default-logo

Noi Sfinți în Calendarul Bisericii Ortodoxe Canonizarea Sfântului Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei și a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan

Duminică, 14 mai 2017, pașii multor pelerini români s-au îndreptat spre Mănăstirea Putna, unde Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și mai mulți membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au participat la proclamarea canonizării Sfântului Iacob Putneanul – Mitropolitul Moldovei (1750-1760), al doilea Ctitor al Mănăstirii Putna, și a Sfinților Cuvioșii Sila, Paisie și Natan.
Mănăstirea Putna, „Ierusalimul neamului românesc”, potrivit lui Mihai Eminescu, a fost ridicată între 10 iulie 1466, după ce Ştefan cel Mare a cucerit Cetatea Chilia (1465), lucrările fiind finalizate în 1469, mănăstirea Putna fiind sfinţită la 3 septembrie 1469.
Mitropolitul Iacob Putneanul a slujit Biserica Ortodoxă în plină epocă fanariotă, pe când exploatarea și jafurile asupra țării Moldovei, și nu numai, nu mai conteneau. Limba greacă ajunsese la apogeul utilizării, în vreme ce frumoasa limbă română era pe punctul de a fi înlăturată din slujirea liturgică.
În această conjunctură nefericită, a urcat pe tronul arhieresc, în 13 noiembrie 1750, ca Mitropolit al Moldovei – Ierarhul Iacob Putneanul, calitate în care a slujit până în anul 1760.
Până la această înaltă demnitate, Iacob Putneanul a trecut prin toate treptele devenirii duhovnicești, de la simplu creștin în familia naturală din Rădăuți, la cea de monah, la vârsta de doar 12 ani. În 1736, la doar șaptesprezece ani, este hirotonit ieromonah, iar în 1744, devine egumen al Mănăstirii Putna.
În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuţi, unde a slujit cinci ani, timp în care a tipărit un Liturghier slavo-român și a înfiinţat o şcoală pentru învăţarea limbilor
slavonă, greacă și română.
Formarea sa este strâns legată de Sihăstria Putnei și de Mănăstirea Putna. În vremea sa, pe lângă importantul centru de cultură și spiritualitate românească al Mănăstirii Putna, ființau o școală elementară, o școală pentru pregătirea preoților și o „școală latinească”, pentru cei care doreau să își consolideze studiile de factură teologică și umanistă, reținem din informațiile părintelui profesor dr. Mircea Păcurariu.
A slujit cu înaltă conștiință românească, fiind convins că misiunea sa este de a-și apăra poporul dreptcredincios de nedreptățile năvălitorilor.
Slujirea sa s-a identificat cu fapta bună, cu îndemnul către creștini de a învăța, de a se lumina prin buchea cărții. Sub păstorirea sa a fost tipărit, în 1755, un „Bucvar”, cu slove slave, înaintașul Abecedarului lui Ion Creangă. Cartea era recomandată părinților care doreau să-și dea copii la învățătură, învățătură care este „începerea înțelepciunii”, pentru a nu-i lipsi, astfel, de „hrana cea sufletească” și de „povățuirea cea bună”. Cartea a bucurat și a luminat și copii din Transilvania, fiind îmbunătățită, la 1771, la Viena. Din acest motiv, Biserica îl consideră Apărătorul familiei și al copiilor.
Sub Mitropolitul Iacob Putneanu au fost traduse din slavă în românește „Viețile Sfinților”, pe primul semestru al anului bisericesc, respectiv, din lunile septembrie până în aprilie, de către monahul Evloghie „diortositorul”.
Mitropolitul Iacob Putneanul, prin grija și faptele sale alese, și-a legat numele de Mănăstirea Putna, în timpul vieții sale așezarea monahală fiind refăcută. Mai mult, Mănăstirea Putna nu a fost închinată altor biserici din afara Moldovei, ci a fost lăsată „tot slobodă și singură stăpână pe rânduiala celor vechi ctitori”. Tot Mitopolitul Iacob Putneanul, de astăzi Sfânt cu dată de prăznuire în 15 mai, a hotărât ca egumenul Putnei să fie ridicat la rangul de arhimandrit, fapt respectat și astăzi. Din acest motiv, este considerat al doilea Ctitor al Mănăstirii „Putna”, după Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. De asemenea, este așezat în rândul celor care prin strădanie și dragoste de neam a susținut învățământul în limba română, în plină epocă fanariotă.
Ca mitropolit, a fost vocea țăranilor din satele Moldovei la pârjolul din 1758, al tătarilor, când a trimis o plângere „sultanilor” tătari, cerându-le să nu mai jefuiască locuitorii și să nu-i mai ucidă pe creștini. Un act de mare curaj a fost și în 1759, când s-a așezat în fruntea unor țărani și orășeni sărmani din Iași, și a cerut domnului fanariot Ioan Teodor Callimachi (1758-1761) izgonirea grecilor jefuitori din țară.
În timpul vieții sale, Sfântul Iacob Putneanul a cerut desființarea unor biruri puse pe capul creștinilor, cum ar fi cel al veciniei, în 1749, desființarea vădrăritului, în 1756 și al văcăritului, în 1757, legând cu blestem pe domnii ţării care vor îndrăzni să repună aceste poveri pe umerii creștinilor români. În anul 1760, s-a retras la Mănăstirea Putna, unde a reluat lucrările de înfrumusețare a locașului. A susținut activitatea cultural-duhovnicească; a înființat, prin 1774, o școală duhovnicească la Putna, de tipul celei de la Kiev, înființată de Sfântul Mitropolit Petru Movilă, care a durat până în 1782.
