default-logo

Lumea virtuală a jurnalismului

Îmi imaginez că principala grijă a oricărui realizator de emisiuni este să descopere efectul pe care îl are o temă aleasă de acesta asupra publicului. Nu cât de jovial sau nesuferit a fost cu invitaţii, nici câte laude primeşte pentru prestaţia filtrată prin mintea cunoscuţilor… Ci audienţa şi preluarea ideilor pe cât mai multe platforme de conţinut contează în cele din urmă.
Am avut şansa să constat că teme care produc mii de vizualizări sau tone de comentarii nu se reflectă în amplitudinea audienţei tv. Posibil să fie ceva greşit cu mecanismul de strângere a datelor. Dar asta este doar o parte, e drept imposibil de cuantificat, a problemei. Cea mai mare nedumerire a mea vine, însă, din paradoxul între preocuparea exprimată de public pe forumuri sau viaţa cotidiană şi atenţia acordată aceleiaşi teme într-o emisiune mainstream.
Am căutat să aflu răspunsul la două dileme:
1. de ce publicul refuză să accepte realitatea evitând șansa aprofundării temei privind subiectul la televizor?
2. cum transformi o temă controversată şi populară în mintea oricui într-un succes de audienţă?
Am descoperit că, în ultimii ani, media şi segmentele societăţii interesate de aderenţa publicului pentru susţinerea unor proiecte naţionale se confruntă cu două fenomene puțin înțelese în spaţiul românesc. Primul este efectul de segregare, iar al doilea efectul de bumerang.
Nu conştientizam că trăim în bule ideologice şi cu idei preconcepute. Refuzăm ştirile care nu ne confirmă ideile şi convingerile. Astfel ne expunem la acele păreri care sunt similare cu ale noastre şi refuzăm să le ascultăm pe ale oponenţilor. Acesta este efectul de segregare, de izolare într-un grup cu aceeaşi comuniune de idei şi valori. Să presupunem că ne dorim să fim combatanți într-o bătălie a ideilor. Atunci trebuie să fim conştienţi că plictiseala şi distragerea atenţiei sunt arme esenţiale în obţinerea rezultatului final: câştigarea audienţei.
Ce vreau să spun prin asta? Haideţi să luăm ca exemplu un studiu realizat de cercetătorii Gary King, Jennifer Pan şi Margaret Roberts asupra programului guvernamental chinez de propagandă în mediul online. Guvernul l-a denumit „armata celor 50 de cenţi” – cu referire la costul plătit pentru fiecare postare în social media. Niciunul dintre postaci nu se angajează în dezbateri sau argumente de vreun fel. Toţi se feresc să intre în controverse de tip raţional, pentru că obiectivul strategic este distragerea atenţiei de la problemă şi inventarea unor ţinte futile. Chinezii s-au lămurit că încercarea de a convinge publicul prin prezentarea faptelor şi a adevărului produce teamă, iar teama îi îndeamnă pe oameni să răspundă, paradoxal, contrar evidenței. Adică în sens opus adevărului enunțat. Astfel se formează efectul de bumerang, bazat pe reacţia de apărare şi de contraatac a indivizilor. Aşa s-a dezvoltat o întreagă industrie media, denumită astăzi realitatea alternativă sau a post-adevărului.
Pentru cunoscători, este ştiut faptul că un om neinformat nu-şi va schimba părerea asupra unui subiect dacă faptele prezentate îi pun la încercare convingerile. Din contră, este mai sigur că acesta să fie tentat să devină şi mai atașat credințelor înrădăcinate în mintea sa. În concluzie, prezentarea faptelor riscă să provoace în subconştientul indivizilor cu păreri gata formate un efect contrar, ba chiar aceştia să creadă şi mai puţin din susţinerile tale. O mulţime de studii confirmă că repetarea unei informaţii false, chiar dacă este dezminţită, poate rămâne mult timp în mintea oamenilor. Pentru că aceştia, în ciclul repetării unui subiect de presă, nu-şi vor aminti datele şi faptele, ci doar cel mai comod şi uşor detaliu al poveştii. Care este întotdeauna mitul! Adică informația de la care a pornit controversa publică.
Aici intervine raţiunea umană, care tinde să fie practică. Deşi ne considerăm ființe raționale, şi prin urmare capabile de rezolvări practice, în fapt reuşim cu măiestrie să elaborăm strategii şi planuri doar în planul… relaţiilor sociale. Nu facem efortul să înţelegem ce este adevărat sau fals, ci cum ne aliniem unei tabere deja formate. Când căutăm să ajungem la o concluzie personală asupra unei chestiuni controversate, alegem motivat varianta convenabilă, pornind de la prejudecăţi, preferinţe şi recompense publice, în loc să identificăm varianta corectă, dar dezagreabilă. Asta se poate denumi raţionament motivat.
„Grupurile cu valori opuse ajung să fie şi mai polarizate atunci când sunt expuse informaţiei de tip ştiinţific sau raţional”, explică Dan Kahan, profesor de drept şi psihologie la Yale University. Ar fi bine dacă am accepta acest enunţ. Pentru că aşa vom înţelege că nu putem forţa pe nimeni să fie atent la fapte. Este o luptă pierdută. Dar ce putem face?
O soluţie ar fi să tranformăm curiozitatea umană într-o armă subtilă de atragere a atenţiei. Desigur că pentru cunoscătorii unei probleme, cei care dețin cunoștințe şi informaţii bine zidite în mintea lor, insistența stimulării unei opinii contrare este inutilă. Însă pentru restul, cei mulţi care-şi explică realitatea prin intuiţie şi mituri general valabile, provocarea curiozităţii în scopul obţinerii unui interes crescut asupra unei probleme controversate poate da rezultate uimitoare. În loc să le prezinte adevărul prin fapte şi raţionamente concrete, jurnaliştii pot încerca explicarea unor realităţi prin transformarea temei într-o poveste al cărei narativ este simplificarea proceselor mentale la lucruri uşor de înţeles. Când vrei să popularizezi ştiinţa, te foloseşti de experimente ştiinţifice, nu de seminarii şi cursuri teoretice. Numai așa poți să-l ademeneşti pe omul curios să asculte, să exulte şi chiar să se ruşineze de propria ignoranţă. Şi tot așa poti spera ca mitul să i se sfărâme sub propria raţiune.
Cu astfel de metode rafinate şi din registrul ştiinţelor sociale jurnalismul nu poate ţine pasul. Este tot mai dificil să ne bazăm pe organisme de supraveghere tip CNA, rămase în epoca pre-internet, pentru sancţionarea sau stoparea tehnicilor înşelătoare din presă. Fakenews şi factschecking sunt două arme din panoplia new media. Nici nomele, nici etica presei nu mai au corepondent în lumea nouă a realităţii alternative. Cine va aduna cât mai mulți adepți prin reinterpretarea adevărului şi manipularea emoţiilor primare va obține atenția publicului.

Claudiu Lucaci
(Revista „UZP”, nr. 6)

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*