default-logo

INTERVIU Violonistul Alexandru Tomescu: Copiii au nevoie de muzica clasică; unul dintre ei poate fi viitorul Enescu

Violonistul Alexandru Tomescu afirmă, într-un interviu acordat AGERPRES, că este important ca tânăra generație să aibă acces la muzica clasică, pentru ca dintre numeroșii copii interesați de arta sunetelor să se poată naște un viitor George Enescu.
„Există foarte mult interes. Sunt mulți copii. Când am cântat la Mihăileni, din cei 400 de spectatori din sală, 250 erau copii. Când am întrebat cine vrea să învețe să cânte la vioară, s-au ridicat 300 de copii. Sunt foarte curioși. Au mare nevoie de accesul la artele frumoase. Asta nu înseamnă că toți cei 250 vor deveni artiști, dar dacă unul dintre ei este viitorul George Enescu, atunci tot acest efort chiar merită”, a declarat violonistul, înaintea celei de-a VII-a ediții a Premiilor Mentor pentru Excelență în Educație, desfășurată la Teatrul Odeon.

În interviu, Tomescu vorbește despre anii formării sale, despre profesorii care i-au îndrumat pașii, despre concertele susținute în cadrul Turneelor Stradivarius, precum și despre implicarea în numeroase cauze sociale.

AGERPRES: Alexandru Tomescu, la 9 ani erai deja solist al Orchestrei Simfonice din Constanța și în curând aveai să efectuezi primul tău turneu în străinătate. S-ar zice că faci muzică dintotdeauna. Ce a contat în alegerea carierei tale, ținând cont că vii dintr-o familie de muzicieni?
Alexandru Tomescu: Într-adevăr, părinții au avut un rol foarte important. Încă dinainte de a-mi fi dorit să cânt la vioară, am crescut într-un mediu impregnat de muzică: mama este profesoară de vioară iar tatăl meu a fost pianist. În fiecare zi în casa noastră se auzea muzică. Așa că, în cele din urmă, am reușit să-mi conving părinții să mă dea la muzică, pentru că, în vremea respectivă, altele erau ideile, tradițiile și anume, muzica era văzută mai degrabă ca un fel de alegere mai puțin fericită. Însă, fiindcă că îmi plăcea atât de mult să cânt la vioară, am făcut progrese rapid, am mers la concursuri, lucram în fiecare zi și rezultatele s-au văzut încă de la început. Nu am ars etape, părinții mei au avut înțelepciunea să mă lase să mă dezvolt într-un ritm firesc, natural. Am cântat, într-adevăr, primul meu concert ca solist al unei orchestre la vârsta de 9 ani, cu Orchestra din Constanța. Și de atunci tot cânt.

Eu cred că este important să ai acces la muzică. Nu trebuie neapărat să ai părinți profesori de muzică. Dar să existe în apropierea copiilor, a potențialilor muzicieni, accesul la muzica clasică. Că e vorba de concerte la care familia merge, că e vorba de o muzică care se ascultă, important este să existe această opțiune. Din păcate, în ziua de azi, de multe ori opțiunile tind să se restrângă foarte mult. Cred că muzica clasică nu face decât să-ți lărgească aria de expertiză.

AGERPRES: Katerinei, fetiței tale, îi place muzica? I-ai cântat?
Alexandru Tomescu: Este foarte interesată de muzică, de mașini, de biciclete, de trotinete, de o mulțime de alte lucruri. Este încă la vârsta la care orice este posibil și, în calitate de părinți, ne-am propus s-o sprijinim în alegerea pe care o va face ea. Evident, o să încercăm să-i oferim mai multe opțiuni și sunt convins că talentul pe care Dumnezeu l-a pus în ea va ieși singur la iveală. Dacă e vorba de muzică, va fi cu atât mai interesant, dar orice o să facă suntem întru totul alături de ea.

