default-logo

Noi, cei puţini şi înfrânţi

Revoluţia Română a fost făcută de puşti. Ei au acum vreo patruzeci şi cinci de ani, poate mai puţin. Ştiţi cine stătea după perdele când tinerii de atunci, mulţi dintre ei elevi sau studenţi cădeau sub gloanţe? Ei bine, adulţii care acum sunt pensionari. Tot ei urlau isterizaţi pe străzi la chemarea partidului, pretins comunist,ca toate celelalte pe care le cunoaste istoria, fără ca măcar să fi fost forţaţi de cineva să o facă, din conformism, din oportunism. Iată că şi nepăsarea are urletul ei
Dacă ei n-au făcut nimic pentru schimbare atunci, cu atât mai puţin bine fac astăzi cand dupa zeci de ani de inertie a răului, schimbarea e imperios necesară .
Nucleul dur al categoriei, grupului, haitei, il constituie pensionarii de azi, cărora nu le-a trebuit libertate, democraţie, verticalitate morală nici atunci şi nu le trebuie nici astăzi. Sunt cumva ei, cei reeducaţi prin teroare? Poate, dar oamenii sunt datori sa-şi mai facă şi autoeducaţie. Nu instrucţie, să fie clar, pentru că unii dintre ei sunt foşti absolvenţi de facultate. E drept că o facultate a memorării şi reproducerii până la virgulă. În sistemul lor nota zece însemna zero participare, zero implicare, zero curiozitate. zecele lor era ruşinos de obedient, de găunos. Era o notă carentă de legături şi comunicare. Un adjuvant în conservarea autismului. Ei sunt generaţia care visa la zecele ei, fără să-i întrunească şi condiţiile. Mustea de o nepăsare vicioasă. Prin nepasarea lor comunismul a triumfat. Dictaturile notează doar entuziasmele neparticipative, în care emulaţia e doar mimată. Ei sunt nişte nepăsători sinceri.

Cine sunt ei?

Sunt cei ce au aşteptat minerii cu flori, cei care au lovit tineri însângeraţi pe care-i ţineau câte trei ortaci viguroşi să-i poatai lovi ei cu usurină în cap, ştiau dânşii unde să dea, unde e pericolul.
Ei sunt „domnii” fără nobleţe, tovarăşii accidentului de a fi împreună la o muncă pe care şi-o aruncă reciproc unii altora ca pe un blestem. S-au născut cu vocaţie de orfani în absenţa unui tătuc, ei, cei mândri că sunt din flori, chiar atestaţi fiind fără nicio pată la Starea Civilă. Asta pentru că ei nu se trag din cei câţiva martiri ai neamului ci din cei care i-au vândut cu preţ cinstit călăilor.
Sunt oameni care nu gândesc cu gândurile lor decât invidia sau dispreţul . Deschid pliscuri ştirbe, hămesite spre propaganda imorală a televiziunilor împotriva intereselor propriei lor ţări , şi primesc alibiurile si justificările trădării precum infometatzii hrana.
Fraţilor, că fraţi îmi sunteţi, nu există nimic curat în noroi, aţi făcut prin nepăsare la Revoluţie, cel mai mare rău acestei ţări. Acum îl faceţi prin acţiune democratică,prin vot, drept pentru care alţii s-au sacrificat.

Un drept pe care dealtfel voi nu-l recunoaşteţi decât cu condiţia ca alegerea altora să va semene. Că doar asta presupune inacceptarea!
Voi nu sunteţi interesaţi de semnificaţiile lipsei la vot, ale protestului de a nu vota. Hoţul găseşte în orice uşa lăsată cinstit, descuiată, o invitaţie. Triumful lor insă, pe care li-l refuzăm, ar fi să trăim ferecaţi indărătul neîncrederii.
Ştie unul din dumneavoastră măcar, ce conţine punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara? Îi pasă cuiva de el dacă îl puneţi alături cu o sută de lei? Pun pariu că nu. Ce prost sunt! Auzi tu! Să pun pariu! Păi pierd în ambele cazuri. Dacă vreunul ştie, nu-i deajuns decât pentru umilinţă. Dacă dintre voi cei mai mulţi nu ştiu, pariul meu nu face doi bani într-o ţară vegetativă ce se descompune alene. Odihneşte-te în pace, de vie, generaţie pierdută, generaţie care ne pierzi şi pe noi mulţumindu-te cu supravieţuirea şi îndestularea stomacului! Generaţie a unui Dumnezeu abstract şi îngăduitor cu păcatul decaderii de a câştiga cu orice preţ cei treizeci de arginţi care lipsesc intotdeauna, orice ai face, orice n-ai face, oricarei pensii .

Un pamflet de Adrian Onicescu

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*