default-logo

TENIS- SPORTUL INVENTAT DE DIAVOL(10)

Cum am ajuns la tenis…

Ca sa va introduc in atmosfera acelor vremi in care eu am descoperit tenisul, trebuie sa fac neaparat o „introducere”… Va spun din start ca nu-mi trece absolut de loc prin cap sa ma victimizez in ceea ce voi povesti in continuare si ca fac parte din categoria oamenilor care considera ca nu le-a lipsit nimic in viata! Fiecare, cu valorile lui…
M-am nascut pe 19 noiembrie 1957 in satul Scortoasa, judetul Buzau, la doar o aruncatura de bat de zona Vulcanilor Noroiosi. Familia mea era una modesta: mama avea grija de mine, iar tata, dupa ce lucrase la sonde inainte de armata, dupa trei ani de „servit patria” a venit cu calificarea de sofer profesionist. Pana la varsta de trei anisori am locuit intr-o vale, ca sa nu-i zic rapa, pe malul unui afluent al raului Buzau, caruia noi ii ziceam, simplu, „garla”…Vad ca prin vis imaginile cu noi, copiii din acea vale, a caror mare bucurie era vara sa mearga „la garla”…Mama mi-a povestit mai tarziu cum i-a stat, o data, inima in piept vazandu-ma pe malul garlii, destul de inalt, cum ma tineam dupa cainele pe care-l aveam acasa si care, parca, intentionat, mergea chiar pe margine, doar, doar o sa cad in apa, eu pasind chiar pe urmele sale…Dar, iata, nu am cazut si continui sa va deapan „amintiri din copilarie”…Singurele imagini care le mai am sunt cu casuta in care locuiam, una mica de tot, in care mama ma legana in copaie si-n curtea careia acelasi caine ma tavalea in tarana, trantindu-ma cu lantul de care era legat, cand ma duceam la el sa-l mangai…Tot mama mi-a mai spus ca atunci cand pleca de-acasa, cu diverse treburi, ma lasa in grija unei vecine mai in varsta, tanti Valerica…Aceasta, cand imi dadea sa mananc, mai intai mesteca ea, dupa care imi transfera in gura „aluatul” rezultat, pana cand a surprins-o mama, care a facut scandal si nu m-a mai lasat prada tuturor „experientelor”, din care, insa, am supravietuit, asta apropo de cati virusi circula acum…
In 1960 tata a luat hotararea sa parasim satul si sa ne mutam in Buzau, orasul aflat la 30 km distanta. Nu era usor sa dai linistea patriarhala a satului pe forfota urbei aflata in plina dezvoltare, dar tata a avut intuitie: pentru evolutia mea ulterioara, mutatul la oras era foarte benefic, asta in conditiile in care el putea sa faca naveta, cum procedau multi tineri din sat…Prima locuinta, de fapt o camera micuta cu chirie, a fost pe strada Independentei, foarte aproape de locul de munca al tatalui meu, Intreprinderea de Drumuri si Poduri…Nu am stat mult acolo, vreo jumatate de an…Singura amintire „palpabila” legata de copiii din zona este ca o fetita m-a invatat sa ne jucam „de-a mama si de-a tata”! Apoi am ajuns pentru cateva luni in alta camera cu chirie, pe strada Vanatori, de langa Parcul Crang, dupa care, in sfarsit am „aterizat” in raiul copilariei mele: strada Mioritei, aflata langa Scoala nr.1, nu departe de centru. De la 4 la 14 ani aceasta strada a fost, de dimineata pana seara, „biroul meu de lucru”…Doamne, cate nebunii mai faceam, cate „reclamatii” ajungeau la ai mei! Mama ma atingea regulat, si bine facea, trebuia sa ma „calmeze” in vreun fel, tata m-a batut o data, sanatos, cu cureaua, pe la 5 ani, cand m-au cautat o zi lunga de vara, iar eu disparusem cu niste copii mai mari, cu care m-am dus la scaldat hat, departe, la „apa Buzaului”…Cand m-am intors va dati seama ce-a urmat…Simt si-acum atingerile curelei, dar recunosc, le meritam, iar anumite batai nu le uiti niciodata si „nu mai faci”…Cum nu am uitat nici palma sanatoasa primita tot de la tata inainte de bacalaureat, cand m-am ratoit la el, cu ifose de barbat! A fost a doua oara, si ultima cand m-a atins, el fiind, intr-adevar, un barbat adevarat, respectat in societate, caruia nu puteai sa-i sufli in ciorba…”Defectul” lui a fost ca arata foarte bine, iar tentatiile erau mari, ca si astazi, de altfel…
Fiind singur la parinti, am fost coplesit de grija lor, mama chiar exagerand, cum fac si eu acum cu sotia in cazul Irinei…Nu-i nimic nou sub soare! Ca „spatiu locativ”, in sfarsit am ajuns si noi la doua camere! Adevarata boierie, doar ca acestea se gaseau la mansarda unei vile, cu acoperis subtire de tabla, vara locuinta devenind un cuptor incins, iar iarna un frigider greu de dezghetat! Ca sa nu mai zic cum ploua in casa, mama mutand ligheanele „colectoare” incontinu…Baia nu aveam, ci doar un scaun de toaleta, apa aducand cu galeta de la etajul intai unde locuiau renumitul doctor de plamani Hansa si familia de profesori Stavar. Ei imparteau o bucatarie comuna dotata cu un robinet la care ne lasau si pe noi sa avem acces…La parter statea fostul propietar al intregii vile, domnul inginer forestier Galbenu, un tip ciufut si certat cu toti chiriasii bagati pe gat de regimul comunist! Culmea, singurul pe care-l simpatiza, nu stiu de ce, eram eu! Poate pentru ca eram primul la scoala, spre surpriza generala, arborele meu genealogic neanuntand mari sclipiri intelectuale…Iar Scoala Generala nr. 1 era cea mai buna din oras, cu cei mai exigenti dascali…Totul cred se datora, apropo de ce se-ntampla astazi, de la faptul ca citeam pe rupte, scandalurile cu mama fiind la ordinea zilei pentru ca nu ma culcam la timp, preferand sa citesc, sub plapuma „Capitan la 15 ani” de Jules Verne sau „Winnetou” de Kark May, la lumina unei mici lanterne…
