default-logo

Recenzie la cartea Execuţia / Virgil Ciucă

O CALE SPRE ETERNITATE

Virgil Ciucă, Execuţia, Editura SemnE, Bucureşti, 2014

Există poeţi care, încă de la începutul creaţiei lor şi-au pus ca deviză salvarea neamului românesc şi, cu un curaj demn de cauze înalte, încearcă să strige cu voce de stentor, tot ce-i nemulţumeşte, constituind astfel, prin lirica lor, o mişcare protestatară, liderii căreia devin, în speranţa de a schimba în bine lucrurile, în viziunea lor. Pentru aceasta, depun eforturi considerabile de energie, timp şi putere, aduc o sumedenie de argumente, într-un limbaj, nu întotdeauna catifelat, dar care nu acceptă compromisuri, cu orice risc.
O astfel de conştiinţă clară, care ştie ce vrea, este a poetului protestatar Virgil Ciucă. El şi-a exprimat punctul de vedere în toate cărţile sale, de la „Blestem străbun”, Editura SemnE, Bucureşti, 2007, la „Versete dumnezeieşti”, aceeaşi editură, 2008; la „Pierdut în lume”,2010; şi „Chemarea la judecată”, 2012 şi „Condamnarea”, 2013. A se observa dinamica: Blestemul străbunilor, Chemarea la judecată, Condamnarea, Execuţia. Un crescendo cu o singură finalitate, fără drept de apel.
Recent şi în volumul, frumos intitulat „Aduceţi Basarabia Acasă!”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2016, se aude aceeaşi voce puternică, de fapt, un strigăt de revoltă al autorului faţă de nepăsarea, lâncezeala celor care ar fi trebuit să lupte pentru reîntregirea ţării mari.
În toate acestea, ca şi în volumul de faţă, Virgil Ciucă înfăptuieşte o execuţie virtuală a tuturor celor care au adus ţara în starea în care se află astăzi, numindu-i, irozi, tâlhari, ciocli, lipitori şi venetici, generali trădători de ţară, borfaşi, copiii lui Belzebut, securişti, feciorii unor impostori, etc.
Cartea se deschide cu un apel răsunător şi vehement, care te înfioară: „Salvaţi ţara de la pieire”, nesfiindu-se să-i îndemne pe români: „Răsună codrii de aramă / Români, puneţi mâna pe armă!”
În tonul său vehement împotriva acestora, se strecoară amarul unor dezamăgiri crunte, repetate, constatate pe propria piele. Poetul nu poate să rămână indiferent când ţara-i „plină de tăceri”; când „Din strună turnători cuvântă”, când „Pământul ţării e vândit / copiilor lui Belzebut”, când ţara e-n haos şi sunt pângărite lucrurile cele mai sfinte.
Atitudinea lui civică e demnă de un revoluţionar autentic, îndemnându-i pe români: „Salvaţi ţara de la pieire / Nu retrăiţi o amăgire” (Salvaţi ţara de la pieire); pentru a putea redeveni un popor vrednic de numele lui, adică: „Putem spera să fim ce-am fost!” (Salvaţi ţara de la pieire).
E destul de ciudat cum, acelaşi poet, schimbă tonul în alte poezii, într-unul plin de sensibilitate şi duioşie, în pastelurile care alternează cu versurile protestatare; poeziile devin elegiace, eufonice, şoptite în „sunetul unui clavir”; „la ceasul unei seri tăcute” – rechemând amintirile plăcute. Însuşi limbajul este adecvat elegiilor, romanţelor, madrigalelor, e un limbaj baladesc pe care-l foloseau în vechime, menestreii cu lira lor cântând frumoaselor domniţe, serenade sub balcon: „ceasul de vecernie”; sihăstrie, clavir, elixir, suvenir, amor, ş.a.
Aceleaşi sentimente nostalgice se regăsesc în poeziile: „Am vizitat lumea tăcerilor”; „În prag de toamnă” ş.a.
