default-logo

O româncă în India: O jurnalistă a petrecut o săptămână la un ashram, unde a încercat să afle răspunsurile la întrebările care macină omenirea de când lumea

Am petrecut o săptămână la un ashram din orașul Rishikesh, în nordul Indiei, unde am urmat un program strict în fiecare zi. M-am trezit la răsăritul soarelui, am făcut chanting, yoga, meditație, am mâncat sănătos conform principiilor ayurvedice și am învățat multe lucruri interesante de la Yogi Ji, yoghinul ashramului Mahatma Yoga de pe malul râului Gange, unde am stat.

Rishikesh e supranumit orașul sfinților și e considerat capitala mondială a practicii yoga, căci aici vin în fiecare an turiști de toate vârstele, din toată lumea, care vor să afle răspunsurile la întrebările care te macină și pe tine: cine sunt eu, care e rostul meu aici, pe pământ, și ce înseamnă, de fapt, să trăiești cu adevărat?

Orașul a devenit foarte cunoscut după ce, în februarie 1968, membrii trupei Beatles au stat o lună la ashramul lui Maharishi Mahesh Yogi, unde au practicat meditația transcendentală. Se spune că, după această experiență, au scris unele dintre cele mai bune piese ale lor, care se găsesc pe albumele „White Album“ și „Abbey Road“.

Discuțiile pe care le-am avut cu Yogi Ji au fost printre cele mai mișto momente din această călătorie. Am notat multe dintre învățăturile lui și, pe unele, le-am înregistrat. Într-una dintre zile, ceea ce se anunța a fi un alt schimb de idei, s-a transformat într-un interviu. Cel pe care îl citești și tu chiar acum.

Andreea Vasile: Ce e viața?

Yogi Ji: (Râde) Asta trebuie să afli singură. Important însă este să vezi culorile diferite pe care viața le are, în același timp. Oamenii cred adesea că viața are o singură culoare și că numai pe aceea trebuie s-o vadă. Însă asta duce la stres și oricând vei avea o situație care are o altă culoare decât cea pe care o cunoști tu, o să te gândești: „Eu nu știu și nu pot să depășesc momentul ăsta“. De aceea e important să ne punem mereu în situații noi și diferite. De exemplu, dacă muncești o săptămână întreagă la birou, în weekend fă ceva pentru tine. Că dacă te rezumi doar la birou, doar asta o să fii. Lumea în care trăim ne condiționează în multe feluri și asta e o realitate pe care trebuie s-o acceptăm. Dar când faci și ce-ți face plăcere atunci îți trăiești cu adevărat propria natură.

Deci e important să trăim fie că ne place sau nu ceea ce facem?

Da, bineînțeles! Trebuie să înțelegi că viața are mai multe aspecte și e formată atât din ceea ce ne condiționează, cât și din ceea ce ne face să fim liberi. Viața trebuie trăită cu bucurie, cu îngăduință, cu o atitudine de tipul „oare ce urmează?“, cu o curiozitate și o deschidere față de nou. Oricând ești plictisit de ceea ce e în viața ta, înseamnă că e momentul pentru o schimbare. Când ceva se simte ca o greutate în noi, înseamnă că ceva în viața noastră nu mai e potrivit pentru noi, că ținem cu dinții de ceva care nu ne mai este necesar.

Schimbarea e grea, totuși. Până la o vârstă, părinții și societatea ne învață anumite lucruri. Apoi, singuri, trebuie să ne reeducăm pentru că intuiția noastră ne spune că vrem altceva. Ce facem în situația asta?

Părinții și societatea ne învață cum să trăim în lume. Ei văd viața raportată la securitatea personală, la creștere și dezvoltare socială. Și asta e foarte bine. Doar că nimeni nu ne învață despre sine, cine suntem noi, oamenii, mai departe de identitatea socială pe care o avem. Ce contează e să nu pierdem legătura cu noi înșine. Din păcate e ușor ca asta să se întâmple când ajungi să trăiești mecanic și uiți de tine și nu mai știi, de fapt, ce anume te animă și cine ești.

Și cum putem să ne detașăm de părinți, de lume și de învățăturile lor astfel încât să ne cunoaștem noi pe noi?

