default-logo

SEMNELE TIMPULUI – CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS

Adaugat pe 17 Ian 2017
De :
Comentarii oprite

mariana-cristescu-nouDacă ziua de 15 Ianuarie ne-a oprit nouă, românilor, „clipa cea repede”, preţ de un gând şi o iubire veşnic nouă pentru Luceafăr şi pentru Cultura noastră – mod existenţial al Neamului –, restul lumii, mai mult sau mai puţin civilizate, şi-a îndreptat privirile, cu îngrijorare, către capitala Franţei, unde s-a desfăşurat o Conferinţă internaţională cu privire la soluţionarea conflictului israeliano-palestinian, în absenţa „împricinaţilor”.
Nuntă fără miri! Fără îndoială, iritat de o serie de mizerii anterioare, cum ar fi, de pildă, rezoluţia, numită „Occupied Palestina” (Palestina Ocupată), privind Muntele Templului, adoptată în octombrie 2016 de UNESCO (în replică, în semn de protest, Israelul a anunţat că nu va mai plăti ONU circa 6 milioane de dolari, anul acesta), premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a refuzat să participe, acuzând că evenimentul ar fi „măsluit” de palestinieni. „Conferinţa de azi e inutilă”, declara acesta, duminică, în faţa miniştrilor săi, informează Bloomberg. „E coordonată de francezi şi de palestinieni, iar scopul său e să ne impună forţat nişte termeni care contravin cu nevoile naţiunii”. De fapt, el atenţiona asupra ceea ce se vede cu ochiul liber: faptul că „dictatorii internaţionali” încearcă să-şi impună, din nou, voinţa în Orientul Mijlociu. Având în vedere că israelienii nu participau, nici palestinienii nu şi-au trimis un reprezentant acolo. Totuşi, se pare că preşedintele Mahmud Abbas se va întâlni în perioada următoare cu omologul său francez, Francois Hollande, spre deosebire de Netanyahu, care a refuzat să dea curs unei invitaţii similare!
Şi, în mod mai mult sau mai puţin bizar, temerile premierului israelian s-au dovedit justificate. Conferinţă „măsluită”? Poate că nu e adjectival cel mai elegant, dar … Ministrul francez de Externe, Jean-Marc Ayrault, cel care a deschis lucrările Conferinţei de pace de duminică, a declarat, din start, că orice soluționare a conflictului trebuie să aibă la bază revenirea la frontierele din 1967 și recunoașterea rezoluțiilor Organizației Națiunilor Unite. În plus, conferinţa, visată „istorică” de către reprezentanţii a 70 de naţiuni, s-a finalizat… în coadă de peşte. Cum am fost, aşa rămânem! Conform AFP și DPA, în declarația finală, participanţii au lansat un apel israelienilor și palestinienilor „să-și demonstreze angajamentul pentru soluția cu două state și să se abțină de la acțiuni unilaterale care ar prejudicia rezultatul negocierilor, mai ales în ce privește frontierele, Ierusalimul și refugiații”, avertizând că „nu vor recunoaște” astfel de acțiuni.
Cam greu! Poate că nu imposibil, dar… Ştim că palestinienii văd estul Ierusalimului drept capitala viitorului lor stat, în timp ce Israelul proclamă întreg oraşul capitala sa. Reamintim ca Palestina are statut de observator nemembru în cadrul ONU şi că România a recunoscut caracterul ei statal. În fine…
