frumoasă, și el un vlăjgan de 2 metri, cu ochi albaștri. S-au cunoscut, au stat doi ani împreună, am apărut și eu în 1971. Apoi tata a trebuit să plece cu o lucrare la Bâlea și îmi aduc aminte că venea acasă o dată la trei luni și îi aducea mamei o sticlă de cognac și mie un Pepsi. După doi ani, a apărut și fratele meu, Silviu, după alți doi ani a apărut și sora mea și încă un frate, Ovidiu. Iar eu, fiind cel mai mare din clanul ăsta, mă căra tata peste tot și uite așa am reușit eu la vârsta de 4 ani și jumătate să ajung să culeg Rhododendron (sau Bujor de munte, cum i se mai spune), pentru ceai, pentru tot felul de leacuri din astea băbești. Și am fost pe munte cu tata, am cules plantele și am făcut ceai, și mi-au rămas întipărite în minte cărările pe care mergeam, ce făceam, ce culegeam, culorile asfințitului pe care le vedeam undeva spre Fosta Vamă Austro-Ungară. Și îl întrebam pe tata ce-i acolo, că eu credeam că e altă țară. Eu, de mic copil, știam că soarele răsare de la noi din țară și apune în altă țară. Și îi tot repetam lui tata: „Haide să mergem în altă țară, să vedem unde apune soarele!”. „Lasă, când ai să mai crești… Așteaptă să mai crești”, îmi zicea tata. Și eu îi spuneam:„Dar uite, am crescut!” Până la urmă, ca să scape de gura mea, când aveam vreo 5 – 6 ani, am plecat cu tata din Valea Dorului, am plecat pe la Lacuri, pe la Cascada Vânturiș, am traversat spre Cuibul Dorului, am dormit la cabană și apoi am ajuns acasă, pe Platou (n.a. – Cartierul Platou Izvor), unde stăteam. Și a fost prima excursie din viața mea, pe care o țin minte și acum, cu toate că aveam vreo 5 ani. Știu că am făcut foarte mult, cu toate că traseul, care de obicei se parcurge în 9 ore, la noi a durat foarte mult, dar ne opream și tata îmi arăta: „Uite, astea sunt urme de veveriță, astea sunt urme de șarpe, astea sunt urme de râs, astea sunt urme de cocoș”… Și, ca să nu le uit până a doua zi, ca să le spun prietenilor mei pe unde am fost, n-am dormit toată noaptea și tot repetam urmele în gând. Și când am fost prima oară cu niște prieteni pe munte – eram un pic mai mare atunci, aveam vreo 7 sau 8 ani – am făcut pe ghidul. Dar nu mai țineam minte urmele și urmele de cocoș le-am confundat cu cele de urs. Și le arătam: „Uite urme de cocoș, uite urme de cocoș”. Și tata mă întreba: „Cum, măi, să fie urmă de cocoș? Hai, fă-l urs până la urmă!”. Și eu: „Nu, că tu mi-ai spus mai demult când eram mic că astea sunt urme de cocoș!”. La care el îmi zice: „Eu ți-am arătat atât de multe urme, că tu acuma le confunzi. Cum vezi o urmă pe drum, chiar dacă e urmă de căruță sau mașină, tu zici că e urmă de cocoș?” Și cred că eram atât de sigur că sunt de cocoș, pentru că mie mi-au plăcut foarte mult cocoșii, că zburau și erau așa, sălbatici. Și cam tot pe la 7 – 8 ani, am dormit prima oară în pădure cu tata. Coboram de undeva de la Cota 2000, ne-am oprit pe la Brădet, unde nu mai erau locuri în cabană și am dormit afară. A fost prima noapte când am dormit afară. Dar erau niște gândaci așa mici, cât vârful degetului, care mâncau miezul trunchiului de brad și îi auzeam și pe ăia, noaptea, cum ronțăiau – ronț, ronț, ronț… Și îl întrebam pe tata: „Ce-i aia?” „Stai, măi, liniștit și dormi acolo, că nu te mănâncă nimeni”. „Dar dacă iese de acolo?” „Asta este, dacă iese, iese, treaba lui”. Dar în rest a fost foarte, foarte fain și am coborât dimineața, pe la ora 6, prin pădure și am început să plâng, deoarece, cu toate că era dimineață și lumină afară, în pădure era întuneric. Și tata mi-a repetat tot drumul să nu-mi fie frică de animale, pentru că animalele îmi sunt prietene, te ajută. Chiar dacă te rătăcești, animalele te îndrumă să ajungi acasă, nu te mănâncă, nu te sperie, nu îți fac nimic. Și să nu-mi fie frică. Și așa am trecut dimineața aia, știu că făcusem pipi pe mine de frică ce-mi era și m-a urmărit foarte mult experiența asta, și aproape că am renunțat să mai merg pe munte din cauză că eram foarte traumatizat. Una e când mergi cu câte 10-20 de persoane, care, atunci când fac zgomot, nu mai auzi nimic și alta e când merg doar doi prin pădure. Așa că noi auzeam absolut tot, tot, tot, tot. Și cam așa a început aventura să merg pe munte. Primul animal cu care m-am întâlnit a fost un râs, pe Dichiu. Mersesem să vedem Barajul de la Bolboci, care se construia atunci. Ne-am dus și noi acolo să vedem ce se face, ce se construiește, pentru că de pe Valea Dorului, de pe vârf, se vede Bolbociul. Și am mers să vedem barajul și am trecut prin pădure și am văzut un râs prima dată atunci (aveam vreo 7 ani). Prima oară am crezut că-i un câine și că mă păcălește tata.