Prin clasa a cincea mama si-a gasit in sfarsit de munca, la o scoala sanitara, asa ca am inceput sa raman din ce in ce mai mult singur acasa, mai ales ca lucra in schimburi….Seara, cand tata venea mai devreme, ma lua langa el si ne „lipeam” de radioul cu beculet magic, verde, in stanga, pentr a asculta, in surdina, Europa Libera!!! Prin clasa a sasea cred, si datorita salariului mamei, au reusit amandoi sa puna deoparte si sa cumpere, in sfarsit, un televizor, binenteles alb-negru, M47! Ce fericire pe mine! N-o mai lungesc…Asa l-am descoperit mai intai pe Ilie Nastase si apoi…tenisul! Ilie era in mare ascensiune, iar partidul aprobase sa i se transmita toate meciurile importante, fie ca erau in turnee importante, fie ca erau in Cupa Davis…Asa am inceput sa vad „tenis pe paine”, dupa care mi-a venit pofta sa-l si mananc, cum facem de multe ori cu marmelada prezenta foarte des in meniul zilnic…Binenteles, ca alaturi de Ilie i-am desoperit, mai ales in Cupa Davis, si pe Tiriac, Marmureanu sau Ovici, dar e clar, daca am facut ce va voi povesti in continuare se datoreaza exclusiv lui Nastase, „noul Winnetou” al imaginatiei noastre…Spun „noastre” pentru ca exact ca mine au procedat multi baieti, inclusiv tovarasii mei obisnuiti de joaca pe strada.
Tot vazand meciurile de tenis, l-am rugat pe domnul Galbenu sa-mi confectioneze ceva care sa semene cu „uneltele” tinute-n maini de jucatori…In mod curios, v-am spus, fostul „burghez” nu dovedise vreun strop de amabilitate fata de cineva din jurul sau, s-a conformat si s-a intrecut pe sine mesterind cu rabdare o paleta de lemn verde cu un maner alb, lung, pe care o vad si acum clar in noianul amintirilor, desi au trecut, vai, atatea decenii de-atunci! Apoi i-am cerut niste bani tatalui si am cumparat de la librarie o minge mica, de cauciuc, albastra, de un leu si saptezeci de bani si inarmat cu o „racheta” cum nu mai vazuse…strada Mioritei i-am provocat pe prietenii mei nedespartiti de joaca la un meci, eu fiind binenteles Ilie Nastase, pentru ca aveam cea mai frumoasa paleta, ei, cu unele mai modeste, urmand sa-i „joace” pe Stan Smith, Tom Okker , Jan Kodes sau John Newcombe. Am trasat cu creta, cum ne-am priceput, un teren pe mijlocul strazii si ne-am pus pe treaba zi de vara pana-n seara! Binenteles ca ne mai deranjau masinile care treceau pe-acolo, dar care erau mult mai putine ca acum…
Cand am terminat clasa a opta si am reusit cu a doua medie la celebrul liceu „B.P.Hasdeu”, absolvit, printre altii de laureatul cu Premiul Nobel, George Emil Palade, i-am rugat pe-ai mei sa-mi cumpere o racheta adevarata…Si fiindca trebuiau sa ma recompenseze in vreun fel, s-au conformat si au rugat pe cineva sa-mi aduca de la Bucuresti o racheta. Asa m-am ales cu o „rachetuta” marca Pluto, mai mica, pentru copii, dar ce mai conta, trecusem de la lemn la…racordaj! Ma refer la suprafata de lovire a mingii, pentru ca racheta, in rest, era tot din lemn! In vara aceea, in 1972, in sfarsit, ne-am mutat la bloc, intr-un apartament cu doua camere si…baie!!! Scapam de lighean, dar paraseam, dupa un deceniu, paradisul in care facusem toate nebuniile copilariei…
In Micro 14, cartierul in care am ajuns, statem langa o scoala, asa ca toata vara m-am dus, singur, cu noua racheta si am batut mingea la unul din peretii curtii interiare…Ore-ntregi, incercam sa trimit mingea de-asupra liniei trasate cu caramida rosie…Aveam acum cate o minge adevarata de tenis, alba, pe care o foloseam pana nu mai ramanea fir de „par” pe ea si ajungea in stadiul de „cauciuc” maro…O minge de calitate, gen „Slezinger” sau ‘Dunlop”, era foarte scumpa pentru buzunarele noastre, 21 de lei reprezentand o adevarata avere in conditiile in care salariul mediu era de cateva sute de lei…Noroc ca se importau mingi „Aeroplan” din „tara sora, China comunista, mult mai ieftine…Cand avenit iarna si nu mai aveam alte posibilitati de „exprimare”, bateam cu sarg mingea, cand eram singur acasa, in camera mea, „fileul” fiind tablia patului „studiou”, nelipsit pe-atunci din fiecare gospodarie… Asa ca la sfarsitul primului an de liceu eram pregatit pentru meciuri pe terenuri adevarate! Care nu au intarziat sa apara…
In vara lui ’73 s-a organizat in Buzau primul concurs de tenis pe trei sectiuni de varsta: 14-16 ,16-18 si peste 18 ani. Animatorul competitiei era capitanul de armata Bonea, el insusi un redutabil jucator, care incercase pe terenurile de langa stadionul echipei de fotbal „Gloria”, din Parcul „Crang”, sa puna si bazele unui mic club de tenis in care stransese mai multi copii. spre surpriza generala, pe toti acesti copii i-a batut…subsemnatul, aflat la prima participare la o competitie! Un pusti maruntel, cu o raheta Pluto(!) care lovea mingea doar cu forhandul si, de ceea trebuia sa alerge enorm ca sa ajunga in pozitia favorabila de intalnire cu „obiectul”, a devenit campion municipal la prima categorie de varsta! La juniori mari a triumfat Teodorescu(Teo), care era elev tot la „Hasdeu”, dar la clasa de sport, iar la seniori s-a impus, cum era de asteptat, Bonea. Am primit o vaza de flori pe post de cupa, dar ce conta, in ochii mei semana cu cea cucerita-n acel an de Nastase la Roland Garros, iar cand mi-am vazut numele in cotidianul „Viata Buzaului” chiar c-am crezut ca am castigat un mare slem! Cine-mi mai ajungea la nas?