AGERPRES: Și pentru că vorbim de copii, de muzică, ajungem la mentorat, ce rol au avut în viața ta dascălii? Putem vorbi de mentori?
Alexandru Tomescu: Cum să nu. Atunci când vorbim de educația muzicală a unui viitor artist interpret este vorba despre o relație foarte personală, cursurile sunt în grup și este vorba de o relație one to one, față în față, se studiază zi de zi. Pe lângă primii șapte ani de-acasă la propriu, primii șapte ani de vioară îi datorez mamei mele. Apoi, am fost studentul maestrului Ștefan Gheorghiu, părintele școlii de vioară românești, un om absolut remarcabil. Am urmat în paralel cursuri de perfecționare cu diverși violoniști marcanți ai vremii cum ar fi: Ruggiero Ricci, Igor Oistrakh, fiul lui David Oistrakh, Herman Krebbers, cu Thomas Zehetmair și Werner Scholz. O mulțime de alți maeștri, reprezentanți ai diverselor școli de vioară: școala rusă, școala germană, școala franceză. Am încercat să iau ce-i mai bun de la fiecare dintre ei și, în cele din urmă, am încercat să-mi desăvârșesc un stil al meu propriu. Sigur, după ce am absolvit Conservatorul din București, am continuat studiile în Statele Unite cu un profesor de origine rusă — Eduard Schmieder, cât și în Elveția, cu un profesor de origine maghiară — Tibor Varga.

Însă, partea cea mai interesantă a fost cea a explorării, fiindcă întotdeauna un profesor trebuie să trezească curiozitatea discipolului său. Devine din ce în ce mai folosit astăzi — și mi se pare interesant lucrul acesta — ca în loc de profesor să se folosească termenul de îndrumător. Practic, îi deschizi un drum și, sigur, îl acompaniezi pe acest drum o perioadă, după care elevul trebuie să prindă curajul să meargă el singur pe acest drum și, dacă a învățat corect regulile, atunci se va descurca. Dacă nu, va avea întotdeauna nevoie de profesor. Cred că profesorul inteligent este acela care știe să nu se mai facă indispensabil. Sigur, la început, în ciclul primar, gimnazial, profesorul este foarte prezent, foarte implicat în cea ce se întâmplă acolo, dar pe urmă, la liceu și mai ales la Conservator, la facultate, eu cred că profesorul trebuie să se transforme într-un fel de partener de discuții artistice cu studentul. Tocmai pentru a-l ajuta să crească.

AGERRPES: Ai și discipoli?
Alexandru Tomescu: (râde) Nu. Am predat încă de când eram student, am avut diverși elevi, studenți. Este o experiență foarte interesantă, fiindcă îți clarifică foarte mult ideile, ție, ca profesor. În artă, foarte rar operăm cu lucruri precise și clare fiindcă, sigur, suntem interpreți, nu facem decât să interpretăm. O interpretare nu poate fi adevărată sau falsă, ci poate fi sinceră sau nesinceră. Or, atunci când încerci să transmiți niște informații unui alt violonist, trebuie să optezi pentru anumite soluții, anumite idei, și asta te sărăcește de această bogăție de imagini. Multă lume se așteaptă de la mine, dat fiind faptul că sunt un violonist bun, de succes, să fiu un pedagog la fel de bun. Or, acest lucru rămâne de văzut, pentru că sunt seturi de calități distincte. Presupune, într-adevăr, foarte mult timp această activitate. La un moment dat, am fost profesor asociat la o Universitatea din Brașov, pentru foarte scurt timp, dar, în clipa de față, programul profesional pe care îl am nu-mi permite acest angajament. Pe lângă acestea, am ținut, evident, cursuri de perfecționare Master Class, care sunt evenimente punctuale, de o săptămână — zece zile, maxim două săptămâni, în care, într-un timp foarte condensat, încercăm să rezolvăm niște probleme semnificative pentru restul repertoriului muzical, în așa fel încât studenții să poată învăța lucruri pe care să le poată aplica și în alte situații.