Cântările, aşteptările, întrebările rămase fără răspuns, fiorul de nelinişte, l-au determinat pe autor să-i adreseze lui Dumnezeu întrebările care-l frământau, nădăjduind o limpezire a gândurilor: „Am coborât în abisul cu îngeri / Sufocat de speranţe rănite / Defilau triste cohorte de plângeri / Le-nsoţeau cei cu vieţi arvunite. // Bulversat am colindat universuri/ Să judec Suprema Divinitate, / Fără teamă, i-am scris câteva versuri / Acuzându-l pentru multe păcate // În zadar am colindat tot neantul / Căci nu este stavilă pentru gânduri / Nici Divinul, şi nici chiar Necuratul / Nu m-au onorat cu câteva rânduri. // Am revenit gânditor în ţinuturi / Unde uneori mai cântă şi cucul / Privind visător spre cerul cu vulturi / Din farmecul vieţii gust ca năucul.” (Am vizitat lumea tăcerilor).
De fapt, nu este prima dată când omul îl judecă pe Dumnezeu. Să ne amintim Judecata lui Isus Cristos, condamnarea Lui urmată de răstignire. Dumnezeu osândit la moarte de propria creatură. Preotul din vecie judecat de tribunalul uman. Cel investit cu Judecata Supremă anchetat de un om. Cel care iartă, pedepsit de cel neiertător. Cel Drept, mort pentru cel mai nedrepţi de pe lume. Majestatea Divină călcată-n picioare de ignoranţa umană. Sfinţenia însăşi ignorată de cei fără sfinţenie.
Lumina Lumii acaparată de întuneric. Stăpânul poruncilor alungat de cei care nu urmează nici o poruncă. Candela peste luminători ascunsă sub obrocul umbriţilor. Ascultătorul până la moartea pe cruce ignorat de cei neascultători. Învăţătorul trădat de ucenici. Unicul Dumnezeu ucis de idolatri. Cel care nu ştie ce-i răzbunarea ucis de răzbunători. Cel care iubeşte alungat de cei care urăsc.
Fiul lui Dumnezeu omorât de om. Dumnezeu – victimă a călăului om. Şi exemplele ar putea continua.
Există oameni într-o veşnică nelinişte şi căutare, care caută dovezi, argumente. Este şi cazul poetului Virgil Ciucă.
Pentru poezia clasică pe care o cultivă cu asiduitate, autorul stăpâneşte bine mijloacele de expresie artistică, principalele reguli de teorie a versificaţiei, vădind o dexteritate în construcţia versurilor cu măsură şi rimă, la care nu dă greş, fiind adeptul perfecţiunii prozodice dar şi al muzicalităţii subtile. Autorul foloseşte simboluri şi însemne cu mare încărcătură istorică: stema, pajura, steagul, ş.a. Şi chiar dacă-şi îngăduie momente de respiro, pline de reverie, poetul revine „din veşnicie” în vremelnicie pentru un motiv foarte clar: „Revenit din veşnicie / Îmi cer dreptul la cuvânt” (Adormit).
Şi aceasta, aflându-se în starea de semitrezie, când, chiar dacă e „Adormit cu mintea trează”, străbătând câmpuri insolite, e sigur că: „Pajura pe cer veghează / Căi de gânduri părăsite” (Adormit). Metafora pajurei veghetoare poate fi răstălmăcită şi ca ochiul veşnic treaz, care (supra)veghează totul, lucruri, acţiuni şi oameni. Şi de care poetul se simte ţintuit permanent.
Ceea ce-şi îngăduie fără limite, este retrăirea amintirilor, „Visele neîmplinite / Cu trecutele iubiri / De neant ademenite”.
Poezia devine romantică atunci când autorul se lasă copleşit, fascinat de clarul de lună, de zânele care se adună şi de liniştea nopţii.
Revolta poetului se îndreaptă şi împotriva tagmei preoţeşti, socotită de el, ca fiind răspunzătoare pentru sărăcia celor mulţi. Cel mai ades, apar în versuri regretele anilor pierduţi şi ale viselor neîmplinite.
Mai apar, bacovienele neguri fără noimă, nouri ca plumbul, semne de furtună, frunze de vânt spulberate, nelinişti, „muzica stihiei” care a cuprins pădurea (Zi de toamnă).
Gândurile sunt „de-un tunet stârnite”, umbre fără număr, ce-l însoţesc în noapte „spre locuri străbune, meleaguri sfinţite / Să-mi revăd destinul nescris în vreo carte” (Zi de toamnă). Un tablou autumnal bacovian, neliniştitor, angoasant, în sintonie cu sufletul poetului.
