default-logo

Presa scrisă postdecembristă din Arad

Istoria presei arădene constituie un capitol distinct în cultura şi spiritualitatea ţinutului Aradului; ea reflectă o evoluţie permanent ascendentă, ca parte integrantă a întregii prese transilvănene şi bănăţene, iar după Marea Unire de la 1918 a întregii Românii.
Documentele de arhivă, colecţiile ziarelor ce se păstrează în marile biblioteci din Arad, Timişoara, Cluj-Napoca, Bucureşti şi în principalele capitale din spaţiul Central- European ne arată că de la începuturile sale, din cel de-al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea şi până la cel de-Al Doilea Război Mondial, în ţinutul Aradului au apărut peste 430 de ziare – cotidiane şi publicaţii periodice – în limbile română, maghiară, germană, sârbă, bulgară şi slovacă, iar după 1945, în anii epocii comuniste, presa arădeană a fost redusă la doar două cotidiane, „Flacăra roşie”, în limba română, şi „Voros lobogo”, în limba maghiară.
După Revoluţia din Decembrie 1989, odată cu prăbuşirea dictaturii comuniste, descătuşată de cenzura controalelor ideologice, comuniste, eliberată de orice constrângeri, presa locală arădeană, asemenea întregii prese româneşti, a luat un avânt fără precedent. Noua presă postdecembristă din Arad s-a născut în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, când au apărut primele două cotidiane locale: „Adevărul” de Arad (provenit din „Flacăra roşie”) şi „Jelen” (din „Voros lobogo”), cotidiane care au rămas la baza noii prese postdecembriste locale. În cei 27 de ani de presă postdecembristă, în Arad au apărut, în total, 64 de cotidiane şi periodice noi, independente, ori de partid, culturale, civice, religioase, academice, după intenţiile, programul şi posibilităţile finaciare ale fiecărui editor, precum şi o puzderie de publicaţii liceale şi şcolare, editate de unităţile de învăţământ de pe întreg cuprinsul judeţului.
Fireşte, apariţia unui număr atât de mare de cotidiane şi publicaţii locale a fost generată de setea de comunicare, specifică unei societăţi oprimate ce se vedea dintr-odată liberă. După patru decenii şi jumătate de limbaj oficial formalizat, în care presa nu „spunea” nimic interesant, ci doar linia partidului comuniştilor, publicaţiile au căpătat dintr-o dată „grai”, devenind principalul instrument de dialog social. Paradoxul acestei explozii a stat în faptul că acest instrument social şi politic s-a făcut purtătorul de cuvânt a sute şi mii de dialoguri, iar „intoleranţa” totalitară, de dinainte de Revoluţie, a făcut loc unei multitudini de „intoleranţe”, astfel încât „dreptul expresiei” s-a transformat în „dreptul vacarmului”. Urmând metehnele presei centrale, şi presa locală din Arad a înţeles încă din prima ei fază că a comunica înseamnă, printre altele, a oferi mereu ceva ieşit din comun. Mesajul mediatic a fost centrat pe dezvăluiri, fie ale trecutului necunoscut, fie ale prezentului ascuns. Amănunte stranii ori picante din viaţa fostei nomenclaturi locale, dar şi naţionale, mai ales legate de viaţa Ceauşeştilor, documente secrete, relatări despre funcţionarea securităţii, scenarii şocante despre evenimentele din decembrie 1989, despre „teroriştii” pe care nu i-a prins nimeni, relatări ale manifestărilor de stradă, tensiunile pre şi post electorale, dar mai ales o mulţime de crime şi violuri halucinante.
