default-logo

ÎNTRE A FI ŞI A TRĂI

Editorial

Existenţa cotidiană ne confruntă în permanenţă cu încercări dificile ce reflectă, într-un final, capacitatea noastră de a trăi la altitudinea proiectată şi asumată, nu doar de a exista sine die. Nimic nu este întâmplător, deşi nu rareori ni se pare nedrept ce se întâmplă în jur, implicit cu noi ca personaje reale, întrebându-ne, retoric, desigur: De ce tocmai eu? De ce tocmai mie? Şi nu rareori confruntările sunt dramatice, dar tocmai acestea sunt cele care ne deschid drumul spre Sine, proiectând Adevărul Sinelui în lumină – adevăr care pe unii dintre noi îi înnobilează cu înţelepciune şi nebănuite profunzimi, iar pe alţii îi sluţeşte, întunecându-le oglinzile dimineţilor.
La cumpăna apelor, după crâncene turnire câştigate sub culorile fragilului electron captiv, creator şi creativ, din atom, la 60 de ani, Răzvan Ducan se aşază bătrâneşte pe piatra filosofală, îmbrăţişându-şi, cu nedezminţită şi fermă tandreţe, halebarda (sau lancea… lui Horea, dacă preferaţi), fără a o lăsa din mâini, şi concluzionând că:
„Nu ne-ar ajunge iubirile din noi,
De cât am avea, creştineşte, de iertat,
Nici cărămizile nu ne-ar ajunge,
La cât de lung ar trebui ridicat,

N-ar ajunge Marele Zid Chinezesc,
Pe câţi ar trebui să punem cu spatele la el,
Nici gurile prin care, răsplata după faptă,
Oricât am vrea, nu ar ajunge defel.
….
Şi totuşi (zice el, cu abur păunescian), o întrebare e în capul listei:
Cine să apese pe ceea ce este de apăsat,
În piepturi în care îs inimi de români,
Să le trimită, până acestea nu mai bat?