Vazandu-ma infoiat ca un paun si intuind ca trebuie sa faca ceva ca sa ma ajute sa progresez, tata a cedat insistentelor mele si in toamna acelui an m-a luat cu masina pe care lucra atunci, cand avut treaba la Bucuresti, si am ajuns la…Magazinul Victoria, a carui reclama era „50 de magazine intr-unul singur!”. Doamne, cum as mai da timpul inapoi, daca as putea! Cat farmec a avut alegerea rachetei dupa care venisem! Am urcat la raionul de sport, vedeam pentru prima oara-n viata scari rulante, a opta minune a lumii, si nu mai imi dezlipeam ochii de pe rachetele de toate culorile expuse pe care nu le gaseam atunci in „provincialul” Buzau…M-am hotarat intr-un tarziu la un „Neptun” alb, o racheta de lemn facuta la Reghin pentru…seniori! Tata a scos din buzunar 217 lei(!), iar eu am plecat tinand la piept „comoara” proaspat achizitionata… Nu ma mai saturam privind-o, manuind-o, facand, pe strada, pana la masina miscarile de pe teren…Nu conta ca vedeam pentru prima oara Capitala, cel mai impresionant lucru il aveam in mana! In sfarsit, dispuneam de o racheta adevarata, cu care puteam sa ma bat de la egal la egal cu oricine din judet! Eram, deja, convins de acel lucru! Si asa a fost…

Intre timp reusisem sa ne mutam de la margine de oras mai spre centru, pe Bulevardul Unirii si sa schimbam etajul al saselea cu primul nivel al unui bloc nou construit. Eram si mai aproape de liceu pana la care, pe jos, faceam vreo 20 de minute, hai o jumatate de ora, daca o mai lalaiam cu baietii din zona cu care ma intorceam acasa…Doamne, ce vremuri frumoase mai erau! In clasa a zecea am fost grupati cei mai buni elevi, in clasa M, liceul fiind unul teoretic. Faceam triplu matematica si fizica fata de ceilalti colegi de la celelalte clase, nivelul fiind unul deosebit de ridicat. Era al treilea an, si ultimul, cand s-a facut un asemenea experiment, rezultatele fiind deosebit de spectaculoase, toti absolventii celor trei promotii M intrand din prima la facultate, unii ajungand foarte departe cu performantele lor stiintifice, inclusiv membri ai Academiei Romane! Trebuie spus ca in acele vremuri se intra foarte greu la o facultate, nu existau particulare, concurenta si exigentele fiind draconice! Ca baiat, daca nu reuseai sa treci examenul la facultate, te incorpora pentru un an si patru luni in armata, sansele de a mai face studii superioare, apoi, scazand dramatic…
Eu eram bucuros ca reusisem sa fiu „selectionat” la vestiata clasa a 10-a M pentru a-mi creste sansele sa merg la facultate, dar culmea, excelam la limba romana unde eram favoritul Doamnei Nistor, o temuta profesoara, si nu la matematica si fizica, obiectele la care urma sa dau examen la Politehnica bucuresteana. Cu Doamna Nistor totul a inceput de la prima teza pe care am avut-o la romana. Pana cand ne-a adus caietele, fiind multi in clasa, nu apucase sa ma asculte la oral. Cand a pus caietele pe masa si a inceput sa anunte notele in ordine crescatoare, incepand cu 2(doi!), m-am chircit in banca…Stiam cati elevi lasa repetenti in fiecare an…Cand a ajuns la 5, am rasuflat cat de cat usurat, dar am intrat iar in panica cand a ajuns pe la 7 si vedeam ca nu mai sunt caiete pe catedra si pe mine nu ma strigase! Am crezut o clipa ca mi-a ratacit teza si cand o va gasi ma va astepta cine stie „tragedie”, cand am auzit-o intreband calm: „Cine-i Fetecau?”. M-am ridicat cu uniforma neagra tremurand pe mine…Eram un tip maruntel, de 1,65 m inaltime, care devenisem si mai mic asteptand verdictul…Doamna a intuit starea mea si m-a invitat plictisita sa-mi dea teza spunandu-mi: „Cu greu ti-am dat noua minus!”, ca si cand ma anunta ca-mi da 5 la corigenta…Din momentul acela, la romana nu am mai avut nicio problema, chiar daca de multe ori, din cauza tenisului, eram paralel cu lectia la zi! Doamna Nistor mi-a dat invariabil numai zece, lucru nemaintalnit la dansa,incurajandu-ma in permanenta sa citesc si chiar recomandandu-mi lecturi din ce in ce mai grele! Ce-nseamna un dascal cu har in viata unui elev…Prin clasa a 12-a, dupa ce citisem „Delirul” lui Marin Preda, m-am apucat sa scriu si eu un roman, „Destinul”, reusind sa „incarcalesc” vreo doua caiete de un leu si zece bani…Apoi am plecat in armata si mi-au mai scazut ambitiile scriitoricesti, pentru ca in facultate sa atinga un minim istoric…Erau prea mari tentatiile vietii de student ca sa mai am timp de…ceea ce fac acum!
