default-logo

TENIS- SPORTUL INVENTAT DE DIAVOL (3)

Cand am primit vestea, am cazut in genunchi!

Iata, dupa trei luni de zile, reusesc sa ma „adun” si sa gasesc starea necesara sa continui consideratiile mele „inestimabile” despre acest sport incredibil de frumos, dar in acelasi timp incredibil de „dracos”! Pe zi ce trece imi dau seama ca titlul „generic” al acestor corespondente pentru site-ul UZP nu este nicio exagerare, ci o REALITATE!
Hai sa ne lamurim…Am spus „corespondente” pentru ca, iata, scriu doar cand sunt „in deplasare”, adica atunci cand o insotesc pe fiica mea la turnee…Ce bine ar fi fost ca Doru Dinu Glavan sa ma imboldeasca sa scriu despre cate am patimit in tenis in urma cu cativa ani! Acum am fi vorbit de cateva tomuri care ar fi fost numai bune de studiat de toti cei care viseaza ca odraslele lor sa calce pe urmele lui Federer sau Kerber, atrasi, mai ales, de castigurile fabuloase ale acestora…
Da, trei luni de zile a durat calvarul fizic al fiicei mele si cel moral, al meu, dupa accidentarea din Antalia! Acum va scriu de undeva de langa Cairo, unde Irina participa la al doilea turneu dupa intamplarea nefericita de la inceputul anului. Primul a fost in urma cu zece zile cand am rupt masina-n doua ca sa ajung la Tucepi, o minuscula statiune aflata la mama naibii, pe coasta croata, la 50 de km de Spilt. Oricata bunavointa am avut, drumul nu l-am putut face decat din doua bucati, de fiecare data, si la dus si la intors, dormind la Smederevo, o localitate de langa Belgrad.Cazare, mic dejun si…pret ireprosabile, la un hotel de pe centura orasului, de stai si te-ntrebi de ce la „ei” se poate si la noi nu, desi se afla la doar o suta de km de granita noastra?! Ca sa nu mai vorbim de conditiile oferite de croati competitoarelor. Foarte scump, intr-adevar, dar extrem de civilizat totul…Iar autostrazile, mai ales cea de la Zagreb spre litoralul sudic, o minunatie! Asfaltul ca-n palma, tunelurile, multe de peste 5 km(!) adevarate opere de arta! De la intrarea in Croatia si pana la destinatie am platit taxe de folosire a autostrazilor 50 de euro! Enorm, daca mai adugam si pe cei 50 la intors, dar cat as prefera sa platesc la fel si-n Romania si sa circul civilizat si sa ajung la Arad din Bucuresti in patru ore si nu in zece, frant de obosaeala si cu ochii iesiti din cap! La turneu, dotat cu 15 000 de dolari premii totale, Irina, dupa pauza fortata, a reusit doua sferturi de finala, si la simplu si si dublu, primind ca recompesa financiara 260 de euro, in conditiile in care o zi de cazare si masa costa 80 de euro pentru doua persoane, bauturile nefiind incluse….In prima seara, obosit de-atat drum, am zis sa ca merit si eu un pahar de vin alb si o sticla de apa minerala. Cand ospatarul avenit cu nota de plata de 11 euro mi-a cam ramas vinul in gat…Repet, n-am comandat o sticla ci un pahar de vin care costa 8 euro! Important insa a fost ca Irina s-a miscat binisor si ca genunchiul a raspuns multumitor la solicitari…
Sa revin la accidentarea din ianuarie…S-a intamplat intr-o miercuri, in primul meci oficial al anului, in primul game! Dupa ce am schimbat biletele de avion, alti bani, alta „distractie”, joi am plecat spre casa. Vorbisem intre timp la telefon cu doctorul Nicu Anghel, care-i cunostea toate problemele la genunchiul stang, afectat si-n Antalya. Cum am ajuns la relatia cu doctorul Anghel, in care avem o inredere netarmurita? E o poveste ceva mai lunga…