După prima perioadă, de explozie a presei locale din Arad, a urmat o implozie, care a dus, după o selecţie extrem de dură, de natură financiar – economică, la o reducere semnificativă a publicaţiilor. Astfel, din cele 64 de cotidiane şi publicaţii postdecembriste, la 27 de ani de la Revoluţie au mai rămas doar trei cotidiane locale („Jurnal arădean”, „Glasul Aradului” şi „Jelen”), două săptămânale („Europeanul” şi „Flacăra roşie”), o revistă culturală trimestrială („Arca”), una bianuală („Stindard”) şi una de informaţie culturală, cu apariţie lunară, editată de Centrul Judeţean de Cultură Arad („Monitorul cultural”), alături de o publicaţie trimestrială a Primăriei Aradului („Curierul primăriei”), plus câteva publicaţii ocazionale, editate de diferite asociaţii şi fundaţii civice şi culturale din Arad. Cât privește cele două Universităţi arădene, „Aurel Vlaicu” şi „Vasile Goldiş”, acestea editează șase – opt publicaţii cultural-ştiinţifice, scrise îndeosebi de către cadre didactice şi studenţi, cu o circulaţie restrânsă.
Privind retrospectiv presa postdecembristă din Arad, se impun câteva concluzii, pe care dorim să le creionăm pe scurt. În primul rând, subliniem că în cei 27 de ani postdecembrişti, presa arădeană, cotidiană şi periodică, s-a dovedit a fi foarte inegală, contradictorie şi paradoxală. Elogiată în primele luni după decembrie 1989 ca inimă a Revoluţiei, ca instrument al transformărilor democratice şi ca agent al libertăţii, a ajuns să fie privită de-a lungul anilor cu neîncredere şi suspiciune, considerată, adesea, ca agent al minciunii şi instrument al manipulării. Acest proces complicat de creştere şi descreştere poate fi înţeles ca rezultat al jocului unor serii eterogene de mecanisme sociale şi culturale. Explozia presei scrise a fost generată de setea de comunicare specifică unei societăţi oprimate, ce se vede dintr-o dată liberă, după care s-a „cantonat” preponderent, pentru supravieţuire, pe făgaşul intereselor financiar-economice şi politice, electorale, de grup.
În al doilea rând, explozia a fost generată de o viaţă socială şi politică deosebit de intensă, de febrilă, polarizantă, în măsură să ofere zilnic arădenilor o mulţime de evenimente mereu incitante. Din păcate, în ultimul deceniu postdecembrist s-a diminuat interesul pentru comunicarea prin presa scrisă, ceea ce a dus la dispariţia a peste 50 de noi ziare, cotidiane şi săptămânale, înfiinţate după 1989. Evident, acest lucru poate fi pus şi pe seama scăderii nivelului de trai, concomitent cu scumpirea ziarelor. Cititorii nu îşi mai permit să cumpere aproape zilnic, ca în primii ani postdecembrişti, unul-două cotidiane şi trei-patru săptămânale. Se mulţumesc cu un cotidian şi cu mai puţine publicaţii periodice. Acest lucru a provocat o reducere drastică a tirajelor. De pildă, în Arad, cotidianul „Adevărul”, considerat lider în presa locală postdecembristă, avea un tiraj zilnic de 55-60.000 de exemplare, fără retururi. În prezent, acelaşi cotidian, care, după lungi procese de presă cu „Adevărul” de Bucureşti, apare cu un titlu schimbat – „Jurnal arădean” – se află într-o adevărată „cădere liberă”, cu un tiraj zilnic de numai 10 – 12.000 de exemplare! La acest „dezastru” a contribuit, evident, şi urcarea dramatică a preţului hârtiei, al manoperei tipografice, al energiei, transportului şi, nu în ultimul rând, haosul din sistemul de difuzare!
Degringolada din presa scrisă a privilegiat însă orientarea arădenilor spre radio şi televiziune, ca mijloace mass-media mai puţin costisitoare! Cu un alt prilej vom prezenta şi experienţa postdecembristă a televiziunilor şi radiourilor locale din Arad.

Emil Șimăndan
(Revista „UZP”, nr. 6)

Despre Autor
  1. emil chirilă Reply

    Colegul meu dl Emil Simandan a omis cotidianul „Aradul ” și săptămânalul „Măsura ” editate de „Centrul Media West ” care include și televiziunea „West TV REGIONAL „

Comenteaza

*