Dar sa ne intoarcem la anul doi de liceu…Usor, usor, tenisul imi acapara din ce in ce mai mult din existenta, mai ales ca aveam o racheta nemaipomenita! Cel putin asa o vedeam atunci…Acum as putea sa va spun ca era una rudimentara, fata de ce se producea in occident, care-ti producea o multime de bataturi in palma cu care tineai manerul! Pana cand a venit iarna am mers in permanenta in curtea interioara a unei alte scoli, aflata la trei minute de blocul meu, pentru a bate mingea la perete. Ma simteam din ce in ce mai bine cu „Neptun-ul ” meu alb! Ma uitam la meciurile lui Nastase si fugeam repede sa exersez ore-ntregi ce retinea memoria. Reverul a inceput sa functioneze din ce in ce mai bine, iar la serviciu, ca sa-l dau cat mai „aproape de adevar”, ajunsesem sa-i copiez chiar si ticul campionului nostru, care efectua un dublu „balans” inainte de a ridica racheta deasupra capului…Repet, ore-ntregi de „repetitii”! Veneam de la liceu si fugeam repede la peretele scolii 15…Mai greu mi-a venit cu celebrul lob liftat al lui Ilie! Era greu sa-l „imaginezi” la perete…Si totusi incercam. In acea vreme a tenisului „romantic” se juca mult la fileu. In general, dupa ce servea, Ilie si ceilalti veneau la „in fata”. Cum nu se dezvoltase jocul salbatic de „pasing” ca acum, Nastase utiliza, mai ales cu reverul, cum o maiestrie iesita din comun, un lob liftat, mingea luind inaltime si depadindu-l lejer pe adversarul de la fileu, dupa care cadea fulgerator in spatele sau! Adevarata opera de arta, pe care eu incercam s-o copiez pe peretele cu fileu trasat cu…caramida rosie! In lipsa unui antrenor „real”, Nastase, cel din cutia televizorului alb-negru, mi-a fost mentor in tenisul care-mi invadase adolescenta.Nu conta la ce ora i se transmiteau meciurile, ca era zi sau noapte, ca era in Europa, SUA sau…Australia( in toamna lui ’72 Nastase l-a invins pe americanul Stan Smith in finala Turneului Campionilor la Barcelona, in cea a lui ’73 Nastase l-a batut tot in finala Turneului Campionilor pe olandezul Tom Okker la Boston, iar in ’74 a pierdut in ultimul act la aceeasi competitie in fata argentinianului Guillermo Villas la…Melbourne!- ca sa dau doar un exemplu), eu eram nedezlipit din fata ecranului, „sorbindu-i” fiecare lovitura…

O data cu Turneul Campionilor, trebuia sa-mi cam intrerup antrenamentele in aer liber si sa trec la cele „indoor”…Cum nu existau „baloanele” de-acum, singura posibilitate de a continua si de de a bate mingea zilnic ramanea…peretele din dormitor, unde exersam, binenteles, doar voleul! Sansa mea a fost ca acest perete dadea in exteriorul blocului, altfel ar fi fost deranj mare cu vecinii…Cum a revenit primavara, in 1974, am revenit si eu la peretele scolii si nu numai, pentru ca amenajarea terenurilor de tenis luase, cat de cat, amploare, datorita apropierii de acest sport a multor baieti care-l urmareau si ei pe Nastase. Incepuse sa se joace tenis „la greu”…Nu era vreo ora din zi in care sa gasesti vreun teren liber! Noroc ca in zona erau doua terenuri de ciment la Scoala 15 si la Liceul Pedagogic si doua de zgura la Scoala Sportiva. Jucam pe unde apucam, indiferent de suprafata. Marea problema era ca, de multe ori, lipseau fileurile sau cele care existau erau foarte vechi, cu numeroase gauri in ele… Cand nu aveam fileu, binenteles ca puneam o sfoara, iscandu-se multe controverse legate de traseul mingii, pe deasupra sau pe sub ata buclucasa, iar cand aducea vreunul un fileu bun si-l instala sa jucam cu totii, parca-L prindeam pe Dumnezeu de picior! La un moment dat, impreuna cu Laurentiu Florescu, prietenul si colegul meu din clasa intai si pana cand am absolvit Facultatea TCM, am rezolvat si aceasta problema spinoasa, reusind sa avem fileul nostru si sa nu mai stam la mana altora…Cum am facut o sa va spun…in editia a doua a cartii! Important este ca din primavara pana-n toamna am jucat tenis in fiecare zi in care nu a plouat, scoala trecand pe planul doi…Pentru ca am amintit de un prieten, mai jucam regulat tenis atunci cu alti colegi de clasa, foarte buni si greu de batut, cum erau Onelus Nistor, Cornel Zidarescu(Batranu) sau Kiki Constantinescu, in prezent cel mai bun medic cardiolog din Buzau, patronul unei clinici de nivel occidental! Dar ce stiam noi pe-atunci referitor la ce ne rezerva viitorul? Vara era a noastra, ne trezeam la cinci dimineata sa prindem teren liber, sa putem juca un meci de simplu, dupa care pana seara disputam numai seturi de dublu dupa sistemul „cel mai bun ramane pe teren”, atat de mare era afluenta de „epigoni” ai lui Nastase!