In urma cu aproape cinci ani, am mers cu Irina la Maribor, in Slovenia, la un concurs de junioare din circuitul Federatiei Internationale (ITF). A ajuns pana in semifinale, daca nu ma insel… In penultimul meci, foarte disputat, cu o cehoaica, alergand la o minge la fileu, a cazut urat, in fata! M-am speriat, dar, din fericire, atunci nu a patit nimic.Dar fusese un semn pe care nu l-am luat in seama, mai ales ca a castigat meciul, cu o adversara foarte buna…
Nervos, pentru ca aspierdut neasteptat in semifinale, cand am plecat spre tara din parcarea acoperita a hotelului, care avea locurile despartite de stalpi metalici, nu am fost atent si am sifonat serior portierele din partea stanga! Aud si acum cum a trznit masina! Alt semn…
Spre miezul noptii am intrat in tara pe la Portile de Fier. Am sunat-o pe mama care mi-a spus ca a murit unul din fratii ei, la care eu am tinut foarte mult, fiindu-mi ca un al doilea tata…Se pare ca si-a dat duhul exact cand eu infundam portierele… Alt semn…
Ca o paranteza, am fost la inmormantarea din satul in care m-am nascut, Scortoasa, aflat la 30km de Buzau, si vreo 7 de…Vulcanii Noroiosi. Vorbisem cu unchiul Vasilica inainte sa plec in Slovenia. Fusese ca si tata, care s-a prapadit in urma cu 20 de ani, un barbat falnic, caruia nu prea puteai sa-i sufli in ciorba… A trudit ca sa aiba o gospodarie infloritoare… Spre final insa ajunsese sa „traga” de o pensie modesta, dupa o viata petrecuta in industria petroliera ca maistru sondor… De-ale tranzitiei… Cand l-am vazut ultima oara, statea la o masa in curte, si privea melancolic la costele dealurilor pe care le batuse de atatea ori… Purta o sapca maro pe cap…Cand am ajuns sa il vad in sicriu, avea pusa intr-o parte sapca maro… Cam atat lua cu el in marele drm… Mi-au dat lacrimile… Cand vad acum cate un „domn mustacios dar slinos(!)”, care ne tot da lectii, pricepandu-se la toate sub umbrela miliardului ascuns prin Panama, nu pot decat sa zambesc amar! Poate isi inchipuie ca ii va pune cineva alaturi miliardul „cash”! Se iluzioneaza…nu va avea alaturi nici macar o sapca… Am dat exemplu pe mosul care ne lasa nemuritoarea vorba „eu intre un prost si-un hot, prefer hotul!”, pentru ca aici vorbim de luma tenisului, dar ca el sunt multi alti inchipuiti, care tot „agonisesc” pe pamant, fara sa le pese de ceilalti, crezand ca vor duce cu ei sacii de bani… Ar trebui sa le atraga cineva atentia ca Patriciu sau Adamescu nu au luat cu ei Petromidia sau magazinul Unirea…
Dupa ce ne-am intors din Slovenia, Irina a continuat antrenamentele cu gandul la alte turnee care s-o ajute sa urce in clasamentul junioarelor, mai ales ca era intr-o forma buna… La vreo trei zile de la inmormantare, am dus-o la Dinamo, clubul la care e legitimata de la varsta de cinci ani… O sa ajungem, sper, si la acel moment… Am lasat-o in grija antrenorului Catalin Micula, dupa care m-am urcat in masina pe care inca nu apucasem sa o duc la service, urmand sa revin peste doua ore. De foarte multe ori procedam asa, incercand sa mai rezolv din problemele zilnice intre drumurile facute la antrenament sau pregatire fizica, activitate care vreo trei ani de zile s-a desfasurat la Piata Sudului!