Dar şi cu „Vremurile de restrişte” într-un „veac hain şi interzis”, în care, în viziunea poetului, am devenit un „popor proscris”.
În aceste circumstanţe nefavorabile, poetul se simte străin de lume pentru că, spune el, „Suntem şi-n ceruri prigoniţi”. De aceea, el îndeamnă: „Chiar de-am rămas fără cazarme / N-avem de-ales – Români, „La arme!” (Vremuri de restrişte).
O serie de poeme cu dedicaţii, reflectă preţuirea de care se bucură în ochii poetului, anumite persoane şi personalităţi române.
O notă aparte o constituie cele 15 „Reflecţii” alcătuite din câte 3 versuri, chiar şi 2, la fel ca poeziile tradiţionale japoneze, cu formă fixă, numite haiku, ultima fiind alcătuită din 4 versuri: „…percep / Culorile înţepenite / Gândurile răzvrătite”; „…văd / Razele fierbinţi de soare / Valurile reci de mare”; „…regret / timpul pierdut / făr’ de-nceput!”; „…iubesc / făr’ să cerşesc / Raiul ceresc”; „…scriu / cioplind la sicriu / pe maluri de Jiu”; „…şlefuiesc / Cuvinte / pentru lucruri sfinte”; „…mă-nchin / momentului în care a încremenit veşnicia / într-un amestec de verde şi albastru / eu rămân un sihastru”.
Dincolo de tonul persiflant, ironic, vehement, a se observa dimensiunea spirituală, căutarea, ca o promisiune de sărut) a Dumnezeului din sine, chiar dacă acest lucru e intim şi autorul nu doreşte să vorbească despre el, fiindcă fac parte din structura lui emoţională, acolo unde nimeni, sau aproape nimeni nu are acces.
Pentru Virgil Ciucă este o tribună de la care poate să-şi rostească şi Crezul artistic şi convingerile şi năzuinţele. Şi din tot ce altădată îi provoca plăcere şi alinare, poetul nu mai găseşte decât urme şterse, amintiri răzleţite, risipite, pe care se trudeşte să le adune mănunchi şi să le rescrie „din negură şi scrum”.
Gestul oferirii unei flori persoanei dragi, un crâmpei de pasiune, un gând ocrotitor, un semn de încurajare, uitate idealuri, vise ce dor, puţine clipe de amor, dar şi „Steagul singurătăţii” – arborat sus, pe catarg atunci când „barca mea e dusă-n larg / De uraganul vieţii” (Nu ştiu când plec). Toate acestea constituie averea poetului.
În poeziile protestatare, poetul vrea să deschidă ochii românilor, să tragă semnalul de alarmă, să ia poziţie împotriva minciunii şi imposturii. Un adevăr crud, scos la iveală astfel: Dintr-o ţară preacreştină am ajuns „ţară de plâns” (Citiţi „Starea Naţiunii!”)
Pentru Virgil Ciucă, divinitatea se află în raport de subordonare cu el şi de aceea îi cere să-l asculte, în acelaşi timp, judecându-L şi trăgându-L la răspundere pentru tot ce se întâmplă rău în lume. Şi, în mod cu totul imperativ, îi cere să demisioneze, nici mai mult, nici mai puţin, pentru că nu şi-a îndeplinit bine Planul Divin. Aceasta mi se pare o îndrăzneală supremă şi un semn de ireverenţă. Dar câţi răzvrătiţi nu au existat, de-a lungul mileniilor de creştinism? La Virgil Ciucă, „Plouă cu vise / Seci şi deşarte”. Dar, mai presus de toate aceste deşertăciuni, „Plouă-n rafale / Valuri de ură/ Vine potopul / Prezis de scriptură” (Plouă).