Toate antrenamentele mele la peretii scolii 15 si…camerei mele, dadeau roade! Nu prea ma mai „atingea” nimeni, iar la dublu rezistam pana cand…oboseam! Serviciile „a la Nastase” erau adevarate torpile, mai ales ca mingiile erau „chelite” aprope total si zburau de nu le vedeai! La un moment dat, mi-aduc bine aminte, un tip mai matur, student la Bucuresti, venit in vacanta, cu-un echipament de competitie cum nu mai vazusem pana atunci, mi-a zis in timpul unui set de dublu: „Mai baietica, serveste si tu mai incet, sa putem juca si noi!”. Normal ca ma apelase „baietica”…Marele meu „of” era ca nu mai cresteam deloc! Si nu sufeream numai din cauza tenisului, ci si pentru ca…nu prea contam pentru colegele mele de clasa care priveau peste mine! Problema s-a rezolvat cand ma asteptam mai putin: in clasa a 11-a am crescut 15 cm si am ajuns la 1,78 m, inaltimea tatalui meu!
Cand am inceput anul al treilea la „Hasdeu”, la inceputul lunii octombrie s-a organizat in tara prima editie a „Cupei Scanteia Tineretului”, urmand sa ajunga la turneul final din Capitala cate un baiat si o fata, castigatorii fazelor judetene. Tenisul luase o amploare deosebita in Romania, iar partidul comunist incerca, oferind posibilitati de exprimare tuturor tinerilor doritori, sa profite in planul imaginii, organizand o competitie de masa cu mare tam-tam! Adevarul, ca posibilitatea de a merge sa joci la Bucuresti era deosebit de tentanta, mai ales ca-n multe orase ca Buzaul meu nu exista absolut nicio forma organizata de practicare a tenisului! Nu erau cluburi, de antrenori nu mai vorbim…
Asa ca m-am inscris la un veritabil Campionat Judetean organizat de organizatia UTC Buzau. Ca mine au procedat inca vreo 80 de jucatori, fiecare sperand ca duce in geanta bastonul de maresal, a se citi, voiajul la Bucuresti. Meciurile s-au disputat pe cele doua terenuri de zgura de la Scoala Sportiva. In primul am avut o misiune dificila, adversar fiindu-mi Valica( nu-i mai stiu numele de familie…) un pusti foarte talentat, cu vreo doi ani mai mic, care se anunta un jucator de mare perspectiva…Pana la un punct asa a fost, in timp insa, desi a avut toate conditiile, s-a „pierdut” pe drum….Dar sa revenim la prima intalnire. Astrele se aliniasera pentru mine asa ca i-am „luat in serie”…Toata truda mea, pe teren si la…perete, incepea sa dea roade, fara sa fiu prea incrancenat cu gandul la victoria finala! De fapt, cred ca am constietizat ca sunt cel mai bun din judet, de-abia cand m-am urcat in trenul de Bucuresti. Dupa Valica, au mai urmat inca vreo trei tipi, dintre care in sferturi baiatul unui important activist de partid, anul patru la „Hasdeu”, si iata-ma in semifinale inde trebuia sa-l infrunt pe temutul Chitu, si el cu un an mai mare ca mine, un tip numai muschi, mai ales ca facea si lupte de performanta. Era un soare bland de octombrie…Venise la teren tot „Hasdeu-l” sa vada meciul dintre David si Goliat…L-am plimbat pe Chitu stanga-dreapta de-a scos limba de-un cot, desi era un sportiv pur-sange, iar loburile liftat, care mi-au functionat ireprosabil l-au scos din minti, fiind un tip coleric…S-a intrerupt intalnirea din cauza intunericului la scorul de 6-4, 4-4 pentru mine. Parca a fost ieri, atat de bine-mi amintesc in aceste momente de tensiunea de-atunci…
A doua zi, la pranz, s-a reluat meciul, am jucat ingrijit si am castigat repede cele doua ghemuri care-mi lipseau. Cand m-am intors sa culeg mingiile de langa gard, am auzit un zgomot ciudat. M-am intors si l-am vazut pe Chitu cum isi distrugea racheta! Nu era timp de „compasiuni”…Am dat mana cu el si m-am pregatit de finala cu un alt „hasdeean”, unul mare de tot, Miu, care cand lovea mingea o facea patrata si care in semifinale produsese marea surpriza a turneului: il invinsese, in doua seturi, pe Teo, cotat ca principal favorit! Miu a venit hotarat pe teren, s-a uitat la mine amenintator cand am dat cu banul pentru teren si serviciu, mai ales ca eram, ca statura, jumatate din el, dar nu stia ca acolo sus Cineva se uita atent la ce fac pe teren…Miu nu s-a dezmintit, a trimis de multe ori „rachetele aer-sol” cu care-l ingenunchiase pe Teo, dar mi-am pastrat cumpatul, desi de multe ori dupa asemenea torpile imi masam bratul drept…M-am impus greu, cu 7-5, 7-5, l-am batut pe spate pe Miu, si el extrem de suparat, si am primit cupa din partea unui activist UTC care m-a anuntat ca ne va insoti la Bucuresti! Era vorba de mine si de…Liliana Pintilie, daca nu ma insel, una din cele trei-patru fete care jucau tenis in Buzau si care castigase turneul rezervat lor.