Am ajuns la prietenul meu, Gica Fluster, posesorul unui magazin foto pe Mihai Bravu. Cu Gica, un fotoreporter de exceptie, am facut multe deplasari peste ocean, la meciurile pugilistilor nostri profesionisti de top. Acum trebuia sa discutam o noua plecare la Montreal si mai precis despre problemele de viza, sa depunem amandoi odata actele. Am iesit din magazin cand ma suna antrenorul Irinei. Am simtit ca s-a intamplat ceva… Nu trecuse decat o jumatate de ora de cand ne despartisem… Am raspuns… „Domnu’ Fetecau, Irina a cazut si s-a accidentat la genunchiul stang…” „E grav?” am ingaimat eu… „Nu stiu, acum e pe banca, plange…Poate puteti sa veniti…”. In momentul acela, va rog sa ma credeti, am cazut pe trotuar in genunchi, bolborosind un „NU” prelung… Era un sfarsit de august calduros… Eram in pantaloni scurti… Trecatorii m-au privit mirati…Unul a dat sa ma ajute…M-am ridicat singur…
Nu stiu cum am ajuns inapoi la Dinamo… Am aflat ca fata mea a cazut exact (!) ca in Slovenia, tot in fata, de data aceasta cu urmari grave odata ce nu mai putea sa calce pe piciorul stang! Continua sa planga… Ce sa fac, Dumnezeule?! Unde s-o duc? Incercam sa ma adun… Mi-am adus aminte ca aproape e spitalul Grigore Alexandrescu si ca atunci cand, de vreo trei ori, a suferit entorse la glezne, am colaborat foarte bine cu doamna doctor Ciotlos… Dar asta se intamplase mai demult, cand era ea micuta… Poate o gasesc si imi da un sfat, va face ceva! Cu speranta asta am urcat-o cu greu pe Irina in masina… Am ajuns, am parlamentat cu portarul, care intr-un tarziu m-a lasat sa intru in curtea spitalului cu masina si mi-am luat fata in brate, desi nu prea mai era „usurica” si nici eu prea tinerel si am ajuns la usa cabinetului pe care il stiam din alte situatii nefericite… Ghinion insa! Am aflat ca Doamna Doctor a plecat, ca multi alti profesionisti de prima mana, sa lucreze la Paris… Si eu ce fac, Doamne? Am asteptat sa intru la medicul care era in tura…Era un domn mai in varsta. Amabil, ne-a trimis sa ii faca fetei o radiografie la genunchi, dupa care…l-a pus in gips!
Dupa vreo trei zile in care am sperat intr-o ameliorare, crezand ca e ceva mai usoara accidentarea, am luat hotararea sa mergem la MedSport, a doctorului Irimia, pe care il cunosteam vag, pentru ca e un mare impatimit
al tenisului, fiind prezent mai mereu in anturajul echipei de Cupa Davis a Romaniei. Stiam ca-i stabilit in Germania si ca vine doar in anumite perioade in tara. Am sunat la clinica, am aflat ca, din fericire, era acolo si…cu greu am dus-o pe Irina la cabinetul domniei sale. Cand a vazut-o cu gipsul pe picior, ne-a intrebat unde am fost inainte, i-am spus si ne-a indrumat sa-i dam gipsul jos, sa-i facem un RMN sau sa asteptam sa se vindece cum ne-a spus doctorul de la Grigore Alexandrescu. Nu am mai stat pe ganduri, am luat adresa pentru RMN, alta trambaleala si, ca sa nu o mai lungesc, verdictul a fost implacabil:luxatie si deplasare de rotula din care a sarit o aschie, iar genunchiul era plin de sange.Am fi asteptat mult si bine sa treaca cu imobilizarea gipasata…Cu o seringa uriasa, doctorul Irimia i-a scos din genunchi aproximativ 50 de mililtri de sange, in conditille in care acesta suporta doar 5 militri.Stateam langa usa camerei in care doctorul „lucra”.Cand am vazut seringa cu sange, eu, care ma consider, in general, un tip tare,m-am sprijinit de tocul usii, aproape de lesin…Auzeam explicatiile doctorului ca prin ceata…I-a imobilizat genunchiul cu un bandaj cu zinc, iar recuperarea, ca sa nu o mai lungesc din nou, a durat trei luni, pe care am facut-o sub indrumarea doctorului Nicu Anghel, unul din discipolii doctorului Irimia, care intre timp plecase in Germania. In acea perioada ne-am dat seama de inaltul profesionalism al doctorului Anghel, un tip la vreo 40 de ani, si de-atunci am „colaborat” cu el in orice problema mai mare sau mai mica avute de Irina care, din pacate, n-au fost putine. De fiecare data doctorul Anghel nu a dat gres, asa ca i-am explicat telefonic din Antalya conditiile accidentarii si am stabilit ca vineri sa mergem sa facem un RMN la o clinica indicata de el, undeva prin Titan. Am avut noroc ca am gasit un loc liber dimineata, asa ca ne-am prezentat la locul”verdictului” cu inima cat un purice. Banuiam ca-s afectate ligamentele, dar nu stiam cat de grav!