Am stat mult pe munte, până în ’88 am stat, zi de zi mergeam aproape, fugeam de la școală și mă duceam pe munte vara, dar și iarna. Făceam foarte mulți bani pe vremea aceea. Tata lucra la telescaun, iar business-ul meu era să acostez bucureșteni, care veneau cu rucsacul în cârcă – iarna era asta. Și mă duceam și le spuneam: „Nu vreți să lăsați rucsacul la mine, că tata lucrează aici și pentru o sumă modică – 1 leu, 2 lei, 3 lei, 5 lei, cât vreți dvs., lăsați rucsacul aici, nu mai schiați cu el. Și ca să nu lăsați rucsacul aici pe gard, să vi-l fure cineva, îl lăsați în siguranță.” Și atunci îl luam și îl păzeam. Și tata îmi dădea mie toți banii, uneori lua și el. Era un business în care l-am cooptat și pe fratele meu, care făcea mai mulți bani decât mine, pentru că nu negocia ca mine. Eu eram mai indulgent cu turiștii, mă gândeam că nu au bani și negociam. Până când s-au prins ei care e treaba și se duceau direct la tata și mă săreau pe mine, iar asta era cam nasol, că nu mai aveam bani.
Tot atunci am primit și primele mele schiuri, am primit niște Crystal, poloneze, mi le-a dat domnul Sârbu, cel care a înființat Salvamontul de aici, din Sinaia, apoi am primit un Național, un Elan, care aveau 2 m, iar eu, la 1 metru și 10, îți dai seama cum arătam cu schiurile alea pe pârtie și ce furam niște căzături… Și tot în anul ăla, mi-aduc aminte, prin ’78 sau ’79 m-a prins și prima avalanșă, undeva pe genune, când eram cu fratele meu. M-a prins avalanșa, m-a îngropat până la mijloc, și le făceam semn celorlalți să se ducă, pentru că mă descurc, nedându-mi seama că eram prins ca în beton. Nu puteam să mă mișc și mi-a luat vreo jumătate de oră să ies de acolo.
Pe urmă am căzut undeva unde a fost Cabana Vârful cu Dor. Era Vali Căciulă, care tot sărea de pe acoperiș, făcea tot felul de chestii. Și m-am gândit… Băi, dacă poate ăsta, pot să fac și eu. Și m-am urcat pe acoperiș și am căzut undeva în spatele cabanei și a căzut cornișa de zăpadă care se crease de la vânt în spatele casei, a căzut, s-a rupt și a căzut pe mine și m-a prins acolo, m-a îngropat în zăpadă… Cred că avea vreo 500 – 600 kg toată zăpada aia și nu puteam să fac nimic. Norocul meu a fost că fratele meu a știut ce fac și a venit și m-a salvat. Asta a fost prima oară când fratele meu mi-a salvat viața.
A doua oară când era să o pățesc a fost la profesorul Niculescu. Acesta a fost primul profesor al nostru de schi, al meu și al lui frate-miu și tot atunci, în anul acela, în ’79, am început și să învățat să înot la profesorul Niculescu. Eu aveam 2 ani la schi și mă învăța pe mine și pe ceilalți colegi de la Club să înotăm. Noi mergeam tot timpul pe Prahova, în gârla asta și ne bălăceam acolo, și credeam că știm să înotăm. Iar primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns în piscină a fost să ne aruncăm în apă. Și bineînțeles că bolovanul nu o să iasă niciodată de la fundul apei. Și-a dat seama profesorul că noi nu mai ieșim de acolo, a venit după noi, ne-a bătut zdravăn și ne-a zis: „De acum încolo, de aici, de pe mal învățați!” Și ne întindea pe beton. Noi așa învățam să înotăm, întinși pe beton, că nu ne lăsa să mai intrăm în apă. Și ne-a ținut așa vreo două săptămâni. Înotam pe betoane, făceam duș, ne îmbrăcam și plecam acasă. N-aveam curaj să zicem nimic. Și asta a fost și prima bătaie pe care am primit-o de la un străin.