V-am spus, de-abia in compartimentul de clasa a doua a acceleratului de Bucuresti, alaturi de Liliana si activistul cu pricina, mi-am dat seama ca, de fapt, sunt campion al judetului, dupa o competitie dura, cu multi tineri talentati, si ca urma sa reprezint Buzaul alaturi de alti… vreo 40 de campioni judeteni! Am stat in camera cu reprezentantul Vrancei la Palatul Pionerilor, actualul Palat Prezidential! Din pacate, in prima parte a saptamanii petrecuta in Capitala a plouat non-stop, asa ca s-au cautat sali in care sa jucam. Fetele au evoluat in sala „Steaua”, din strada Plevnei, pe zgura, iar pe noi, baietii, ne-au dus in sala de la „23 August”, actualul Centru National. Am jucat cu Rosu, un tip inaltut din Hunedoara…Totul era o noutate pentru mine, suprafata de joc din ciment vopsit, neoanele puternice care, parca-i dadeau o stralucire nefireasca salii. Meciul a inceput pe la zece seara. Am castigat primul set in tie-break…Rosu avea un antrenor care l-a sfatuit foarte bine ca in continuare sa vina peste mine, mai ales ca suprafata de joc era foarte rapida, mult diferita fata de zgura pe care eu evoluasem in turneul de la Buzau. Activistul UTc care venise cu noi la Bucuresti nu numai ca nu se pricepea la tenis, dar si lipsea de la meci, fiind dus… in vizita la o sora de-a lui stabilita in „buricul” tarii, cum ii zicea mama uriasului oras! Asa ca nu prea am mai avut reactii la venirile repetate la fileu ale hunedoreanului, loburile liftate pe acea suprafata asemantoare luciului unei ape pe care arunci o piatra, nu prea puteau fi executate pentru ca mingea tot te „impugea”, venind in permanenta in tine…Am cedat urmatoarele doua seturi si…cand am ajuns in camera de „la palat” am plans indelung, cu capul in perna, constient ca am ratat o sansa importanta si ca, daca, meciul s-ar fi desfasurat pe zgura asa cum era prevazut, poate ca alta ar fi fost soarta lui…Poate…Din faza sferturilor, pentru ca aparuse soarele, intalnirile s-au disputat pe zgura de la „Tenis Club”, frumoasa arena pusa in anii ’80 la pamant de buldozerele lui Ceausescu si…nerefacuta nici pana-n ziua de azi, desi acolo e un teren plin de balarii! La finala au venit „marii” Ilie Nastase si Ion Tiriac. V-am spus ca PCR-ul acordase o importanta deosebita acestei competitii de masa, iar prezenta celebrilor campioni, de trei ori finalisti ai Cupei Davis, certifica acest lucru. Cand i-am vazut in „carne si oase”, mai ales pe „idolul” Nastase, m-am topit tot, iar ciuda cu care am urmarit finala a fost una uriasa, pentru ca in ea evolua hunedoreanul Rosu, iar eu nu puteam scoate din cap ideea ca pe zgura nu ma putea invinge nimeni din cei veniti la acel turneu final. Era”fixatia” mea, ce vreti, o simt si acum in creier ca acum 43 de ani !!! A invins Ciuntea din Piatra Neamt, iar dupa festivitatea de premiere am facut cu totii o poza nepretuita cu Nastase si Tiriac, care a aparut in multe ziare si reviste!
M-am intors dupa o saptamana la scoala, cu absente motivate, dar cu mari ramaneri in urma la…integrale, lucru imputat de diriginte, marele profesor de matematica Sfetoslav Cremarenco! Dar ce mai conta o data ce acumulasem atatea amintiri „de vis”, pe care le am proaspete si acum, daramite atunci…Le povesteam colegilor ce vazusem in Bucuresti, cum in fiecare zi ne transportau cu un autocar Mercedes, cum le stateau bine unor campioni, cum mancam la restaurant, cum am jucat intr-o sala cum ei nici nu-si puteau inchipui, cum m-a arbitrat in meciul cu Rosu chiar Marian Marza, unul din jucatorii nostri de perspectiva, cum am stat alaturi de Nastase si Tiriac si mai ales ca m-am intors acasa cu o racheta noua, un „Neptun” rosu, ca premiu de participare! La timp, pentru ca „cel alb” dadea semne de oboseala de la atatea „incercari”…

Si ca sa vedeti ca nu v-am indrugat ” povesti cosmetizate” de trecerea anilor, iata cu ajutorul internetului, va prezint un interviu de care am dat intamplator in urma cu cateva minute pe site-ul ZCHNEWS, acordat in 1974 de…Mihai Ciuntea, castigatorul acelui turneu de neuitat, care certifica toate „spusele” mele si care este un veritabil document despre „zbaterile” tenisului romanesc in comunism! Iata-l:
În anul 1974 nu existau niciun club sau secție de tenis de câmp și niciun teren de zgură pentru practicarea sportului alb la Piatra Neamț. Cu toate acestea, un jucător autodidact, pietreanul Mihai Ciuntea și antrenorul său, tot un autodidact, Ozias Berman, celebru voleibalist (ridicător) de la Relonul Săvinești au arătat unei țări întregi că acolo unde există pasiune, pricepere și talent, trebuie să se ivească și performanțele.