Cat Irina a stat inauntru eu am patrulat pe culoarul clinicii. Minutele mi s-au parut ani…Ma gandeam ca daca s-a rupt un ligament situatia se complica ingrozitor!!! Faceam efosrturi disperate sa-mi alung din cap cuvantul „operatie”… De fapt, cam asta facusem toata noaptea dupa intoarcerea de la Istanbul, somnul fiindu-mi intretaiat de ganduri negre…Dupa aproximativ o jumatate de ora apare si fata. Era mai linistita, doamna doctor dinauntru asigurand-o ca nu e rupt ligamentul si ca nu e nevoie de operatie! Am rasuflat usurat, dar diagnosticul final il puteam afla doar marti,peste trei zile…Irina insa primise plicul cu filmele facute asa ca hai cu ele la MedSport, la doctorul Anghel. Acesta le-a studiat mai intai si vazandu-i fata linistita am inceput sa sper ca nu-i foarte grav, dar cand, mai apoi, a rugat-o pe fata sa se intinda pe canapeaua de consultatie si a inceput sa traga efectiv de partea inferioara a piciorului stang si l-am vazut incrutandu-se am simtit ca se prabuseste totul in mine. Il cunosteam de-acum prea bine si stiam ca nu se-nseala! Si, din pacate(!), a avut dreptate si acum cand ne-a spus ca ligamentul si meniscul sunt afectate, verdict confirmat marti.Una peste alta diagnosticul oficial a sunat astfel:leziune gradul I ligament colateral, leziune grad II menisc(fisura), deplasarea rotulei cu 6 mm si subtierea cartilajului din jurul rotulei cu fisuri intracartilaginoase! Si asta de la o groapa a unui teren neingrijit, desfundat de ploaie si a unui arbitru zelos care nu a tinut cont de nimic in tentativa sa de a bifa desfasurarea meciurilor din acea zi ghinionista! Dar asa se intampla cand esti la inceput de cariera si participi la turnee mici in tentativa de a acumula cateva puncte pentru a urca in clasament…Cu cine sa te certi ca terenurile la astfel de turnee sunt ca vai de ele?! Toate fetele tac si rabda cu speranta ca vor scapa din mocirla acestor turnee si vor avea sansa, pe baza punctelor agonisite, sa joace in altele „fara gropi”! Unele, din pacate, nu reusesc acest lucru toata cariera, din diverse motive, unul fiind accidentarile. Mi-aduc aminte acum de o italianca, in Maroc,cum s-a accidentat in finala, alergand spre un stop la fileu. Ma imprietenisem cu tatal ei, un tip umblat si rasat, care a sprintat pe teren sa-si ia fata in brate pentru ca, efectiv, nu putea sa se ridice, genunchiul fiindu-i praf! Un an i-a trebuit sa revina pe teren si nu se stie daca va mai ajunge vreodata la potentialul dinainte de momentul ghinionist…

Doctorul Anghel a luat hotararea sa-i faca imediat o injectie cu plasma Irinei. I-a luat putin sange si dupa cateva minute a revenit in camera de tratament cu o seringa mai mare si a infipt acul in genunchiul suferind. De data aceasta am privit totul mai detasat afland ca acest procedeu e de ultima ora si ca o va ajuta substantial pe fata. Apoi a aplicat bandajul zincat recomandandu-i sa-l tina trei zile, dupa care sa inceapa recuperarea care a durat aproape trei luni. Irina a mers zilnic la clinica unde cu o doamna specializata a facut exercitii specifice. De fiecare data, cand am insotit-o, am ramas uimit de cati oameni accidentati, multi la schi, veneau, majoritatea in carje, sa urmeze aceste sedinte de recuperare. Irina a fost „colega” multe saptamani chiar si cu marele campion Ivan Patzaichin…Periodic, era consultata de doctorul Anghel care a incurajat-o permanent, el insusi fiind un jucator amator de tenis, deci un cunoscator al fenomenului…Ca s-o „consoleze”, i-a aratat la un moment dat o ruptura musculara la gamba, foarte vizibila,cu care, desi, nu era complet „cicratizata”, cu o fesa