AGERPRES: Eram în sală, în 2007, când ai câștigat prima dată dreptul de a cânta pe vioara Stradivarius Elder-Voicu. Cât a contat acest eveniment în cariera ta artistică? Ce relație aveți voi doi — tu și vioara? Pentru că e o relație între artist și instrument, mai ales când acesta este o Stradivarius.
Alexandru Tomescu: Da. Sigur că da. A fost un moment important. Eu am existat ca violonist și înainte de acel eveniment. A fost un moment care a atras atenția presei asupra mea. Sigur, în mâinile unui violonist capabil o vioară bună poate face minuni, într-adevăr. Simțeam nevoia unui astfel de instrument de multă vreme. Pe lângă acestea, responsabilitatea și bucuria de a ști că urmez unui mare artist, maestrul Ion Voicu, cel care a cântat pe această vioară, a însemnat foarte mult pentru mine. În plus, vioara Stradivarius fiind singura de acest fel din România are o aură de unicitate și de noblețe.

Provocarea a fost, mai degrabă, să-i conving pe cei care veneau la concerte din Turneele Stradivarius, în care mi-am propus să duc vioara cât mai aproape de cei care doreau s-o vadă. Inițial, doreau s-o încerce s-o atingă, mai puțin s-o audă cum sună, în ce fel este ea diferită față de alte viori. Din acest public potențial s-au ales foarte mulți viitori melomani, în sensul că au venit să vadă vioara și pe urmă și-au dat seama că ‘Uite, ea are un sunet!’. Că, de fapt, despre asta este vorba, nu este atât vorba despre frumusețea ei ca obiect, cu toate că este și frumoasă, este o încarnare a perfecțiunii proporțiilor, dar frumusețea sunetului ei cred eu că o depășește pe aceea a formei.

AGERPRES: Apropo’ de Turneele Stradivarius, ce le-a asigurat succesul? Știu că muzica a fost întotdeauna acompaniată de manifestări ale unor alte arte.
Alexandru Tomescu: Foarte mulți tineri sunt interesați de spectacolele pe care le prezint în Turneele Stradivarius, fiindcă am încercat de fiecare dată să explorez noi și noi zone de manifestare ale actului muzical. Începând cu 2011, am avut un turneu însoțit de proiecții video, am avut un spectacol împreună cu doi actori, un turneu în catedrale cu spectacole de lumini, anul trecut am avut un turneu cu desene în nisip, proiectate live pe un ecran și publicul putea vedea ce inspiră muzica unui alt artist, ce forme poate lua muzica. A fost întotdeauna un experiment încă și mai și. Anul acesta, mergem mai departe, este vorba de ediția a zecea a Turneului Stradivarius, între 13 mai și 8 iunie. O să mergem în 15 orașe în trei țări, cred. O să explorăm un experiment mai puțin obișnuit în România — muzică sud-americană — Astor Piazzola și o mulțime de dansuri spaniole pline de caracter. O să am alături de mine doi artiști tineri, e vorba de pianista Sînziana Mircea, care și ea a studiat în străinătate, are de fapt o carieră acolo și s-a hotărât totuși pentru România, și un bandoneonist, Omar Massa din Argentina, care va fi alături de noi pe scenă cu muzica lui Astor Piazzola.

AGERPRES: Dintre numeroasele turnee pe care le-ai făcut în țară și în lume, care ar fi cel care ți-a rămas cel mai aproape de suflet? Sau la un moment dat ele intră în obișnuit?
Alexandru Tomescu: Sigur că fiecare concert este special. Nu există două evenimente care să semene unul cu celălalt, chiar dacă vorbim poate de aceleași programe alese în cadrul unui turneu, dar cu cea mai mare nerăbdare aștept următorul concert. Nu știi niciodată cum va fi. Am trăi foarte multe experiențe emoționante, frumoase.

AGERPRES: Ai un compozitor preferat?
Alexandru Tomescu: (râde). Da, este vorba de compozitorul pe care urmează să-l cânt. Pe lângă compozitorii preferați, există unul aparte și anume Johann Sebastian Bach. George Enescu spunea că el este pâinea lui cea de toate zilele. Și cred că nu întâmplător datorită conexiunii lui cu spiritualitatea. În fiecare zi, măcar cinci — zece minute, cânt muzică de Bach, tocmai pentru această calitate mentală. Pe urmă, ca model de artist, de om complet dedicat în întregime unei cauze, fără îndoială George Enescu va rămâne pe un pisc foarte greu de atins pentru mine multă vreme de-acum înainte.