Mihai Ciuntea a făcut senzație, triumfând atunci la ediția inaugurală a “Cupa Scânteii Tineretului” la tenis de câmp, un veritabil campionat național, la care, la start s-au aflat peste 100 de mii de participanți. Cu acest prilej, în noiembrie 1974, Ion Țiriac a venit la Piatra Neamț pentru a susține o demonstrație de tenis în sala Ceahlăul. N-a sosit singur, ci împreună cu Traian Marcu, fostul jucător de Cupa Davis.
“Cupa Scânteii Tineretului a fost adusă în rucsac”
“«Cupa Scânteii Tineretului» la tenis a fost adusă la Piatra Neamț în rucsacul unui elev: Mihai Ciuntea, din anul 3 A al Liceului Energetic. Unul din miile de adolescenți care a pus mâna pe rachetă, văzându-l pe Năstase zburând în fața fileului, visându-l apoi, noaptea.
– Ai fost numit «cel mai bun din 100 de mii». Cum a fost de fapt?
– Greu. Prima mea competiție în cei doi ani și jumătate de când am început să joc, cu lungi întreruperi, așa cum s-a putut, tenis. La București, unde am jucat 5 meciuri, am fost, cred, un outsider.
– Şi totuși…
– Cred că datorez acest succes în primul rând omului care mi-a corectat toate loviturile: inginerul şi sportivul Ozias Berman. De fapt, el m-a învățat totul, din nou. A fost bun cu mine, însoțindu-mă la București, sfătuindu-mă. Dacă n-ar fi fost el…
– Țiriac a declarat că ai talent. Asta și succesul ar putea să te “doboare”?
– Sper să nu se întâmple. Dacă aș fi avut 15 și nu 17 ani aș fi putut intra în lotul de perspectivă. Nefiind posibil acest lucru, rămâne să mă antrenez pe cont propriu, ca și până acum. Adică în compania prietenului și maestrului meu. Cred că mă va ajuta în continuare. Şi sper să nu se întâmple ce spuneați. Mai am de învățat și de muncit foarte mult. Ştiu că înfumurarea te pierde şi te poate face doar o frumoasă promisiune.

P.S.: Mihai Ciuntea a câștigat primul său trofeu. Năstase i-a dăruit o cupă, câștigată de el, în 1971, în Italia. A ajuns aici, fără să facă parte dintr-un club sau secție, de altfel inexistente (pentru tenis) la Piatra Neamț. El și antrenorul său neoficial rămân, în continuare, niște solitari. Vor juca pe unde vor putea. Cu mingi, fileu și rachete proprii. Se va gândi, în sfârșit, cineva și la ei?” (Ceahlăul, 10 noiembrie 1974)

Țiriac află că Ciuntea și Berman sunt… autodidacți
Triumful lui Mihai Ciuntea i-a luat prin surprindere atât pe Ion Țiriac, care a aflat că acesta și antrenorul său sunt persoane care s-au instruit singure cât și pe conducătorii sportului nemțean.
“De săptămâna trecută, între revelațiile acestui an sportiv în județul Neamț am mai trecut un nume – cel al tenismenului Mihai Ciuntea, devenit campion neoficial al României la juniori prin câștigarea Cupei Scânteii Tineretului. Țiriac însuși l-a felicitat pe câștigător interesându-se de «școala» de tenis de la Piatra Neamț și nu mică i-a fost surpriza să afle că puștiul, împreună cu antrenorul său – inginerul Ozias Berman, sunt… autodidacți. Credem că, împreună cu celelalte discipline care au înflorit în ultimii ani în părțile Neamțului, tenisul merită și el puțină atenție. Am făcut terenuri (unele – culmea! – spre a fi închiriate – cum e cazul celor ale clubului Ceahlăul, unde după 2 ani de așteptare, copiilor li se pretind bani la intrare), avem câțiva tineri ambițioși, dornici de afirmare, îndrăgostiți realmente de tenis. Lipsă e (sau mai bine zis era) de bunăvoință. Acum însă propunem drept argument un rezultat spre a vitaliza tenisul în întreg județul”. (Tenisul și autodidacții săi, Ceahlăul, 16 noiembrie 1974)

Țiriac – demonstrație în sala Ceahlăul
Pentru că Mihai Ciuntea a câștigat această competiție de anvergură, cunoscutul tenisman Ion Țiriac, maestrul emerit al sportului, a fost în luna noiembrie a anului 1974 oaspetele iubitorilor de tenis din Piatra Neamț.
“Inițiativa de a-l invita aici pe decanul de vârstă al jucătorilor de tenis din România, aparține ziarului «Scânteia Tineretului», care în acest an a desfășurat o intensă popularizare a tenisului de câmp organizând un concurs pentru cel mai bun teren de tenis, precum și o competiție cu caracter de masă, câștigată după cum se știe de Mihai Ciuntea din Piatra Neamț. Cu acest prilej, Ion Țiriac a fost «capul de afiș» al unei plăcute demonstrații, desfășurate joi în sala Ceahlăul, în cadrul căreia și-a mai dat concursul și Traian Marcu, fostul component al echipei României în Cupa Davis, lor alăturându-li-se recentele revelații – tânărul Mihai Ciuntea, deținătorul Cupei Scânteia Tineretului și antrenorul său – Ozias Berman. Fără îndoială, întâlnirea – care a fost urmărită de o sală arhiplină, formată în mare parte din copii – a dovedit o dată în plus virtuțile sportului alb și poate fi considerată un posibil argument în vederea formării unui puternic centru de inițiere în tenis la Piatra Neamț”. (Ion Țiriac – oaspetele iubitorilor de sport din Piatra Neamț, Ceahlăul, 23 noiembrie 1974).