Sfântul Iacob Putneanul a trecut la cele veșnice la 15 mai 1778 și cu cinci zile înainte de plecarea sa la ceruri a primit Marea Schimă monahală. A fost înmormântat în pridvorul Mănăstirii Putna, alături de părinții săi, călugăriți și ei, ieroschimonahul Adrian și monahia Maria.
Pe 15 mai 2017, va fi prăznuit pentru prima dată ca Sfânt în calendarul Biserici Ortodoxe Române.
Sfinții Cuvioși de la Sihăstria Putnei: Sila, Natan și Paisie
Sfântul Cuvios Sila s-a născut în 1697, în zona Botoșanilor și de tânăr s-a nevoit la Schitul Orășani din Botoșani. În 1712, Duhul lui Dumnezeu i-a călăuzit pașii la Schitul Sihăstria Putnei. În 1728 este hirotonit preot și tuns schimonah, ca ucenic al egumenului Dosoftei.
În 1753, Dosoftei a trecut la Domnul, egumenia Sihăstriei fiind preluată de Cuviosul Sila. Vreme de treizeci de ani, Cuviosul Sila a fost iconom la Sihăstria Putnei, ascultare îndep
linită cu mare frică de Dumnezeu. În timpul cât a fost părinte duhovnicesc al Sihăstriei, Cuviosul Sila a zidit o biserică din piatră, în locul celei din lemn, chilii, trapeză, cișmea de apă, livadă de meri, de jur-împrejur. De asemenea, a împodobit biserica cu catapeteasmă, cu icoane, fiind sfințită în anul 1758 de Mitropolitul Iacob Putneanul, cu hramul „Buna Vestire”.
Sub acest duhovnicesc părinte a înflorit arta caligrafică și scrierea de cărți, adunând la Sinăstria Putnei mai mulți ucenici care practicau rugăciunea, scrierea de cărți și caligrafia. Unul dintre ucenicii este Cuviosul Natan, care a primit binecuvântarea egumenului să scrie „Pomelnicul ctitorilor sfintei Sihăstrii a Putnei”, în 1768.
Un alt ucenic al Sfântului Sila, format în amintita sihăstrie, este ieromonahul Dosoftei Herescu, ajuns egumen al Mănăstirii Putna la 1747, apoi, Episcop de Rădăuți și Mitropolit al Bucovinei, între anii 1750-1789. Acest Mitropolit este cel care a reușit să aducă din Galiția poloneză, la Zolkiev (Jolcova), după 97 de ani de surghiun, Moaștele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava.
În ultimii opt ani în fruntea obștii călugărești, Cuviosul Sila i-a trăit în mari greutăți, din cauza asupririi habsburgice, prin ocuparea Bucovinei de Nord, în 1775. Pentru că i s-a interzis să mai primească ajutoare de la creștinii din țară, Cuviosul Sila a făcut o plângere la împărat, noul „stăpân” al locului, cerându-i scutire de dări, dar cerere a rămas fără răspuns. S-a retras în 1781 și, se spune, că a mai trăit doi ani, Domnul chemându-l la El, în 23 aprilie 1783. Alte surse spun că a trecut la Domnul în 1781. Sfântul Cuvios Sila s-a nevoit șaptezeci de ani în aceste locuri și este considerat Ctitor al schitului Sihăstria Putnei.
După retagerea sa, a urmat în misiunea de egumen ucenicul său Natan (născut în 1717, la Pașcani) calitate în care a slujit doar trei ani, dându-și sufletul în mâinile Domnului în 26 decembrie 1783, fiind înmormântat în dreapta altarului bisericii în care a slujit.
El a continuat activitatea cultural-spirituală de la Sihăstria Putnei, scriind cărți și pomelnice, pentru multe mănăstiri din nordul Moldovei.
După Sfântul Natan a urmat Cuviosul Paisie, de asemenea, ucenicul Sfântului Cuvios Sila. El a diriguit treburile de la Sihăstria Putnei între anii 1783 și 1790, timp sfințit în care și-a apărat Biserica și Neamul de la pieire, continuând scrierea de cărți și copierea lor, în plină ocupație a austro-ungarilor, în vremuri aspre pentru „urmașii urmașilor” Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Existau mari presiuni ca românii din nordul Bucovinei să treacă la catolicism, de aceea, rugăciunea Sfinților Putneni și scrierea de cărți a fost neîncetată.
Cuviosul Paisie a trecut la Domnul „la vălean 1790”, fiind înmormântat lângă naosul bisericii în care s-a nevoit toată viața. Este considerat ultimul egumen al Sihăstriei Putnei.
La sfârșitul veacului al XVIII-lea, din cauza ocupației străine, viața călugărească a încetat vreme de două sute de ani, monahii retrăgându-se la Mănăstirea Putna. În 1990, după reluarea vieții monahale, la Sihăstria Putnei erau doar ruine, dar Duhul lui Dumnezeu a înviat viața de rugăciune, astăzi, evidențiind frumusețea nepieritoare a Bisericii noastre străbune.
„Părinții putneni au fost părinți rugători, caligrafi și scriitori de cărți, ceea ce înseamnă că scriau frumos… Ei nu doar au trăit și au scris frumos, însă unii dintre ei au făcut și miniaturi”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, cu ocazia proclamării canonizării de la Mănăstirea Putna.
Maria Stanciu
Foto: Arhiva Basilica.ro

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*