Îi poftesc să o facă totuşi, numai dacă
Cei ce dau ordin sunt fără de păcat
Şi cred că-s rupţi din uşi de biserici,
Să apese pe ceea ce este de apăsat.”
E un fragment din poezia „Nu ne-ar ajunge”, scrisă în februarie 2017, după ce poetul – pacient, în recuperare postoperatorie – avut vreme să se decompenseze şi a prins o oarecare distanţă faţă de una dintre cele mai puternice încercări ale vieţii sale.
Virând, cu luntrea lui Caron, cel cu ochi de onix, înapoi, către Purgatoriul cotidian, poetul electronului fragil din atom observă, pe „Marea trecere”, acum devenită… „de zebră”, că timpul pe care vrea să-l cumpere, să-l negocieze cu Universul, nu-i chiar cea mai strălucită opţiune, fiindcă
„…nu trece aşa de silenţios cum pare,
sunt raliuri şi între sevele capilare.//
Într-adevăr, sunt şi depuneri de arme
şi arte ale războiului bătutului din palme.//…//
Într-adevăr, visele înmuiate nu ating înaltul,
într-adevăr, se târâie ca şarpele, saltul.//
Într-adevăr, şi electronul din atom
suferă de-o proximă scuturare de pom.//
Într-adevăr, s-au efemerizat şi oamenii mult,
îşi fierb în ibric bruma de tumult.//
Într-adevăr, din materie se aud bocitoare,
Timpul este, deopotrivă, şi brumă, şi floare.
„CUMPĂR TIMP”, recenta carte a lui Răzvan, deşi consecventă principiului „mă laud şi mă cânt”, mărturisit şi enunţat nu cu multă vreme în urmă de poet, este un manifest cu adresabilitate publică, nu ca laudă de sine, ci ca blagiană „laudă (a) lucrurilor” şi mai ales a faptelor, trimiţându-ne cu gândul, fie şi neintenţionat, la puterea exemplului Euharistiei, la minunea dumnezeiască a Înmulţirii pâinilor şi a peştilor.
Deşi nu este o persoană religioasă (în fond, relaţia fiecăruia dintre noi cu Divinitatea este o taină personală, o intimitate, nu un spectacol, nu un discurs declarativ), cartea debutează ex-abrupto, relatând, în aparenţă, un banal dialog „La pescuit”, îndeletnicire ce se metamorfozează pe parcurs, enunţând idei directoare şi precepte asumate ale profesiunii de credinţă a autorului.
La ce dai? – m-a întrebat un pescar
pe marginea râului lui Heraclit.
Cum la ce dau? La timp.
Cum la timp?
Foarte bine, i-am răspuns.
Pun timp în cârlig,
aştept până vine
un timp mai puţin răbdător,
un timp mai puţin dispus să aştepte,
se dă la momeală, o înghite,
şi astfel îl prind.
(n.n. Observaţi hemografia – scrierea cu sine – care aici se manifestă explicit ritualic)
….
Cu exemplarele prinse
îmi voi hrăni deprinderile viitoare,
fiindcă înţelepciunea mea
crede în puterea exemplului.
Masa va fi săţioasă,
chiar dacă gustul va fi
ceva mai apropiat
de cel din conservele de himere.”
În cazul de faţă, „puterea exemplului” nu se raportează la aburul metaforic venind dinspre Fănuş Neagu, ori la poezia lui Marin Sorescu, unde m-a dus cu gândul discursul lui Răzvan, ci, păstrând distanţa, proporţiile şi respectul cuvenit, la Înmulțirea pâinilor și a peștilor – denumirea sub care sunt cunoscute două dintre minunile lui Iisus.
Vă amintiţi că, atunci când Iisus a aflat despre decapitarea lui Ioan Botezătorul, ucis, la cererea Salomeeii, fiica dansatoare a Irodiadei (cherchez la femme!), s-a urcat, întristat, singur, pe o corabie, îndreptându-se către un pustiu de lângă Betshida, spre a se reculege, spre a se ruga, a medita… Dar mulţimile se ţineau după El, îl urmau pe jos, oamenii privindu-l plini de speranţe ca pe Învăţătorul Salvator. Văzându-i atât de mulţi, ca o turmă de nefericiţi fără păstor, bolnavi, disperaţi, a renunţat la liniştea singurătăţii, s-a amestecat între ei, le-a vindecat rănile, le-a vorbit despre Dumnezeu şi, privind spre Tatăl ceresc, i-a hrănit pe toţi, dumicând cele cinci pâini şi cei doi peşti, transformând ÎMPĂRŢIREA ÎN ÎNMULŢIRE, principiu nu doar filosofic de mai târziu, ci şi fizic, dacă ne gândim la fisiunea nucleară, fiindcă tot citează Răzvan electronul din atomul Arborelui Vieţii, supus şi el permanentei transformări a materiei.
Nu-i vorba aici despre o înmulţire a pâinii biologice, cea de toate zilele, ci de Mântuitorul pământean venit să sature din pâinea euharistică nu 7 miliarde de locuitori, ci mulţimi infinite, care se vor succede până la Sfârşit, creând „universul euharistic”.
Poate salva Poezia universul uman? Desigur! Creaţia este har dumnezeiesc. Omul este o fărâmă din Univers, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Regele David scria Psalmi. Oare de ce?
Locul unde Iisus marchează universul euharistic  – după cum putem extrapola, citind atent cartea lui Răzvan, şi cum scriam şi eu în cartea mea „Trandafirii deşertului”, „era pustiu” (versetul 15), deci nimic nu se petrece în Valea fertilă a Iordanului, sau pe malul Lacului Tiberiadei, înconjurat de vegetaţie luxuriantă. Nu! El alege „pustiul”, pentru că acesta conţine vidul existenţial, ariditatea trăirii în absenţa lui Dumnezeu. „Suflete moarte”! Nu mergem până la Gogol, nu-i nevoie, le întâlnim la tot pasul…
Dar… În momentul în care conştientizăm că se apropie furtuna ce ar putea să zguduie ireversibil Arborele Vieţii, cu atom şi electron cu tot, proiecţia fiecăruia despre Dumnezeu, despre existenţă, despre fiinţare, se schimbă. Ne agăţăm de cea mai mică speranţă, ne rugăm oricui – chiar şi unui Dumnezeu a cărui existenţă nu o putem certifica, dar nici nu o putem nega – chiar dacă suntem atei -, neavând dovezi. Singura dovadă palpabilă rămâne, „pustiul”, pentru că acesta conţine vidul existenţial, ariditatea trăirii în absenţa lui Dumnezeu, acel „timp mai puţin răbdător, un timp mai puţin dispus să aştepte”… care, cum spune Răzvan, „se dă la momeală, o înghite”…
În mod firesc, această carte a lui Răzvan nu este una sărbătorească, nu este un cadou – fiindcă aşa se obişnuieşte, şi aşa se cuvine, ci este, mai degrabă, o ladă de zestre sau un seif, sau un „selfie”, de fapt, da capo al fine – cu cele mai preţioase lucruri şi întâmplări – mai mult sau mai puţin fericite – dintr-o viaţă de om… până la 60 de ani. Fiindcă fericirea nu este totdeauna, şi nu este neapărat, veselă.
„De ce mi s-a dat tocmai mie
Ochiul cât oul de porumbel,
Ca să pot vedea
Ecoul strigătului ce se întoarce
Ca să ştiu cât sunt de adânc?
Şi după uimirea
ce se întinde ca o nedumerire,
cât sunt de lat?