Apoi a venit iarna și ne-am urcat pe schiuri. Era cu totul alta situația, pentru că noi ne dădeam de plăcere, la liber și altceva era când te dădeai în porți. Toamna, luam aluni și îi tăiam, îi curățam și îi pregăteam pentru a fi porți să schiem prin ele. Instructorul nu punea fetele să le care, porțile nu le căram decât noi, era un mic misoginism, de genul „Dar ce, noi suntem mai proști, astea de ce nu fac?” Și uite așa aveam boală pe ele…
Iar vara plecam cu tata tot timpul și așa am început, cred că aveam vreo 9 sau 10 ani când mi-am adus aminte că îl rugam pe tata să mergem în altă țară. Asta însemna să mergem peste deal, în Șaua Strunga. Și el, săracu, a înnebunit de cât i-am zis „Hai să mergem, hai să mergem, hai să mergem.” Noi făcusem o excursie cu un an înainte, de pe Postăvaru, am coborât la Timiș, de la Timiș am luat trenul, am coborât în Halta Sinaia și am venit acasă. Iar acum, a zis „Da, hai să mergem, dar excursia asta durează mai mult, e mai mult de mers și durează vreo 12 ore.” Și cu rucsacul în cârcă, am plecat de pe Platou, ne-a dus cineva cu mașina la Cuibul Dorului, țin minte și acum că ne-a dus un domn Văsi, cu un IMS verde, până pe Șaua Dichiului. De acolo am mers noi, ne-am dus până la Padina, de la Padina am urcat la Fosta Șa Austro-Ungară, iar acolo mi-a explicat tata cum treceau vitele, cum se duceau în Țara Românească, o întreagă istorie, pe care cred că o știe toată lumea. Eu îmi aduc aminte că stăteam pe balconul acela (nu era refugiu atunci, era doar o cabană din lemn făcută de ciobani) și vedeam parcă vitele cum trec și pe săracii sași cum fugeau de armata austro-ungară să nu-i prindă cu arcanul… Tot atunci am aflat de unde vine numele de Brebu. Sașii care fugeau din Transilvania de arcan, veneau în zona asta, unde erau foarte multe râuri și foarte mulți castori. Și le spuneau brebeni sau brebenei și așa a ajuns satul Brebu. De la Șaua Austro-Ungară ne-am dus mai departe, țin minte că atunci am ajuns la Cheia, unde nu era nicio alimentară,… am mers foarte mult atunci… făceam cu mâna la ocazii, mașinile erau rare, nu ne lua nimeni… până la urmă ne-au dus cu căruța cu coviltir niște unguri sau țigani, nu mai știu ce erau, până aproape de Râșnov, apoi am luat o ocazie și ne-am întors în Sinaia seara târziu. A fost o excursie foarte, foarte lungă. Și după 2 sau 3 zile, când mi-am revenit de la vânătăi (căzusem foarte rău pe acolo) și aveam și bătături de la niște adidași care s-au rupt, pentru că nu aveam echipament, vine tata și-mi propune să mergem pe partea cealaltă, de la Piscul Câinelui spre spre stânga, că tot vorbisem și cum avea el liber zilele alea, a zis hai să mergem în partea cealaltă. Și i-am zis că nu, că mă duc cu băieții la fotbal, nu mai știu ce motive i-am zis. Dar nu m-am dus pentru că am renunțat, eram foarte, foarte obosit.
Continuarea articolului o puteți citi accesând linkul:
http://www.cotidianul.ro/testamentul-unui-om-care-a-crezut-in-munte-ca-in-sine-insusi-302067/

Alice Diana Boboc

Legenda fotografiilor:
Foto 1 – În drum spre Vârful Omu, 2011
Foto 2 – În Valea Dorului, 2012
Foto 3 – „My point of…view!”, 2012
Foto 4 – „Cine a spus ca nu am aripi?” – Cota 2000 – Sinaia, 2014
Foto 5 – „… Iată că soarele cum cădea chiar pe ființa sa!…” – Cu Eva, 2014
Foto 6 – În Valea Dorului cu Eva la primele lecții de snowboard, 2015

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*