default-logo

Mai avem ziare?!

Adaugat pe 26 Apr 2017
Comentarii oprite

Scriu aceste rânduri acum, când profesiunea noastră, „ziarist”, a fost recunoscută ca o formă de creaţie ce îşi propune să surprindă realitatea şi viaţa în toată amploarea sa şi o transpune în literă scrisă şi tipărită sau recepţionată „online”. Şi nu putem uita că de câteva sute bune de ani, istoria umanităţii a fost înfăţişată prompt îndeosebi prin ziare tipărite, iar prin Gutemberg, ziariştii şi-au exersat calităţile şi opţiunea, pe paginile albe.
Vorbim de menirea ziarului în determinarea sa clasică: în primul rând, a informa cât mai rapid cu putinţă publicul despre toţi şi despre toate. Pe vremuri nu prea îndepărtate, cu cât un ziar se mişca mai rapid şi putea să aducă la cunoştinţa publicului evenimente de ultimă oră, mari sau mici, cu atât era mai mult apreciat şi cumpărat. Ziarul trebuia să se afle în pas cu evenimentele.
Evident că nu putem ignora faptul că presa scrisă nu mai domină lumea informaţiilor. Nu avem decât să privim la chioşcurile denumite altădată „de ziare”. Constatam în urmă cu 30-40 de ani agitaţia din secretariatele de redacţie de a prinde în Gara de Nord „trenul de Târgovişte”, de la orele 4:00 de dimineaţă, care răspândea în mai multe zone informaţia tipărită. Pe de altă parte, ştim şi întelegem că radio, tv, telefoanele mobile etc. pot aduce informaţiile cu viteze imense. Atunci, de ce să mai scoatem cele trei, patru ziare în care un eveniment petrecut bunăoară luni, la orele 17:30-18:00, îl regăsim abia miercuri de dimineaţă în pagina tipărită? De aici tragem o concluzie şi o oarecare justificare: ziarul nu mai este ziar, ci, în mod cert, a devenit un fel de „buletin” sau cu bunăvoinţă i se mai poate spune şi „revistă”, datorită articolelor lungi ce evidenţiază puncte de vedere extinse pe pagini întregi, cu vorbe multe, multe, adesea inutile. Va trebui să remarcăm cu amărăciune, cei ce profesăm această inedită meserie, că locul ei a fost preluat de internet şi că nu mai sunt ziarele de altădată, pline de informaţii şi de mici răfuieli între partide, oameni politici, chiar între bogaţi şi cei săraci. Acum, ziarele tipărite sunt camuflate de cele „online”, cu care împart notorietatea şi mai puţin veniturile.
În zilele noastre, ziaristica i-a amărât pe mulţi candidaţi. Contingente întregi de tineri, în epoci de răscruce socială, şi-au făcut loc în scena publică. Fără să aibă un minimum de har ori cultură. Au încercat să mişte condeiul, dar cimentul lipsei de chemare le fixa neputinţa. Anul 1989 fost un asemenea an, care a dat semnalul unei avalanşe de „noi ziarişti”, majoritatea eşuaţi după câţiva ani. Ce-i drept, alergau, se zbăteau, aveau tupeu şi impresionau. Unii au reuşit să se agaţe de tot felul de slujbe, menţionând în CV-urile lor că mai întâi au fost „ziarişti”. Treptat, unii s-au revalorizat şi datul din gură le-a adus foloasele pierdute prin utilizarea fără relevanţă a pixului. Există câte unii „mari”, din presa de azi, care se laudă cu începuturile romantice ale anilor `90 şi care au strâns în jur această producţie aşa-zis jurnalistică, şi plăcându-le să fie adulaţi drept făurari ai unei noi prese. În realitate, nu au făcut decât decât să se mişte voios pe un câmp liber, ce amintea vag de jurnalismul bun din vremurile lui Caragiale ori Constantin Mille, veritabilii creatori de presă naţională. Cu chiu cu vai întâlneşti astăzi câţiva îndrăzneţi porniţi din acele vremuri, care pe drept pot afirma că sunt ziarişti profesionişti.
Ce aş dori să mai adaug? Că din facultăţile de ştiinţele cunoaşterii sau de jurnalistică, de stat sau particulare, au absolvit, în ultima vreme, mulţi tineri profesionişti, bine pregătiţi, dar care nu îşi găsesc loc pentru a se forma şi a-şi exprima talentul. E drept că presa tipărită trece prin criză, dar „noii veniţi”, şcoliţi, cunoscând tainele presei moderne, sunt trataţi ca personaje de mâna a doua. Aceasta deoarece „poziţiile” sunt ocupate, iar schemele redacţionale tot mai subţiate, deşi în registrul „online” tot de condeie calificate e nevoie.
Şi încă ceva, ca o notă finală: preluarea arbitrară, mecanică, de pe internet, a unor informaţii despre evenimente, în locul unor cercetări active, „pe teren”, introduce în presă facilul, artificialul, iluzoriul. Ne interesăm de evenimente, de diverse evoluţii spectaculoase, dar mai înainte de toate trebuie să fim capabili să preluăm şi să ştim să înfăţişăm fiorul şi acţiunea umană, sufletul vieţii, pe care nu le vom găsi mişcând pripit cu degetele pe o tastă de computer. S-ar putea să am dreptate…

Carol Roman
(Revista „UZP”, nr. 6)

Despre Autor

Articole asemanatoare