(Râde) Nu putem să ne detașăm niciodată de părinți, de bunici, de străbunici. Totul, de la ce au mâncat ei, la ce au băut și până la ce au gândit, face parte, într-o anumită măsură, și din noi, pentru că genele călătoresc dintr-o persoană într-alta. Călătoria pentru a ajunge să-ți pui întrebarea legată de părinți și natura relației cu ei e una lungă, e adesea un mister pe care nu-l putem rezolva. Văd că te grăbești să răspunzi la multe întrebări grele…

Da, aș vrea să răspund la tot ce mă macină cât mai repede!

(Râde) Asta nu se poate. Tot ce se poate face e ca, orice problemă ai întâmpina, de orice fel, să continui să te miști. Nu are niciun sens să petreci timp gândindu-te la problemele tale. Viața în-seamnă mișcare, acțiune.

Nici tatăl tău n-a fost de acord să devii yoghin. Voia o altă viață pentru tine. Cum ai rezolvat situația?

Adevărul e adevăr indiferent ce cred alții. Dacă vorbești din inimă despre ceva, părinții te ajută. Chiar dacă cred că ai luat-o razna, ei te vor ajuta dacă le explici clar ce dorești să faci și de ce e important pentru tine să faci treaba aia. Chiar dacă pentru părinți e dureroasă uneori alegerea ta, ei înțeleg despre ce e vorba și tot ce trebuie să faci e să le dai niște timp. Și să-ți dai și ție timp ca să acționezi cu mai mult calm. Când ești activ în propria viață, trăiești mai calm. Calmul e răspunsul indiferent de problemele pe care le ai. Îngrijorarea și nesiguranța sunt inutile. Când acționezi, nu ai cum să fii nesigur, pentru că ești implicat. Când un om vrea să trăiască, el acționează. E atât de simplu!

Ce înseamnă să ne cunoaștem pe noi înșine?

Înseamnă că ne știm și ca ego, și ca sine. Egoul e necesar ca să ne putem prezenta în societate, e primul pas prin care oamenii află cine suntem, însă de asemenea trebuie să ne cunoaștem pe noi și fără ego. Când trăiești numai în ego, nu e bine. De aceea, meditația ne poate ajuta să fim mai liberi și să ne cunoaștem ca oameni capabili de compasiune, deschidere, în contact cu alții. În acest sens, echilibrul e răspunsul, cel dintre ego și sine. În plus, e important să știm să renunțăm. Ce avem azi, s-ar putea să nu mai fie mâine. Condițiile exterioare se pot schimba în orice moment și noi trebuie să fim pregătiți să facem față acestui adevăr.

Acest interviu a fost publicat inițial pe site-ul RedBull.ro.

Indienilor le plac complimentele

În India trăiesc peste un miliard de oameni. Numai în Delhi, capitala țării, trăiesc cam 20 milioane de oameni, mai mulți decât în toată România. În fața aeroportului din Delhi, cu oameni care mișunau peste tot și un vacarm pe care l-am mai întâlnit în Asia, mi-am imaginat cum este ca atât de mulți oameni să trăiască într-un oraș.

Cum este, de pildă, ca doi îndrăgostiți să stea la capete opuse și să-și dea întâlnire undeva. Am râs când mi-am zis cu seriozitate că o astfel de legătură n-ar avea sorți de izbândă, ar fi ca și când ai avea cu cineva o relație la distanță. Dilema mi-a fost lămurită în două rânduri, când a trebuit să tăiem orașul, și-n fiecare dintre dăți treaba asta a durat peste o oră, nu atât din cauza unui trafic sugrumat și la ei, cât din cauza distanțelor enorme. În plus, drumurile care există, dar care sunt destul de proaste (mai puțin autostrada dintre Delhi și Agra), fac ca, de exemplu, o distanță de numai 250 de km să fie parcursă în 7-8 ore (așa cum mi s-a întâmplat și mie).

Oamenii în India sunt ca peste tot, nici mai buni, nici mai răi. Găsești din toate câte puțin și, adesea, mi-au adus aminte de acasă: sunt vorbăreți, comunicativi, unii vor să te ajute, alții vor să te tragă pe sfoară, în esență, fiecare încearcă să trăiască după posibilitățile pe care le are, iar posibilitățile sunt, în general, reduse.