O oarecare încrâncenare se simte în unele versuri, mai ales cele îndreptate împotriva clerului şi a Bisericii. Pe de altă parte, ceea ce a rămas genuin în sufletul poetului, iese adeseori la iveală, în chip miraculos şi neaşteptat, provocând fiori de emoţie, ca în poezia „Apariţie neaşteptată”: „Am simţit miros de flori într-o lume diafană / Cântece de primăveri din senin au dat năvală. // Lumea-ntreagă dispăruse, gândurile mă topeau / Nici muza nu mă oprise/să dansez cu cine vreau! / Nu mai ştiu de era noapte, nici nu ştiu de ascultam / Într-un colţ de lume dusă /m-am trezit că meditam // Îmi imaginam că-n crânguri stoluri de privighetori / Cântă pentru nemurire la-nceput de sărbători // Ascultând imnuri de slavă de prezent m-am detaşat / Sperând că am porţi deschise/spre tărâmul mult visat.”
Poetul este foarte atent la detaliu, are un ochi special pentru tot ce-i fragil şi efemer din lumea înconjurătoare: „Nebunia de culori dup-o vară răvăşită / Mă îndeamnă la visări într-o toamnă insolită // Cu vârfuri nedesluşite/fagii s-au pierdut în nori / În decor tăcut de toamnă am rămas stingheri actori./ Doar sporadic mai răsună ciripit de cintezoi / În desişuri desfrunzite populate de strigoi. // Simfonia de lumini mângâind cărări boltite / Arde pân’ la rădăcini brazi cu frunze ascuţite / Un decor ce nici în vis n-ai să vezi aşa bizar / Pregătit e să asculte poveşti de abecedar” (Somnul pădurii).
O altă dimensiune importantă a liricii lui Virgil Ciucă este sentimentul istoric, cel al apartenenţei de neam, şi aici autorul îşi dă adevărata probă a virtuozităţii artistice: „Străjuiesc piscuri de munte cetele cetăţii dace / Ca să-şi apere pământul de puterile vorace / Sărăciţi de bogăţii, munţii-ncep să se prăvale / Stânci lovite de stihii au pornit iureş la vale. // Arde codrul, arde lanul, arde câmpia pustie / Interesele tembele s-au pornit să ne sfâşie / Strigă Tisa, strigă Nistrul, strigă Ţara-n agonie / Inclusă în Uniune, România-i o stafie. // Câmpurile dezgolite de păduri şi de fâneţe / Şi-au pierdut din măreţia vremurilor cu sâneţe / Sună goarna, bate toba, se-aud strigăte amare / Căci cohortele străine ne-au furat din ţărm şi mare // Strigă codrul, strigă ramul, strigă Dunărea albastră / Căci scârnava Uniune vrea ca sclavă ţara noastră. / Când religii globaliste insistent vor să ne sfarme / Fraţi români, a sosit vremea să ne înrolăm sub arme!” (Ne cheamă pământul).
Poate că şi alţi poeţi şi creatori gândesc la fel, dar nu au curajul să spună lucrurilor pe nume, să-şi asume această responsabilitate majoră de a atenţiona cetăţenii, fie şi sub haina unui naţionalism manifest.
„Omagiu dacologiei” – o altă poezie manifest pentru căutarea rădăcinilor neamului: „Sprijiniţi dacologia şi emulii ei destoinici / Care cată adevărul în hrisoave şi în cronici / Despre dacii care pus-au omenirii temelia / Când nu existau popoare care să-şi cunoască glia! // Nu vă temeţi să cunoaşteţi cine şi de când am fost / Numai cunoscând trecutul putem da vieţii un rost. / „Nu suntem urmaşii Romei”, căci am fost şi suntem daci / Noi avem în vine sânge din strămoşii noştri traci. // Noi suntem născuţi odată cu pământul nemuririi / Şi ne-am războit prin veacuri cu tâlharii şi vampirii / S-apărăm pământul sacru ca şi legile nescrise / De hoarde năvălitoare cu legile interzise.”
Şi aceste poezii sunt cele care reflectă firea adevărată a poetului, descendent dintr-un neam viteaz şi neînfricat, devotat ţării şi idealurilor ei de libertate şi neatârnare. În toate acestea e loc şi pentru „Vise de an nou”: „Revăd dragostea pierdută în imaginare flori / Sub un cer care drapează simfonia de culori / Pe-un pământ albit de gânduri într-o iarnă cu zăpezi / Aduse în miez de noapte peste munţi, de caii verzi // Chem iubirile apuse din nedefinite vise / Să-mi trimită-a lor dorinţe prin viu grai, nu vorbe scrise / Pregătesc la fiecare un buchet de mângâieri / Să le însoţească-n noaptea coborâtă în tăceri // Caut în singurătate întâmplări din vremi trecute / Cum am înfruntat „sistemul” să n-ajung la servitute! / Caut să găsesc cuvinte să cutremure pământul / În vreme ce omenirea-şi sapă singură mormântul // Ca să-mi fac curaj adesea alerg după-mbrăţişări / Să-mi aline din supliciul nefireştilor dureri / Ignorând eternitatea zilnic scrijelesc în piatră / Sentinţe de condamnare pentru-o lume idolatră”.
