default-logo

„Temeliile Turnului Babel”, de Daniela Gîfu

O carte despre arta și filosofia discursului politic modern nu este nicicând inutilă, câtă vreme însași autoarea ei, Daniela Gîfu, constată că „Viața publică este structurată pe fapte de limbaj – discursuri, programe și platforme – toate construite cu scopul de a plăcea și a convinge” („Temeliile Turnului Babel”, București, Ed. Academiei Române, p. 7). Așadar, o carte despre știința relaționării în spațiul public, despre comunicare și prestigiu, despre valori și constrângeri, surprinse în vuietul campaniilor electorale, cu exemplificări și, mai rar la noi, cu portrete și prezentări mediatice extrase din galeria recuzitei retorice la zi ne oferă Daniela Gîfu (n. 10 ianuarie 1973), fizician de profesie, convertită la științele comunicării, via literatura.
O primă observație, ce ține mai mult de realitățile vieții publice decât de cercetările autoarei, vizează măsura în care discursul politic, construit după legile retoricii, mai poate produce efect, sau este suficient un mesaj de tip hip-hop pentru a impresiona publicul. S-ar părea chiar că astăzi tot ce nu e aplicat, eventual de tip european/american, tot ce nu „place” unui public așa-zis standard, este automat perimat. Marea hibă a comunicării publice, inclusiv a celei de tip politic, pare a fi elitismul. Omului comun îi place să-l vadă pe omul public (dacă se poate, inclusiv pe academician) direct pe „sticlă”, să-i vorbească nemijlocit lui despre un subiect cotidian, eventual învelit într-un limbaj accesibil. Orice deviere de la acest discurs – străbătut de narativism, etica drepturilor și cazuistică la zi – pare să nu aibă nicio relevanță directă. Este ca și cum ai face apel la Aristotel, când se știe că rating fac doar vedetele și politicienii en vogue. În acest sens, desigur că analizele Danielei Gîfu pot părea „stufoase”, abundând în informații inedite chiar pentru cercetătorul avizat, dar salvându-se pe latura semantică a analizei. Aplicând și adaptând un program special de analiză, conceput în Statele Unite, dar dezvoltat dincolo de modelul original, autoarea aduce, prin cartea sa, o serie de noutăți de natură metodologică, deschizând calea spre știința de tip multi-disciplinar, realizând ceea ce bine surprindea profesorul Radu Enache, de la SNSPA din București, în Cuvântul său, „un scanner de discursuri”, necesar chiar și pentru o (auto)disciplinare a spațiului public.
În fine, prin această (nouă) lucrare, Daniela Gîfu se dovedește a fi ceea ce s-ar numi un tip de „cercetător implicat”, termen cu atât mai sensibil cu cât, în viața cotidiană, implicarea intelectualilor în diverse activități de tip ONG-ist este privită cu suspciune. Modelul vine, desigur, dintr-o retorică auto-laudativă de tip platonician, ce-l prezintă pe specialist, pe expert, pe omul de cultură, drept un portdrapel public, un fel de instanță la care să se facă apel în momentele de lipsă de identitate. Acest impuls paternalist, al cercetătorului implicat, analizat la noi de profesorul Valentin Mureșan într-o lucrare publicată la Editura Paideia, din păcate puțin remarcată și comentată – „Manifest pentru o universitate antreprenorială” – este contrazis de chiar realitatea curentă. În societatea noastră este atâta haos și vacarm mediatic, încât speranța de a produce o schimbare printr-o retorică sănătoasă, printr-o pledoarie pentru un discurs coerent, de bun simț, este mică. Ce rost mai are, așadar expertul, comunicatorul, cercetătorul, atunci când nu are o ofertă alternativă? Răspunsul ține de viziune și, încearcă să ne convingă Daniela Gîfu, de management, căci, în fond, dincolo de orice alte considerente, discursul politic „este un produs media” (op. cit., p. 22), un mod dublu de raportare a „actorului social” atât la propria poziție, cât și la cea a adversarului.
Un termen analizat pe larg este acela legat de caracterul și condiția puterii. Percepută de majoritatea cercetătorilor drept o forță sinonimă cu influența, ce afectează toate palierele publice, producând efecte, de la persuasiune la presiune, puterea sfârșește de regulă prin așa-numitul vertige de pouvoir (beția puterii), care îl trădează și îl șubrezește pe cel care o deține. Mai mult chiar, s-ar părea că la noi puterea este într-o criză profundă și datorată lipsei unor „instrumente etice” care s-o ordoneze și s-o îmblânzească.
