default-logo

O carte care se bate cu uitarea

Adaugat pe 17 Mar 2017
De :
Comentarii oprite

”Mă înțeapă un spin. Tresar. Am mâinile amorțite de frig. Trandafirii… i-am luat așa, sălbatici, de la raionul de nefericire al unei florării”, scrie Eveline Păuna, fostă studentă a lui Ion Marin, șefă de promoție la Hyperion, în debutul cărții pe care o dedică dascălului ei întru jurnalism.
Mie mi-a fost prieten Ion Marin. Doar, era să zic, încercând o gradație față de ce i-a fost sensibilei autoare.
Da, a murit fulgerător. O moarte fulgerătoare care a acoperit trei luni și ceva de suferință pentru el, fiicele lui, soția Teodora.
Am vorbit un timp telefonic. Vorbele la telefon sunt tunse de emoția de a vedea mimica, surâsul, tristețea celuilalt. Din astă pricină vorbesc rar și puțin la telefon. Discuțiile mele cu Ion s-au stins încet, pe măsură ce el se stingea și am înțeles că ne fac rău amândurora. Prietenul meu murea fără șansă de întoarcere, așa cum mi-a mărturisit, cu amărăciunea lui de doctor, profesorul Beuran care mi-a spus că nu mai e nimic de salvat din el.
Teodora, soția lui Ion Marin, cel mai bun și temut jurnalist de anchete pe care l-am întâlnit în consistenta mea experiență de întâlniri cu oameni din presă, face un gest necesar, costisitor pentru ea, rămasă singură între prietenii comuni, de a tipări o carte. Găsește forța de a o face. Găsește energia spre a continua proiectul ”România 2000” și de a continua, online, ziarul Ultima Oră. Eveline Păuna, cu talentul rar, din ce în ce mai rar în presa de azi, de a presăra și un pic de lacrimă și nițel suflet și ceva înaripare în relatări, fie ele cu flori pereche, simbol al morții, culese din tristețea florăriei, sau flori impare, simbol al bucuriei, cum scrie la începutul cărții dedicate lui Ion Marin, e omul potrivit. Uneori, o pereche de oameni face, acea pereche, lucruri minunate, indiferent că-s două femei, doi bărbați sau o femeie și un bărbat. Când resorturile sufletești rimează, e în regulă.
Soția amicului meu, dispărut dintre noi, prietena mea de familie, Teodora, m-a sunat de curând și m-a întrebat dacă-s de acord să scriu prefața acestei cărți. Apoi mi-a trimis cartea. Nu știu să scriu sau mai degrabă nu-mi place să scriu prefețe. Prefațez, eventual, exprimându-mi acordul și chiar admirația, scrieri talentate și animate de trăiri. Viața trăirii cărții scrise de Eveline Păuna m-a determinat, dincolo de prietenia mea cu Ion Marin, dicolo de invitația Teodorei, să-mi exprim, în scris, bucuria de a citi o carte scrisă cu simțire și talent, despre o viață cutremurător de tristă care a luat sfârșit, sub privirile noastre neputincioase. Ion Marin părea un om făcut să biruie orice. A fost, în ultima lui investigație, investigat nemilos de un cancer care, l-a luat la ochi și l-a doborât ca-n poligon. Recomand, nu doar pentru cei care l-au cunoscut și prețuit, lectura acestei cărți care omagiază o personalitate a presei din România și aprinde o lumânare de cuvinte lângă o viață care a devenit prea devreme, mult prea devreme, neant. Cartea se bate cu uitarea. Uitarea e moartea care vine mai mereu după moarte. Floreta cuvintelor, mânuite sensibil de fosta-i studentă, sper s-o țină la distanță.

Lucian Avramescu

Despre Autor

Articole asemanatoare