default-logo

Linia întâi / Reporter de front prin arșiţa afgană

Teatre de operatii„Lupii” schimbă garda

E dimineaţă. Tabăra românească se animă. Un nou batalion sosit de curând în Afganistan îşi trimite în acţiune una dintre primele patrule. Orice deplasare prin deşertul afgan este o aventură în sine. Executarea acesteia continuă pe fondul unei situaţii de securitate incertă, cu riscuri ce nu pot fi prevăzute cu uşurinţă. Pregătirea misiunii este, de aceea, extrem de importantă. Se stabilesc măsurile de optimizare a tacticilor şi procedurilor de executare. Ordinele se dau firesc, iar reacţia este precisă. Se verifică armamentul, echipamentul, legăturile radio, se fac ultimele precizări.
Aici este ora 2.00. În ţară e 5.00 dimineaţa. Temperatura urcă spre 40 de grade. Părăsim tabăra, gata să înghiţim zeci de kilometri de nisipuri. Contactul cu deşertul e fantastic. Peisaj uimitor, dar ostil. Mare roşiatică, praf în mişcare. Văzut de sus, convoiul trebuie că arată superb. Înşiruite, taburile noastre au presărat deşertul.
Lăsăm în urmă fosta bază rusească din anii ’80. Urmele a două decenii de război sunt evidente: câmpuri de mine, maşini de luptă distruse, case în ruină. Totul pare ca după Apocalipsă.
Minele aflate prin cele mai neaşteptate locuri, posibilele ambuscade, nomazii — umbre cu mers măsurat — care te privesc suspicios şi cu o oarecare teamă sunt principalele pericole care pot apărea în timpul misiunii.
În jurul nostru, deşertul îşi etalează sărăcia. Cu greu crezi că te afli în secolul al XXI-lea. Capătul lumii e aici, înaintea noastră. Vântul răscoleşte praful, îl vâră în ochi, în păr şi înReportaj în umbra prafului de puşcă...Kandahar suflet, dar astea toate fac parte din decor. Soarele încinge oţelul maşinilor de luptă.
„Vipera” cheamă „Bufnița”…Tensiunea în zonă a mai crescut cu un grad. În ecuaţia pericol-viaţă, subunitatea contează cel mai mult. Ordine scurte şi clare. Priviri speriate, dar nu înspăimântate. Autocontrolul şi stăpânirea de sine sunt în aceste momente esenţiale. Abia desfăşuraţi în baza din Kandahar, „Lupii Negri” primesc „botezul focului”.
Transportoarele sunt aliniate, rapid, unul după altul. Din pântecele lor ies ţevile mitralierelor. Flăcările ne ard ochii. Aerul încins e saturat de umiditate şi miroase a praf de puşcă. Parcă am fi într-un film regizat de Sergiu Nicolaescu. Afară sunt cel puţin 50 de grade, la umbră. Sub vesta antiglonţ, cămăşile leoarcă de năduşeală ni se lipesc de piele. Motoarele fierb, podeaua arde, nisipul şi praful umplu tabul aşezându-se peste tot. Îmi lipseşte timpul, îmi lipsesc aşteptările…
„A fost foarte bine. Aţi acţionat ca o echipă, fiecare conştient de locul şi rolul său”, aud glasul comandantului. Echipajele se apropie unul de celălalt. Răsuflările se ating, braţele se împletesc, trăiesc clipe de necrezut. Misiunile şi aventurile consumate împreună îi apropie. Acomodarea cu Teatrul de Operaţii şi, în special, cu exigenţele bazei militare multinaţionale din Kandahar nu a durat mai mult de câteva zile. Cât de importantă este echipa într-o astfel de misiune?, întreb. „E ca o mână formată din cinci degete”, mi se răspunde. „Toate, la un loc, reprezintă o forţă de lovire, dar şi o mângâiere, când este cazul. De aceea, pentru noi, fiecare întoarcere din misiune e o întoarcere acasă”.
Cerul a devenit cerneală. O zi grea, dar frumoasă, se încheie. La Kandahar, „Lupii” au schimbat garda.

Benone Neagoe / revista UZP nr. 3

Despre Autor
  1. Valentin Uban

    FRumos articol, incitant si relevant atat pentru participarea armatei romane in operatiunile din desert, cat si despre prezenta jurnalistilor pe acel front adevarat. Felicitari protagonistilor dar si autorului, pentru informatiile si impresiile impartasite prin intermediul materialului.