Pentru a înţelege, cât de cât, ce se întâmplă acolo, şi ce şanse de soluţionare a conflictului ar putea exista, pornim de la ce cunoaştem. Adunarea Generală a Națiunilor Unite (AGNU / AG) este unul dintre cele cinci organe principale ale Organizației Națiunilor Unite și singurul în care toate statele au reprezentare egală. Puterile sale sunt de supraveghere a bugetului Organizației Națiunilor Unite, numirea membrilor ne-permanenți ai Consiliului de Securitate, primirea rapoartelor de la alte organe ale Națiunilor Unite și formularea de recomandări sub formă de Rezoluții ale Adunării Generale. Însă, potrivit Cartei ONU, rezoluţiile Adunării Generale au doar puterea de recomandare, fără vreo forţă juridică. Prin urmare, „dacă s-ar adopta cumva vreo rezoluţie care să «recunoască» «arabii palestinieni» ca o entitate politică/stat, acest lucru nu ar putea constitui actul de creare a unui stat al Palestinei în temeiul dreptului internaţional, nu mai mult decât a constituit Rezoluţia 181 (II) (Planul de partiţie ONU) din 1947, un act de creare a statului Israel.
„Give Peace a Chance” este un documentar de 15 minute care prezintă o nouă perspectivă asupra păcii între israelieni şi palestinieni, perspectivă bazată pe descoperirea procesului-verbal al Conferinţei de Pace de la San Remo din aprilie 1920,  document declasificat de curând. Acest document detaliază drepturile legale ale evreilor şi ale palestinienilor în conformitate cu dreptul internaţional.
Se vorbește des despre cererea de retragere pe „frontierele din 1967”. Conform documentarului citat, această terminologie este incorectă din punct de vedere juridic. „Cuvântul «frontiere» este utilizat în dreptul internaţional pentru desemnarea graniţelor de stat. Pentru statul Israel nu au fost niciodată desemnate astfel de granițe recunoscute internațional. «Liniile din 1967» sunt linii de armistițiu stabilite în urma Războiului de Independenţă din 1948. Aceste «linii», a fost repetat în mod expres în numeroasele acorduri de armistiţiu din 1949, nu reprezintă nici frontiere naţionale, şi nici nu aduc atingere negocierilor bilaterale viitoare asupra granițelor. Aceste linii de armistiţiu au rămas valabile până la izbucnirea Războiului de Şase Zile din 1967. Corelarea cu războiul din 1967 – în care Israel a recuperat teritorii pierdute în urma atacului arab – și numirea acestora «granițele din 1967» în loc de «liniile de armistiţiu din 1949», favorizează interpretarea eronată că acestea ar fi granițele adevărate. Eugene Rostow, Subsecretarul de Stat american pentru Afaceri Politice în 1967 şi unul dintre cei care au participat la redactarea Rezoluţiei 242/1967 a Consiliului de Securitate al ONU, a declarat, în 1990, că și aceasta, şi Rezoluția 338, ulterioară, „…se bazează pe două principii, Israelul poate administra teritoriul până când vecinii săi arabi vor semna pacea; şi când pacea va fi semnată, Israelul se va retrage pe «graniţe sigure şi recunoscute», care nu trebuie să fie liniile de demarcare ale armistiţiului din 1949.” Într-un cuvânt, liniile din 1967 nu sunt «frontiere» şi acest cuvânt nu ar trebui să fie utilizat, pentru a nu crea şi perpetua impresia că Israelul a încălcat ilegal frontierele unui alt stat. Teritoriul reclamat de Israel în 1967 nu a fost niciodată, din punct de vedere juridic, «teritoriul unui alt stat» și nu a fost obținut de Israel în urma unui război de agresiune. Într-adevăr, acesta a fost teritoriul care a fost desemnat în mod special pentru a deveni cămin național evreiesc, în temeiul Mandatului pentru Palestina din 1922. În cazul Israelului, în conformitate cu dreptul internaţional, și așa cum a fost prevăzut în Mandatul pentru Palestina, evreii au permisiunea şi sunt chiar încurajați să se stabilească în orice parte a Palestinei, însă aceștia nu sunt deportaţi cu forţa sau transferați de către Guvern. În consecinţă, desemnarea așezărilor din «Ierusalimul de Est», Iudeea şi Samaria drept «ilegale» nu poate avea vreo legătură cu Convenţia de la Geneva.