AGERPRES: Care e relația ta cu dirijorul, atunci când cânți împreună cu orchestra?
Alexandru Tomescu: Este o relație foarte importantă fiindcă dirijorul este cel care trebuie să transmită energia și însuflețirea iar solistul să transmită orchestrei într-un mod eficient. Multă lume crede că există un fel de ‘luptă pentru putere’ între solist și dirijor. Nu este așa, mă rog, în cazul în care lucrurile funcționează așa cum ar trebui. Există o colaborare, fiindcă nimeni nu este de unul singur acolo, nici dirijorul și nici solistul, fiecare are nevoie unul de celălalt și, întotdeauna, indiferent de factura partiturii pe care o prezinți publicului, că e vorba de o lucrare cu o tendință camerală să zicem, cum ar fi Concertul de Brahms, sau că e vorba de o lucrare de virtuozitate, cum ar fi Paganini, indiferent de factura muzicii pe care o cânți, întotdeauna în orchestră am văzut un partener de dialog, un partener egal. Și cred că acest respect față de partenerul cu care ieși pe scenă este foarte, foarte important.

AGERPRES: Cum îți place să cânți mai mult? Cu orchestra sau singur, ori în tandem? Apropo’ de concertele din cadrul Romanian Piano Trio, cu Horia Mihail.
Alexandru Tomescu: Depinde. În turneele Stradivarius am avut, inițial, programe de recital doar cu pian, pe urmă a explodat exhaustiv repertoriul pentru vioară solo — integrala Paganini, integrala Bach și un ultim recital de vioară solo anul trecut. Între timp, am mai făcut și alte integrale — Integrala Enescu și Integrala Prokofiev. Deci, am vrut așa să acopăr tot ce era de acoperit în acest sens. E greu de spus ce îmi place. Atunci când sunt într-un recital de vioară solo pot controla eu însumi toate aspectele care țin de concert, energiile care se pun acolo, succesiunea pieselor. Este, cum să spun, ”signature”. (râde) În clipa când sunt și alți artiști implicați, lucrurile se complică. Se și îmbogățesc cu structura lor emoțională, cu muzicalitatea lor, evident, și devine mult mai interesant tocmai prin prisma acestui joc de schimb de energii. Evident, când partenerul de scenă este o întreagă orchestră, lucrurile sunt încă și mai spectaculoase.

AGERPRES: Ce faci între două concerte?
Alexandru Tomescu: (râde) Mă pregătesc pentru următorul, mă odihnesc, îmi caut partituri, răspund la mail-uri….

AGERPRES: Cum e să cânți la metrou și să și câștigi din asta? Dar în alte spații?
Alexandru Tomescu: (râde) Experiența de la metrou a fost una din acelea înspăimântătoare, pentru că este un fel de ultimă treaptă pe care te vezi coborând ca muzician. Cel puțin așa am fost noi educați. Sigur, nu eram literalmente în această poziție. Eram ‘ca și cum’. Dar până și acest ‘ca și cum’ l-am simțit foarte real și, de atunci, cei care cântă pe stradă au câștigat foarte mult respect în ochii mei. Sunt condiții care nu sunt tocmai…

AGERPRES: Te-a recunoscut cineva?
Alexandru Tomescu: Și da și nu. Adică, au fost oameni care m-au recunoscut într-adevăr pe mine, apoi au fost alții care m-au recunoscut în sensul că au spus: ‘Da, că el vine să cânte aici de câteva luni bune!’. Alții au spus: ‘Muzica pe care o cântă este foarte frumoasă, foarte diferită față de ce se cântă în mod obișnuit și poate că ar trebui să aibă și el șansa să meargă la facultate’. Adică, am trezit reacții foarte diverse. Evident, copiii au fost cei care erau cei mai interesați, pentru că era ceva nou, ieșit din banalitatea cotidiană, și copiii sunt atrași de nou.

Continuarea pe AGERPRES

Despre Autor

Articole asemanatoare