Deși India este o țară destul de săracă, nu prea o să-i auzi pe oameni că se plâng de treaba asta, ci fiecare trăiește cu ce are, mai mult sau mai puțin împăcat cu situația, dar fără să facă mare zarvă din asta. Un turist în India va fi văzut ca un prilej de-a câștiga câte ceva, iar adaosul pe care indienii îl pun la serviciile și produsele lor depinde adesea de norocul pe care-l ai, de fața pe care o ai sau, pur și simplu, de nivelul lor de onestitate ori generozitate. Eu nu am simțit vreo exagerare în acest sens, am avut, în general, noroc de oameni buni și expe­riențe pozitive din partea lor.

Atât în Agra, cât și-n Rishikesh m-am simțit confortabil pe străzi și mi-a făcut plăcere să mă plimb cât am putut de mult. O femeie albă va fi privită lung și cu ochi plini de curiozitate, dar e în regulă că și eu mă holbam la ai lor de parcă nu mai văzusem om în viața mea. Ce-i atrage pe ei la noi e ce ne atrage și pe noi la ei: diferențele estetice. Pe mine m-au fascinat femeile și felul în care erau îmbrăcate (sariurile sunt superbe și le place să poarte bijuterii; dacă la noi fetițele primesc găuri în urechi când sunt mici ca să poarte cercei, acolo fetițele primesc gaură și în nas, tot cu scop estetic).

Mulți dintre ei vorbesc o engleză ciudată, dar te poți înțelege dacă ești foarte atent la ce zic și la cum gesticulează. În ashram, Yogi Ji ne zicea mereu că pe oameni îi înțelegem, dacă vrem, dincolo de cuvinte, că nu doar limbajul propriu-zis ne ajută să comunicăm, ci că dacă știm să ne privim unii pe alții, pricepem ce are fiecare de transmis. Așa că, având mesajul lui în minte, la un moment dat nici nu-ți mai pui problema comunicării, cumva o scoți la capăt.

Mie mi-a făcut mare plăcere să vorbesc cu toată lumea, fie că știa engleza, fie că nu știa și, oricum, în engleză trebuie să vorbești foarte simplu, într-un cuvânt, două sau propoziții cu subiect și predicat, atât. Eu am reușit să vorbesc cu șoferii care ne-au dus încolo și încoace și câte 250 de km, ba chiar să râdem și să ne facem complimente. Indienilor le plac complimentele și zâmbetele. Orice ar face, zi-le că fac bine, o să se relaxeze instant și o să le devii simpatic. Până la urmă nu-i vreun mare secret ca să fii bine cu ei: ești politicos, simpatic, complimentezi, zâmbești, întrebi, mulțumești, ești curios. Și totul va fi bine! Așa cum o atitudine pozitivă e cheia pentru inima oricărui om, indiferent de unde vine.

Prezent continuu

E foarte tentant să vezi tot ce e în jur cu o minte aparent precisă, despre care crezi că nu poate da greș, că e corectă față de tot și toate. E normal, doar e a ta. Îți vine ușor să deschizi ochii asupra unei situații, a unui om, a unui eveniment, a unei țări noi și să exclami: înțeleg ce se întâmplă aici!

Dacă asta e atitudinea cu care pleci într-o călătorie în India, trebuie să spun, din start, că o să ai o călătorie ratată. Nu orice și, cu siguranță, nu India poate fi văzută prin prisma creșterii noastre de acasă și-a tuturor valorilor pe care le crezi universale și despre care spui că purtate într-un loc sau altul se transformă într-o pereche de ochelari care redă cu acuratețe împrejurimile așa cum sunt ele.

În realitate, vedem ce e în jur nu așa cum e, ci așa cum suntem noi. Mergi într-un loc nou nu ca să te bucuri că găsești acolo prilejurile perfecte ca raportul dintre ce gândești tu despre lume și ce e lumea de fapt să se dovedească unul echitabil. Ci ca să vezi ce e diferit, ce poate fi adăugat, ce poate fi lăsat deoparte din ceea ce ești deja.

India îți arată o lume nouă, unde nu doar istoria bogată spune povești ce par adesea incredibile, ci unde ești chemat să te adaptezi unui alt ritm și fel de-a înțelege lucrurile care n-are nimic de-a face cu atitudinea precaută a Europei. India te pune la încercare: crezi sau nu crezi. Ea n-are vreme de polemici, raționalizare și argumente. Acolo se trăiește și timpul prezent devine o certitudine care te lovește-n față pentru că în India cea aglomerată ești mereu pe fază, cu simțurile alerte.