Avem juriști care pledează pentru discriminarea diverselor forme de delicte, dar nimeni nu ne explică motivația morală a acestor gesturi. Mai mult, morala este asimilată cu un soi de patologie socială. Or, în loc de managementul instituțiilor, se pare că avem nevoie, mai mult ca oricând, de managementul eticii, necesar deopotrivă în relația cu puterea, ca și în discursul public. Nu întâmplător, deci, Daniela Gîfu pledează pentru înlocuirea forței (atributul generic al puterii) cu legalitatea: „Puterii politice îi e necesară, mai mult decât autoritatea forței, valoarea unei idei pe care s-o impună la nivel social” (op. cit., p. 32). Analizând discursul politic al „actorilor puterii”, autoarea observă chiar o formă de „seducție electorală”, un fel de „Don-Juanism politic”, remarcat și de Ștefan Stănciugelu („Violență, mit și revoluție”, București, Editura All, 1992, p. 99), ce se naște din „incapacitatea de a coborî la nivelul de individ și a da determinații pozitive” („Temeliile Turnului…”,op. cit., p. 39). Așadar, analizând discursul public al puterii, Daniela Gîfu constată, pe urmele lui Bernard Lamizet, că „executivul amenajează și coordonează spațiul public și face ca informația să apară în sensul și în logica angajării guvernamentale”.
Un capitol important al cărții este dedicat și „arsenalului actorului politic”, un personaj deopotrivă pitoresc și omniprezent, care „își laudă doctrinele precum farmacistul alifiile”. Discursul politic în aceste condiții nu este decât „o formă de legitimare discursivă a puterii, abuzând în sloganuri, repetate periodic și cu scop provocator, formule stereotipe și interogații de tip retoric. În opinia autoarei, nu există diferențe între enunțul polemic al răposatului Vadim Tudor („S.O.S. Salvați România!”), cel al lui Traian Băsescu („De frică – a Referendumului – n.n. – nu scapă ei”), ori al ex-liderului liberal Crin Antonescu („România bunului simț”), câtă vreme fiecare slogan reprezintă „o formă originală, credibilă, polemică și completă, adaptată la realitatea socială” (op. cit., p. 75). În aceste condiții, nu e de mirare că discursul politic este asimilat cu o veritabilă „activitate strategică”, un amalgam de argumente, forme de relaționare și proceduri stilistice menite să-i „convingă” pe cetățeni și să le influențeze opțiunile politice. Strategia discursului, susține autoarea, este „să iasă din strategie”, să-și „camufleze”, dacă se poate, „adevăratele intenții”.
Construite după o strategie de tip show-busines, importată de peste Ocean, discursurile politice contemporane dezvoltă o strategie dezvoltată în jurul a câteva mize esențiale – legitimitate, credibilitate, retorică. Scopul final este, însă, același – persuasiunea – folosită cu tot arsenalul retoric, în vederea determinării unor cetățeni la a comite gesturi și expresii, inclusiv de genul celor pe care natura lor etică le condamnă. În legătură cu acest aspect, insistăm pe faptul că, în ultima vreme, au apărut în spațiul public voci care susțin legi și inițiative profund imorale (cum ar fi legiferarea prostituției, a căsătoriilor gay, ori a consumului de droguri „ușoare”), toate induse, sub forma unor discursuri de tip persuasiv, menite să slăbească, prin repetare și banalizare, rezistența oponenților și să ducă la promovarea lor. Este vorba de veritabile strategii persuasive ce cumulează minimalizarea efectelor cu descalificarea oponenților, ori crearea de ținte retorice false. Modelul curent îl reprezintă lupta anti-corupție, care capătă pe alocuri accente pro-corporatism, antistatal și chiar toalitarist.
Ca o concluzie, asistăm tot mai rar la discursul public cu conținut politic ori economic („tradițional”, cum îl numește Habermas), locul lui fiind luat de o retorică „contextualizată”, lipsită de limpezime și coerență, bazată în special pe exploatarea rivalității putere-opoziție, și cu accentul pus pe aspectul persuasiv, în care domină imaginea și sloganul. A interpreta, a explica astfel de discursuri eliptice, lipsite de logică este o încercare temerară, căci, cum observă și Daniela Gîfu, „prin ambiguitate conceptuală, acest discurs este menit doar să acorde actorilor politici o legitimitate, altfel dicursivitatea este principala modalitate de comunicare a participării politice” (ibidem, p. 114).
Dacă, așa cum rezultă și din analizele autoarei, discursul public continuă să se sustragă regulilor comunicării, cu atât mai mult aspectul etic este cu totul ignorat. S-ar părea chiar că, persuadați ori nu, impulsul moral este cu totul absent din viața noastră publică. În aceste condiții, să ne mai așteptăm la un reviriment de natură politică este o îndrăzneală. Sau, cum ar spune Daniela Gîfu: „Mijloacele de influențare politică pot rămâne în fază latentă, dar pot fi și induse, în mod vizibil, pentru a se solda cu rezultate vizibile în timp” (op. cit., p. 171).
Oricum ar fi, zidul mentalităților este (încă) foarte greu de trecut.

Marian Nencescu
(Revista UZP, nr. 6)

Despre Autor