in jurul ei, tot se ducea sa joace cu prietenii…Tenisul, boala grea…Dupa vreo luna si ceva, cu o genunchiera speciala, cu parti metalice pe laterale pentru fixarea rotulei, i-a dat voie sa inceapa antrenamentele de pe loc. Aici si-a intrat in rol antrenorul Bogdan Popovici care cu rabdare a inceput truda de sisif pentru a-si conduce eleva pe calea corecta spre o minima forma sportiva care s-o ajute substantial in momentul cand doctorul isi dadea acceptul sa se pregateasca normal, ceea ce s-a intamplat cam dupa doua luni! Dar pana atunci cate indoieli, de cate ori Irina nu s-a plans ca o”tine” genunchiul si ca-i fuge rotula”, hai sa mai facem cateva zile de pauza, hai sa mai discutam cu domnul doctor, hai sa facem astazi doar o ora si nu doua de antrenament, sa nu fortam, intelegere si sustinere permanenta din partea antrenorului, dar si din partea altor oameni „din echipa”: preparatorul fizic Marius Papu( Alex Rusu cu care a castigat nationalele a „prins” un contract avantajos in srainatate…), psiholoaga Monica Stanescu, fizioterapeutul Tasos Petropoulos.Atentie, nu am vorbit deloc de bani, dar daca va spun ca doar injectia cu plasma costa aprope 500 de euro, va dati seama de costurile tratamentului si recuperarii… Dar nu mai vreau sa privesc in trecut, ci doar cu speranta in viitor dupa o perioada, putin spus, cenusie

Si iata, in aprilie,in sfarsit, a inceput anul si pentru noi! Ma refer, binenteles, la tenis…

Nu ma pot ruga decat sa fie sanatoasa! Stiu ca perioada in care poate reveni la potentialul de dinainte de accidentare este lunga, ca are nevoie de multe meciuri si de multe turnee, dar incerc sa-i insuflu permanent doza de incredere ca daca, la un moment dat, a reusit sa ajunga pe prima treapta a podiumului de premiere la Campionatele Nationale, treapta aceea poate fi din nou atinsa sau mai bine zis forma care i-a permis sa ajunga acolo sus si, apoi, de la acea inaltime, sa privim si ea si toti cei din jurul ei, cu o noua doza de incredere, catre viitor!
Intr-adevar, apare obsesiv in ultima perioada, in tot ce facem, termenul de „incredere”… Cred ca o sa-i acord spatiul unei intregi corespondente acestui factor care joaca, iata, un rol atat de important in existenta noastra „moderna”…Ca sa nu mai vorbim ca-n tenis este esential…Pana atunci insa, in episodul viitor o sa va povestesc despre climatul turneelor mici, cu referire punctuala la pataniile noastre aici, intr-o „vagauna” langa Cairo…

PS: Din fericire, deplasarile cu fiica-mea , pe langa stresul competitional si…financiar(!), au si o parte buna in ceea ce ma priveste…Reusesc sa citesc destul de mult, lucru pe care la Bucuresti, de ce sa nu recunosc, nu-l pot infaptui…Lectura la turnee, cred, m-ajuta sa nu o iau razna, mutandu-mi mintea de la stresul fiecarui meci si a deziluziilor inevitabile, in universul imaginat de fiecare scriitor. Aici, pana acum, am terminat trei carti.
Prima este „Viata Parintelui Arsenie Boca”, o lucrare echilibrata semnata de Florin Dutu. Am aflat multe lucruri interesante, printre care si faptul ca-n iarna 1944-1945 Parintele Arsenie l-a ascuns. cu mari riscuri, la Manastirea de la Sambata de Sus pe profesorul sau de la Facultatea de Teologie din Bucuresti, Nichifor Crainic vanat de comunistii care nu-i puteau ierta acestuia luarile de pozitie in presa interbelica. Iata ce scria Nichifor Crainic in 1933 in ziarul „Calendarul”: „Marxismul in actiune e crima perpetua desfasurata sub lampionul de hartie rosie al unei iluzii de fericire viitoare…Marxismul nu e numai cea mai barbara, dar cea mai criminala doctrina din cate a formulat mintea ganditoare!”.