E o încredere a oamenilor în viață pe care, vrei, nu vrei, ți-o însu­șești și tu pentru că, pur și simplu, și eu, și tu ne-am săturat să ne fie frică: de praf, de zgomot, de mâini nespălate, de apa murdară, de căldură, de neajunsuri, de propria noastră umbră.

În vizită la Taj Mahal

În 2007, Taj Mahal a fost introdus în cele 7 noi minuni ale lumii, un clasament care a fost realizat între anii 2000 și 2007 și care mai numără Marele Zid Chinezesc din China, Colosseum-ul din Roma, orașul Petra din Iordania sau Marea Piramidă din Giza, Egipt, printre altele.

O distanță de 250 de kilometri și cam 6 ore de mers cu mașina pe autostradă despart orice turist care aterizează pe aeroportul din Delhi de Agra, orașul în care se află Taj Mahalul, o capodoperă a arhitecturii, care pe mine m-a impresionat, atât datorită măreției sale, pentru că e o construcție impunătoare, cât și poveștii care, de asemenea, face ca Taj Mahalul să fie deosebit.

Taj Mahal este, de fapt, un mausoleu pe care împăratul Shah Jahan l-a construit pentru soția lui preferată, Mumtaz Mahal, care a murit când a născut cel de-al 14-lea copil al cuplului. Trebuie să știți că indienii consideră copiii o binecuvântare și cu cât ai o familie mai mare, cu atât ești mai norocos. A-i spune unui indian „bine, bine, dar văd că de-abia te târăști de pe azi pe mâine, la ce-ți mai trebuia un copil?“ e un semn de mare jignire, căci un indian nu gândește în termenii aceștia, anume că un copil înseamnă o gură în plus de hrănit, deci o pacoste.

Poate, tocmai de aceea, numărul lor a depășit un miliard și este a doua cea mai numeroasă țară din lume, după China, față de care nu e prea departe – le desparte cam 100 de milioane de oameni –, iar recuperarea e posibilă cu atât mai mult cu cât în India nu există vreo interdicție în privința numărului de copii dintr-o familie așa cum e în China. Cine se va mișca, deci, mai repede pentru a deține supremația?

Construcția Taj Mahalului, care mai cuprinde grădini ample și alte clădiri impunătoare, a început în 1632. Mausoleul propriu-zis a fost terminat în 1643, clădirile și grădinile din jurul său peste alți cinci ani, iar construcția completă a întregului complex a fost încheiată în 1653, deci, cu totul, povestea a fost terminată în vreo 22 de ani, cu vreo 20.000 de artizani care au pus umărul la treabă, și costuri care în 2015 au fost estimate la 827 milioane de dolari. Bine c-au avut de unde!

De ce tot acest travaliu? Din dragoste pentru prințesa persană Mumtaz Mahal pe care Shah Jahan a iubit-o ca pe ochii din cap și căreia i-a promis o construcție impresionantă astfel încât nimeni să n-o uite vreodată. Cu aproape 8 milioane de turiști în fiecare an, printre care în 2017 m-am numărat și eu, cu siguranță prințesa n-a fost uitată. Taj Mahal a fost inclus în Moștenirea culturală UNESCO în 1983. Prețul unui bilet pentru turiștii străini e cam 1.000 de rupii, vreo 15 dolari. Pentru localnici, cam 40 de rupii, adică sub un dolar. Eh, noi să fim sănătoși.

Indienii consideră copiii o binecuvântare și cu cât ai o familie mai mare, cu atât ești mai norocos. A-i spune unui indian „bine, bine, dar văd că de-abia te târăști de pe azi pe mâine, la ce-ți mai trebuia un copil?“ e un semn de mare jignire, căci un indian nu gândește în termenii aceștia.

Andreea Vasile a călătorit în India în cadrul programului „Journey to the Heart“, un yoga retreat organizat de Rezan, profesor rezident al ashramului „Mahatma Yoga Ashram“.

Rafting pe apa sfântă a Gangelui, râul-mamă al tuturor indienilor

La vreo jumătate de oră de mers cu mașina pe serpentine de orașul Rishikesh e punctul nostru de plecare. O plajă mare și pustie – pe care aveam s-o reîntâlnim câteva zile mai târziu, când am mers acolo la yoga, într-o dimineață – era startul cursei noastre de rafting. Evident, nu ne luam la întrecere cu nimeni, deși mai apăreau alte bărci, cu alți aventurieri și, chiar dacă nu-ți propui, sentimentul că ești în competiție la olimpiada de vâslit viteză și că dacă vei câștiga vei primi cadou o vacă sfântă te face să-ți umfli mușchii și să te ții bine în gonflabila în care, la început, n-ai prea mare încredere. „Eu cu asta sigur mă răstorn, adio lume“, îți spui și-o rogi în gând pe Mama Ganga să aibă grijă de tine și să nu te înghită de tot dacă te scufunzi în ea în vreo zonă tulbure unde valurile arată ca apa-n cuva mașinii de spălat de acasă.