De fapt, care e soarta poetului? Aceea de a se retrage în singurătate şi a frământa cuvintele ca pe aluatul dospit, pentru ca din ele să iasă o pâine rotundă. Însă nevoia de împărtăşire este foarte puternică şi atunci, poetul iese la rampă şi-şi oferă roadele gândurilor tainice, plămădite-n cuvinte.
Se pare că anotimpul predilect al poetului este iarna: „În pădurea adormită / S-au înscăunat tăceri / Prin zăpada viscolită / Sosită de nicăieri. // Fulgi de nea plutesc alene / Cu un alb nemaivăzut / Ţes covorul de troiene / Peste-un an care-a trecut. // Nostalgiile aleargă / În sănii cu zugălăi /Bidivii cu coama şargă / Mă-nsoţesc prin munţi şi văi. // (…) // Iarnă, eşti aşa frumoasă / Îmbrăcată în zăpezi / Ca rochia de mireasă / Pregătită să visezi!” (Iarna nemiloasă). Uneori, iarna e apocaliptică, alteori e iarna pustie. Cu toate acestea, poetul o vede precum o rochie de mireasă, îmbrăcată în zăpezi.
Poetul e legat şi de tradiţii, de „Colindătorii” – ce „Au pornit să bată-n poarta de vacuri părăginită / Creatori de lume nouă, înfrăţiţi prin rugăciune / Se închină la icoane cu credinţa-ntr-o minune” (Colindătorii).
Nu e o noutate că poetul este un căutător, prin excelenţă: „Caut, caut în zadar sentimente de iubire / Când la porţile ce bat întâlnesc doar amăgire / Nu mă cobor în trecut să găsesc vise pierdute / Simţurile îmi impun sentimente rezolute // În sacul cu amintiri caut cu înfrigurare / Idealele trăiri dintr-o lume trecătoare / Nu mi-i dat ca altă dată să mă sprijin pe vreun crez / Părăsit de vis şi şansă n-am ce să elogiez // Caut zilnic un refugiu în tăceri şi meditare / Eşecuri supărătoare se cufundă în uitare / Am aflat că nu mi-i dat să gust dragostea perenă / Chiar trăind neîmpăcat refuz liniştea eternă / Când curtat de găuri negre, insistent atrăgătoare / Caut drumul către stele calde şi strălucitoare / Cu speranţele-ngropate colind lumea ca năucul / Sunt sărac, sărac cu duhul, căci aşa îmi cântă cucul.” (Caut).
Pe scara valorilor morale, la loc de cinste, pentru Virgil Ciucă se află dreptatea, adevărul, demnitatea de om. Pentru toate acestea, el îşi impune o atitudine fermă, în cultivarea şi păstrarea lor. Tot ce contravine dreptăţii şi adevărului, este considerat potrivnic şi repudiat. De aici, vehemenţa discursului liric, nu arareori polemic, usturător. De aici încrâncenarea, scrâşnetul din dinţi, îndemnul la luarea de atitudine împotriva celor care încalcă aceste deziderate, aşezate pe stema proprie şi care-l definesc plenar.
Un poet încercat, care nu se află deloc în defensivă după urgiile prin care a trecut, ci a hotărât să dea în vileag acele realităţi despre care se vorbeşte cu jumătate de gură, sau nu se vorbeşte deloc.
Un om, pe cât de aspru (cu inflexiuni de o rară sensibilitate), pe atât de corect. Dăruieşte mult şi cere, la fel. Nu există jumătăţi de măsură.