Problema Ierusalimului este, poate, cea mai volatilă dintre toate. Luând în considerare faptul că Ierusalim este un oraș sacru pentru atât de mulți oameni, a devenit evident că poziţiile Israelului şi ale arabilor palestinieni în ceea ce priveşte oraşul vechi sunt practic ireconciliabile. O dovadă în acest sens este și faptul că această problemă nu a fost amintită în Acordul de Pace în Orientul Mijlociu, convenit în 1978, la Camp David, între Israel şi Egipt. Ierusalimul a figurat pe agenda discuțiilor, însă a fost lăsat în afara Acordului final, din cauza incapacităţii celor două părţi de a rezolva diferendele fundamentale în această privință. Eşecul de la Camp David din iulie 2000 a subliniat din nou importanţa problemei Ierusalimului şi a oraşului vechi.Au existat angajamente de ambele părţi pentru negocieri pentru un «statut permanent». În conformitate cu Acordul interimar din 1995 (Oslo II), părţile s-au angajat să nu acţioneze în mod unilateral pentru modificarea statutului teritoriilor înainte de a avea rezultatele negocierilor pentru un statut permanent. A fost convenit și stipulat în mod clar că: „… niciuna dintre părţi nu va iniţia și nu va face vreun pas care să schimbe statutul Cisiordaniei şi al Fâşiei Gaza, în aşteptarea rezultatului negocierilor asupra statutului permanent.” (http://www.givepeaceachance.info)
Înaintea Conferinţei de la Paris, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a aprobat o rezoluţie prin care se solicita liderilor israelieni să pună capăt construirii ilegale de colonii evreieşti în Teritoriile Palestiniene, după ce Statele Unite au refuzat să blocheze prin veto rezoluţia, în ciuda acuzaţiilor lansate de Tel Aviv şi de republicanul Donald Trump, transmite Reuters. Ciudat! Este prima rezoluţie din ultimii opt ani adoptată de Consiliul de Securitate cu privire la relaţia complicată dintre Israel şi Palestina. Miniştrii israelieni au reacţionat faţă de adoptarea rezoluţiei, susţinând că reprezentanţii SUA au decis să abandoneze Israelul. De fapt, povestea nu e nouă. Cvartetul din Orientul Mijlociu – un grup de contact alcătuit din SUA, Rusia, Uniunea Europeană şi ONU – a publicat în luna iulie un raport în care a cerut Israelului să suspende activităţile de construire de colonii. În fine…
În vremea aceasta, „După ce islamo – marxistii care conduc Suedia au inaugurat, la Stockholm, ambasada unui stat care nu există, islamo-marxistul Bergoglio, numit de unii şi Papa musulmanilor, l-a primit sâmbătă la Vatican pe «îngerul Păcii», Mahmoud Abbas, pentru a inaugura împreună a doua ambasadă a unui stat care nu există. – punctează acut jurnalistul Bogdan Calehari. – Doctorul Subhi Al-Yaziji, decanul de studii coranice al Universității islamice din Gaza, spunea, în urmă cu câţiva ani: «Ne punem speranțele în Allah și avem încredere că ziua va veni și triumful nostru nu se va limita la Palestina. Speranțele noastre merg mai departe – de a ridica steagul Califatului pe Vatican, în Roma de azi.”
Sâmbătă, Papa musulmanilor i-a dovedit lui Subhi Al-Yaziji că credinţa lui in Allah nu e deşartă şi că ziua în care steagul Califatului va flutura pe Vatican se apropie. ”
Mă întreb dacă chiar am orbit cu toţii… Ori dacă „somnul (nostru) cel de moarte” a devenit endemic… „Dacă ne vom pierde credinţa şi vom trece în tabăra ‘«progresiştilor’» atei, vom renunţa la vigilenţă şi luptă, alţii se vor întări şi vor pândi momentul nostru istoric, de slăbiciune! Şi, atunci, chiar nu va mai fi nimic, de făcut!” – atenţionează o internaută. Are dreptate.

MARIANA CRISTESCU

Despre Autor

Articole asemanatoare