Pe plajă ne fixăm pentru ultima dată vestele de salvare și căștile, iar cei doi ghizi cară barca spre apă. Sunt pișpirei și te miri că au atât de multă forță, însă cei mai puternici indieni sunt de statură mică, piele și os și pot ridica cu o singură mână, dacă vor, barca plină cu oameni. Ne invită să ne suim în barcă, dar noi vrem explicații: cum vâslim, cum ne asigurăm că nu vom pica în apă, cine e cârmaci, când accelerăm, când ne relaxăm, când spunem rugăciunea. Toate informațiile vin, dar sunt oricum prea multe, așa că fiecare reține ce poate și cu Shiva înainte ne găsim fiecare locul și privim încrezători la apa care e, încă, lină. E o zi frumosă de primăvară indiană cu 37 de grade la umbră, s-o facem și p-asta, let’s go!

Și-am pornit la drum, barca plutește fără vreun efort major din partea noastră, vâslim, dar nu ne dăm de ceasul morții, ce frumos e, ce norocoși suntem. Curând însă, undeva, în depărtare, se aude un huruit, tot mai puternic pe măsură ce ne apropiem. Ghizii ne spun că vine primul hop, să ne ținem bine, să vâslim repede și până să ne dezmeticim, apa învolburată arată ca și când vrea să ne mănânce. Asta a fost! „Iuhuuuuu“, țip în timp ce călărim valul ca un cal nărăvaș și vâslim cu toții de parcă de asta ar depinde viața noastră. Agitația se termină cât ai bate din palme și din nou suntem pe ape limpezi și liniștite, ne pregătim pentru următorul hop.

Facem poze, ne felicităm, zâmbim unii la alții, băi, suntem buni, aia e, să vină următoarea provocare că de-acum suntem încălziți. Mama Ganga, ce zici, îți place de noi? Ia uite un nou val, parcă mai al naibii, ghizii ne dau denumirile lor, toate sună amenințător, ceva între „ultima ta zi pe pământ“ și „ne vedem pe lumea cealaltă“ în funcție de gradul de dificultate a ceea ce ne așteaptă. Oricum cale de întors nu mai e, luăm aer în piept, ne băgăm din nou picioarele sub banchete și valul ne lovește în față cu toată puterea, barca sare încolo și încoace, hai că putem, „iuhuuuuu!“, chiuim cu toții de veselie, și de spaimă, și de neprevăzutul din care sperăm să ieșim cu bine.

„Aici puteți sări în apă“, ne spun ghizii și după ce ne gândim puțin, Alexandra, Mihaela din Cehia și cu mine ne bălăcim în Ganga fără de fund, râul-mamă al tuturor indienilor, apa sfântă care are tot atâtea fețe câte orașe pe care le străbate și-n care fiecare locuitor o privește cu alți ochi și-i dă alte întrebuințări. Unde suntem noi ea e limpede și curată și oamenii se scaldă în ea îmbrăcați, la Varanasi, de exemplu, Ganga primește fără comentarii pe morții incinerați la doi pași de ea, cu un „bine-ai venit aici pentru eternitate“(sau până la următoarea reîncarnare, depinde de karma).

După multe valuri sărite cu aplomb și momente de relaxare în Ganga, barca trage în fața ashramului nostru, care, norocul nostru, e chiar la plajă, deci debarcăm cu stil. Aventura noastră a durat cam o oră și jumătate, timp în care ne-am bucurat în toate modurile posibile. Rishikesh e orașul pasionaților de yoga, e adevărat, dar și-a celor pasionați de aventură și-n fiecare zi, cât am stat acolo, chiuitul aventurierilor de ocazie trezea văzduhul de la prima oră a dimineții până la apusul soarelui, căci zeci de bărci curgeau mereu pe apele primitoare ale Mamei Ganga, cea care ne primește pe toți cu brațele deschise.

Andreea Vasile

romanialibera.ro

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*