A doua vine de la aceeasi editura, „Floarea Alba de Colt”, si o completeaza pe prima…E vorba de „Pribeag in tara mea sub masca”- memoriile din perioada 1944-1947 ale lui Nichifor Crainic scrise dupa 15 ani de temnita cumplita la Vacaresti si Aiud. Inainte sa se predea si sa fie intemnitat fara nicio sentinta judecatoreasca(!), Crainic s-a scuns in mai multe sate din Transilvania asteptamd vremuri mai bune si un sprijin din partea „fratilor” sai in ale ortodoxiei. Stiti ce le-a spus Mitropolitul Nicolae Balan unor emisari de-ai lui Crainic? „Dragii mei, eu nu am stofa de martir. Iar acest nume sa nu-l mai pronuntai niciodat in fata mea!”. „Adica numele meu”-noteaza cu amaraciune Nichifor Crainic.”Intre ierarhi Nicolae balan era figura cea mai rasarita…L-am sustinut din rasputeri in toate actiunile sale, l-am aparat de cate ori a fost atacat. Ma cauta la Bucuresti, ma invita regulat la Sibiu, creand personal o atmosfera conferintelor mele. Declaratia ca n-are stofa de martir nega insasi misiunea spirituala pe care o reprezenta si toata viata si-o situa in pozitia de simulacru…” Eu ce-as mai putea adauga? Ca „vocatia de martir” au avut-o sub cizma comunistilor atat de putini romani!!! Ca,iata, ce diferenta era in anii tulburi de dupa razboi intre un preot simplu si tanar, Arsenie Boca si un inalt prelat, Mitropolitul Nicolae Balan! Ca numai folosindu-se de acesti „balani” comunistii au reusit sa instaureze teroarea…
Am insistat asupra destinului lui Nichifor Crainic pentru ca a fost, apropo de site-ul unde apare aceasta corespondenta, un jurnalist redutabil al epocii interbelice, un scriitor crestin ortodox militant si…chiar un inaintas de-al meu, presedinte in 1940 al Societatii de Radiodifuziune, an in care a fost ales si membru al Academiei Romane!

O fi avut si Crainic marile sale pacate, dar trebuie sa recunoasteti ca „radiografia” din ’33 a comunismului este de o pertinenta remarcabila! In epoca a dus mari polemici printre care una cu George Calinescu. In timp ce Crainic era batjorit in fel si chip la Aiud, Calinescu le canta-n struna comunistilor. Ca sa nu mai vorbim de actele gretoase de colaborationism ale lui Sadoveanu…Si pe Sadoveanu vad ca nu-l acuza nimeni de nimic! Ar fi multe de comentat, dar in mod sigur, daca unii ca Sadoveanu sau Calinescu ar fi avut vocatie de martiri si nu s-ar fi uns pe degete cu „mierea rosie” n-am fi asistat la formele degradante ale comunismului inscaunat pe plaiuri mioritice aproape o jumatate de veac…
A treia carte, culmea, m-a pastrat in acelasi climat al anilor tulburi de dupa ce de-al doilea razboi, al delatiunilor care se pare au fost dintotdeauna o trasatura definitorie a neamului nostru, al relatiilor intortocheate intre generatii…Totul reflectat cu o maiestrie de invidiat de venerabila Nora Iuga, fata de care, credeti-ma, vesnic propusul la Premiul Nobel, Mircea Cartarescu, este doar o inchipuire de scriitor! Romanul se numeste „Harald si luna verde”, e aparut in 2014 la editura Polirom si vi-l recomand cu toata caldura, ca de altfel, tot ce-a scris doamna Iuga…Inchei aceasta corespondenta cu „ceva” interesant din acest roman: „…noi suntem, de fapt, editia completa a povestilor noastre.”Eu nu stiu daca o sa va invit sa cititi chiar o editie completa a povestilor mele, dar cateva tot o sa va mai spun…

Adrian Fetecau, 23 aprilie, 2017, Cairo(Egipt)

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*