Clopote, fantomele lumii damnate, noaptea de smoală, găuri negre, răscruci, negură, văzduhul spart, ultimul strop de lumină, un bagaj substanţial care relevă oglinda nemulţumirii poetului, alături de: forme de vis, flori de tei, raze de lumină, culori estompate, „cântec, poezie şi candoare”, îngerii albaştri.
Dimensiunea nostalgică (romantică) prezentă în versuri, este evidentă în „Scriu şi strig în pustiu”: Te-am căutat, te strig în van / Eu mai păstrez ca pe-o icoană / Surâsul tău fixat mai an / Pe laurii dintr-o coroană // Te strig, te caut şi-n pustiu / Pustiul sună a pustie / Din şeaua unui bidiviu/ Te desluşesc cu nostalgie // Te-am căutat pe vârf de munte, / Dar m-am oprit privind cum vântul / La cântul păsărilor mute /A-nfăşurat tăcut pământul”.
Sentimente patriotice răzbat din multe poezii, provenite din spiritul strămoşilor noştri care mureau zâmbind, în apărarea patriei.”Amintiri despre daci”:„Din întâmplările trecute / Îmi amitnesc un peisaj montan / Unde trăiau, fără redute / Dacii cu sica şi cu buzdugan // Stăpâneau codrii de stejar / Roteau pe dealuri herghelii de cai / Cuşma de miel, tolba cu-amnar / Doinindu-şi viaţa din
caval şi nai. // Altare-aveau cioplite-n piatră, / Căci dacii s-au născut din stâncă / O Ţară-aveau – Mamă şi vatră / O ţară ce trăieşte încă // Le-am urmat noi – aşa-i destinul – / Să apărăm prin veac, cu sânge / Meleagul pe care şi crinul / Rezistă când pământul plânge!”
Conştient de puterea de penetrare a cuvântului scris, poetul se audodefineşte astfel: „Câte-au fost compuse, toate ce se scriu / Cântă suferinţa / Scrierile mele-s cuie de sicriu, / Mi-am semnat sentinţa!” (La lansarea unei Antologii).
Această strofă scoate la iveală şi aspectul predominant al liricii lui Virgil Ciucă, acela de a rosti Adevărul, conştient, indiferent de consecinţe. El abordează şi Teoria Big-Bang-ului într-o poezie de lungă respiraţie, intitulată „Creatorul Universului”, în ton ironic, persiflant, polemic.
O notă de specificitate: verbele sunt puse la forma negativă: „Nu mă tem de moarte”; „Nu mă tem de înger”; „N-avem drept”; „Nu vindeţi pământul ţării”; (verb justificat pe deplin în momentul actual, când totul e de vânzare); „Nu te grăbi”, ş.a.
Cu regretul viselor spulberate şi a tinereţii trecute prea repede, poetul spune, privind îndărăt: „Răscolesc prin amintiri ani grei ai tinereţii, / Cu nostalgice trăiri învârtesc la roata vieţii / Mă opresc îngândurat când dau de zile ferice, / Azi cu părul grizonat mă amuz ca un novice. // Au fost vremi când îmi doream să cutreier Lumea Nouă, / Visele le-am îngropat când s-a frânt pământu-n două, / Coborând din ireal să cunosc realitatea / Mă cutremur constatând cât de neagră-i libertatea // Cu noianul de-ntâmplări ce le buchisesc din carte / Retrăiesc dezamăgit Ziua Viselor Deşarte / În zadar m-am străduit pe trecut s-aştern uitare / Într-un secol când pământul devenit-a închisoare!” (Retrăiri).
Dacă vei căuta grăuntele de aur în muntele de steril, cu stăruinţă şi răbdare şi fără idei preconcepute, poţi afla în cărţile lui Virgil Ciucă, acea năzuinţă spre o lume mai bună, eliberată de viclenie, neadevăr şi înşelătorie, în care suntem siliţi să trăim, pe care o slujim tăcuţi şi amnezici. Nu toţi au curajul să rostească aceste sentinţe, care taie uneori în carne vie, despre ţara lui natală, despre ţara de adopţie, despre lume în general.
