default-logo

La bataille des deux Roumanie ! (“Le Monde” )

“ Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – corabia statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi.” “Piloții orbi” , Mircea Eliade , 1938

Ediţia online a cotidianului “Le Monde” titra zilele trecute un material care avea exact acest titlu “La bataille des deux Roumanie” ! Nu cred c-am citit vreodată un titlu ca cel de mai sus legat de două Polonii, două Ungarii, două Serbii…La noi se poate … ”ca la noi la nimenea“ – brandul nostru de ţară !
Dacă un român declară că iubeşte Polonia, că îi admiră pe polonezi, că se simte impresionat de istoria lor, nimeni nu îl dezaprobă – dimpotrivă. Dar dacă un român declară că iubeşte România, că îi admiră pe români, că se simte emoţionat ori de câte ori aude vorbindu-se limba română, există riscul de a fi arătat energic cu degetul, blamat şi acuzat de naţionalism!
S-a ajuns la o situaţie absurdă. Un român care îşi iubeşte ţara , nu şi-o poate iubi decât pe ascuns, cu sentimentul culpabilităţii, în clandestinitate…
… Suntem atât de supăraţi şi de nemulţumiţi de calitatea noastră de români, de naţionalitatea noastră încît ,adesea, refuzăm să ne mai recunoaştem în ea („ruşinea de a fi român!”). Numim cu ea tot ce e rău, prost făcut, murdar sau infracţional. Ne aşteptăm ca „devalorizarea” naţionalităţii să producă în scurt timp o generaţie mutantă, lipsită de gena identităţii, o generaţie de „ieuropeni”, de cosmopoliţi – „eliberaţi” de prejudecata apartenenţei la neamul românesc.

Cu mulți ani în urmă , citind lucrări de Mircea Eliade la Biblioteca Universitară Cluj , am dat peste această afirmaţie : „La nici-un popor din lume n-am văzut atâta patimă politică !” … mărturisesc că n-am înţeles-o decât mult mai târziu, în anii din urmă…

„Piloţii orbi”,
Mircea Eliade, 1938

… ”Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine „puterea” politica nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus averea naţională , că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 – lăsând să se astearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti douăzeci de ani care s-au scurs de la Unire, ani pe care nu numai că i-am pierdut – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frâiele destinului românesc două decenii, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd, sunt orbi, orbiţi de putere, orbiţi de gloria deşartă…
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – corabia statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi
Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înteleagă de ce. Oamenii erau tot cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile roditoare, holdele tot bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine!
Pentru că Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de aceea capitală: instinctul statal.
Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îşi apără „puterea”. Clasa conducătorilor noştri politici, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de constiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze.
Tristetea şi spaima mea îşi au izvorul în altă parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare – politicianizată până-n măduva oaselor – care aşteaptă pur şi simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelaşi joc şi acelaşi lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Sunt unii, buni „patrioţi”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Nu mai vorbiţi de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa sa legendară de acum câteva veacuri…
Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească. Căci piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat. Inutil să mai continui. Şi am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilităţii în tot timpul cât am scris paginile de faţă! …Şi asta e destul ca să începi să plângi.
Mircea Eliade; 19 septembrie 1938

P.S.
În 1938,când Eliade a scris aceste rânduri, se împlineau 20 de ani de la Marea Unire.
Acum – la peste 25 de ani de la Revoluţie- pregătim România Centenară …!
Departe de agenda cetățeanului clasa noastră politică , ocupată cu meschine lupte politicianiste, face din România țara unui nesfârșit reality-show.
Deviza Unionistilor era : „Nimic pentru noi, totul pentru ţară”. La guvernanţii noştri , răsturnare de paradigmă: „Totul pentru noi, nimic pentru ţară”.

… În intervalul dintre două răfuieli politice , se uită şi ei în sondaje ca ţiganu-n traistă și iarăși cădem sub zodia îndemnului … La Cotroceni birjar !

Prof. Emil Chirilă , membru al U.P.Z.R.

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*