Cine mi-a spus să spun:
«Sesam, deschide-te!»,
Ca să pot vedea metaforele
Cum plutesc
În lichidul amniotic al facerii
Înainte să se rupă apa
Şi să ajungă în poeme?”
Cine? Aşa a fost să fie. Nu ne putem alege ursitoarele, nici aripile, dar uneori, le eliberăm de sub cămaşă, prinzându-le de umeri cu ramuri verzi, ca Icar. Şi aidoma lui, ne prăbuşim în valuri, ca în tablourile marine ale lui Aivazovski.
E teribilă această carte a lui Răzvan. De fapt, dincolo de cuvinte, dincolo de metafora explicită, el pledează pentru neastâmpăr şi desprindere, pentru salt (care uneori se târâie ca şarpele), nu doar către înaltul visului, ci şi spre senina lumină a dimineţii, fiindcă fiecare pas al nostru înseamnă jumătate zbor şi jumătate cădere, iar acest perpetuum mobile se poate desfăşura şi firesc, pe drum drept, în calma geometrie a iubirii Aproapelui şi a iertării de sine, dar şi dureros, în arşiţa întrebărilor fără de răspuns.
„Caută bine în sacul cu zâmbete,
fiindcă s-ar putea să găseşti unul
şi pentru cel mai mare duşman al tău.
Acesta este primul semn
Că începi să afli ştiri despre tine
Şi de pe partea nevăzută a firii.

Caută bine, fiindcă s-ar putea
să găseşti în tine un altul
care să te poarte mai silenţios prin lume
şi să-ţi reinventeze raporturile
cu sine şi Dumnezeu.”

Este o carte puternică, în egală măsură introspectivă şi exhaustivă, fiindcă şi jocul cu mărgelele de sticlă, şi jocul de-a râsu’-plânsu’ au drepturi şi locuri bine stabilite în arsenalul înfăţişărilor noastre poeticeşti, uşor histrionice uneori, dar numai atât cât trebuie.
„Stau pe marginea mea
şi-mi las gândul să cadă în mine,
apoi aştept ca el să se întoarcă
sub formă de ecou,
dar gândul întârzie,
semn că nu e suficientă
o singură aşteptare.

Am învăţat lecţia pericolului
de a fi adânc mai mult decât se crede,
şi, poate, mai mult decât se cuvine.”
„EXIST DOAR FIINDCĂ ÎNDRĂZNESC SĂ VISEZ” – conchide poetul-inginer de formaţie materialist-darwinistă, admiţând totuşi că…, „din punctul de vedere al lui Dumnezeu, admiţând că ar exista, cred că atitudinea lui faţă de mine este una a îngăduinţei şi a toleranţei maxime, asemănătoare cu cea a părinţilor faţă de copilul lor neştiutor.”

UN COPIL ŞTIUTOR…
„Un poet remarcabil, tânăr şi copleşitor, Darie Ducan continuă opera de familie a tatălui său, Răzvan Ducan, poet şi gazetar de prestigiu, din Târnăveni. Dumnezeu a dat acestei familii suficientă vocaţie pentru a întemeia o literatură”. (Adrian Păunescu)
Din corespondenţa celor doi scriitori, separaţi doar de coordonate geografice, tânărul urmând cursurile universitare şi doctorale ale Sorbonei pariziene, tatăl urmându-şi destinul la Târnăveni şi Târgu-Mureş, alături de soţia sa, Carmen, iubita mamă a lui Darie, s-a născut o carte adorabilă, adunată între coperţi de fiul lor şi numită „PĂRINTAR. RĂZVAN DUCAN 60”, Editura Vatra Veche 2017. Un amplu dialog între cei doi, presărat cu texte literare de sine stătătoare şi poezii, ilustrat cu fotografii din arhiva familiei. O lecţie de iubire şi respect, luminând, prin puterea exemplului, o Casă a sufletelor tari.
**
„Îndrumar de prietenie” s-ar putea subintitula volumul de interviuri cu Răzvan Ducan, realizate şi adunate de Nicolae Băciuţ în volumul retrospectiv „DUS ÎNTORS. RĂZVAN DUCAN”, editat tot la Vatra Veche, titlul făcând trimitere la acelaşi episod al intervenţiei chirurgicale care i-a permis lui Răzvan să se întoarcă printre noi. Sunt interviuri despre Provincia fără provincialism, Despre condiţia de scriitor, Despre Eminescu, Despre patriotism, Despre „animatorul cultural”, Despre Cenaclu, Despre politică. Altfel spus, despre… cam tot ce ar putea înfrumuseţa sau tulbura viaţa unui poet al Cetăţii, care declară că „există doar fiindcă îndrăzneşte să viseze”.
Are perfectă dreptate, fiindcă, aidoma mesajului peste timp al lui Radu Gyr,
„Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis.”
Visează, deci, frate Răzvan, ani mulţi şi frumoşi de-acum încolo! Dumnezeu să vă dea sănătate şi putere tuturor, să vă bucuraţi unii de ceilalţi!

MARIANA CRISTESCU

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*