Virgil Ciucă este poate, singurul poet care spune despre sine că are o „credinţă de proscris”: „Învăţ să nu evit cuvântul interzis / Învăţ să-mi apăr şi-azi destinul de proscris / Învăţ s-acuz puterile corupte / Învăţ să-nfrunt armatele oculte // Din cele întâmplate-am învăţat şi-nvăţ / De ce şi cum trăiesc borfaşii în dezmăţ / S-acuz neagra globalizare nu ezit / Cum nu ezit s-acuz chiar Zeul ipocrit // Învăţ zilnic să mor, învăţ să re-nviez, /Cu gânduri care dor continui să visez / Învăţ să nu mă tem pe drumul interzis / Îmi apăr temerar credinţa de proscris” (Învăţ).
Şi asta este condiţia celui rătăcitor în lume: „Rătăcind ca o nălucă / Gândul doare şi usucă / Te trezeşti singur pe lume / Fără patrie şi nume // (…) // Rătăcind prin ţări străine / N-ai nici casă, n-ai nici mâine, / Fie cald, fie furtună / Visezi la ţara străbună!” (Rătăcind). Se pare că aceasta este soarta celui care trăieşte în diaspora.
De altfel, poetul este un rătăcitor prin excelenţă. El a scris în 2010 cartea „Pierdut în lume”. Dar, atribute ale acelei rătăciri sunt în întreaga creaţie a sa: pribegind, hoinărind, bâjbâind, călătorind în vremuri de restrişte, galopând, bătând câmpii şi câmpiile şi munţii, strigând în pustiu, bătând la porţi, alergând spre soare, reflectă dinamica acestor scrieri. Poetul este un neliniştit, îngândurat, năuc, nu stă pe loc, e veşnic în mişcare, traversează continentele şi oceanele, e când aici, când acolo.
Despre „Dragostea olteanului” scrie poetul în limbaj popular, cu refrene şi strigături, care pot fi puse pe muzică: „Dragostea nu-i poezie / S-o citeşti în sihăstrie / Dragostea e un dor sacru / Şi de-o-nşeli ai dat de dracu’ // Când iubeşti uiţi de cutume / Unde-ai fost ori eşti în lume / Focul ei mocnit când arde / Frânge inimi, rupe coarde // Dragostea nu-i creştinească, / Ci trăire omenească / Vâlvătaia ei ucide / Doar plăcerile cupide // Iubirea nu-i pe vândute / În afacerile slute / Prin vibraţii de lumină / Dragostea este divină”.
Un melanj interesant între graiul popular şi cel cult.
Cât priveşte titlul cărţii „Execuţia”, poezia care se numeşte astfel este un exerciţiu imaginativ, în spiritul „Gimnasticii sentimentale” a lui Vasile Voiculescu, în care poetul protestatar, îi „execută” pe toţi tâlharii şi netrebnicii care au vândut ţara, în cuvinte destul de aspre.
Chiar dacă nu e pe plac unora care se consideră îndreptăţiţi s-o critice, poezia lui Virgil Ciucă are destule elemente pozitive, şi în primul rând, dragostea pentru pământul străbun, pentru neamul lui, pentru adevăr.
Să luăm şi noi, ceea ce e frumos şi bun din ea, să pregustăm liniştea şi bucuria de a trăi, într-o lume, destul de confuză şi potrivnică, îndreptată împotriva omului simplu: „Admir o floare de salcâm / Când roua a-nceput să plângă / Cum gându-i dus pe-un alt tărâm / Nu vreau ca inima să-mi frângă // Caut stingher un luminiş / În zilele de dor umbrite / Să pot privi în ascunziş / La visele neîmplinite // În amintirile ce dor / Caut limanul fericirii / Şi prin dorinţele de-amor / Să aflu cheia nemuririi // Admir florile de salcâm / Înconjurate de albine / Cu gândul dus pe alt tărâm / Sedus de zânele virgine” (Floarea de salcâm).
Şi prin această asociaţie de idei, poetul se asemuieşte, aşa cum mărturiseşte, cu Zăganul care „păzeşte hotarul de ţară / de stoluri cu privirea vorace” (Zăganul).
Lăsând la o parte fronda, mânia, sentimentele negative, descoperim un poet fragil, vulnerabil, sensibil, generos, capabil de gesturi de tandreţe de o delicateţe incredibilă, îndrăgostit de natură, cu un simţ estetic foarte dezvoltat.

CEZARINA ADAMESCU

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*