“Dacă veți avea bază materială, veți avea și competiții”
Întrebat ce s-ar putea face la Piatra Neamț – oraș fără tradiție în tenis-pentru dezvoltarea rapidă a acestui sport, Ion Țiriac a răspuns: ”Există deja inițiativa organizării în lunile noiembrie-decembrie (când sezonul internațional e mai puțin încărcat) a unor turnee în țară, cu jucători români în localitățile de anvergură tenisistică. Eu țin să-i felicit cu acest prilej pe iubitorii de tenis de aici pentru victoria lui Mihai Ciuntea, care a câștigat pe merit trofeul «Scânteii Tineretului», dar țin totuși să reamintesc că la Piatra Neamț, oraș cu o populație destul de numeroasă, există doar două terenuri de bitum. Şi cu asta s-a terminat. Cred că aici sunt posibilități, există copii mulți dornici să se afirme, tenisul a devenit sport cu adevărat de masă; am toate promisiunile celor ce se ocupă de mișcarea sportivă că anul viitor vor amenaja cu mult mai multe terenuri. Creați-vă această bază materială puternică și eu vă promit că veți avea atunci și competiții”. (Interviu cu Ion Țiriac, L. Cristian, Ceahlăul, 30 noiembrie 1974).
Mihai Ciuntea a câștigat și a doua ediție a Cupei “Scânteia Tineretului”. Din 1983 s-a stabilit în Bacău, unde este un reputat antrenor la Clubul Sportiv Municipal din localitate. În 2011 a reușit să claseze SCM Bacău pe primul loc în țară la categoria juniori. Fratele lui Mihai, Lică Ciuntea a jucat și el tenis, iar Raul, nepotul său, este antrenor tot de tenis, însă la Piatra Neamț. Ozias Berman, antrenorul lui Mihai Ciuntea este stabilit de ani buni în Israel.

In iarna ’74-’75 am cautat sa mai recuperez din „restantele” scolare, dar situatia devenea din ce in ce mai „albastra”, mai ales ca intrasem in conflict cu Doamna Pavel, intransigenta profesoara de franceza, iar Domnul Dumbrava, profesorul de chimie care ne provoca tot mai des cosmaruri, ridicase nori amenintatori de corigenta deasupra noastra…Chiar daca eram la o clasa de elita, dascalii nostri nu ne iertau deloc, cerand maximul la fiecare materie! Ajunsesem cu Cornel Mantoiu, zis Mandarino, colegul meu de banca, sa ne gandim cum sa dam o spargere in cancelarie ca sa furam catalogul cu note pentru a le face sa…dispara! Binenteles ca nu am ajuns la fapte, dar va dati seama in ce stare de spirit eram…Asta nu m-a impiedicat, cum a venit primavara sa reiau meciurile de tenis. Mai ales ca acum, in calitate de campion judetean, primeam o gramada de invitatii, inclusiv de la intelectuali de vaza ai orasului care voiau sa joace cu mine. Asa am ajuns sa joc regulat dublu, pe terenurile de zgura din „Crang”, unde aveau acces doar „barosanii”, facand pereche cu doctorul Gerota, cel mai bun anestezist din Buzau. Imi cresteau actiunile…Iar cand am scapat „nevatamat” din clasa a 11-a, am inceput sa joc „zi-lumina”!
Prin iulie, capitanul Bonea s-a hotarat sa organizeze pe aceleasi terenuri de langa Stadionul „Gloria” un mare concurs deschis tuturor doritorilor, indiferent de varsta! Va dati seama ca iar s-au inscris foarte multi jucatori. Bonea nu a perceput vreo taxa de participare, nu existau initiative private pe-atunci, dar a impus tuturor sa vina in debutul competitiei cu o minge” Slazinger” noua(!) pentru ca meciurile sa se dispute in bune conditii! V-am mai zis, o astfel de minge costa 21 de lei, o avere pentru un liceean, dar am gasit banii la ai mei si m-am prezentat la primul meci, cu un tip de la Liceul de Muzica si Arte Plastice. Nu am avut probleme…Serveam cu „Neptun-ul” rosu, mai bine echilibrat decat primul, ca din tun! In sferturi de finala, intr-o vineri seara, l-am avut ca adversar pe Mircea Dinu, multiplu medaliat national si european la…tenis de masa! Va dati seama ca avea o indemanare deosebita, desi acum eram la…cel de camp! Inainte de meci am convenit ca pierzatorul sa-i dea mingea, cu care „cotiza” la concurs, invingatorului! Nici prin cap nu-mi trecea ca voi pierde meciul, mai ales ca nu ma mai batuse nimeni in Buzau, intr-un meci oficial, din vremuri…imemoriale! Mi-aduc aminte ca, plin de mine, in timpul acelui concurs, dupa fiecare victorie, ma plimbam prin Parcul „Crang” imbracat in niste „raiati” visinii si o camasa cambrata, alba cu floricele roz, cu gulere mari, de te puteai sterge la nas cu ele! Cine mai era ca mine? Cautam privirile tuturor fetelor intalnite, mai ales ca ma inaltasem binisor…
Dar, hai, gata cu „dragalaseniile”, la treaba! Te asteapta DInu, iar mingea trebuie sa ramana la tine, campionule, ba mai mult, trebuie sa i-o iei si pe-a lui, ca un binemeritat premiu pentru jocul tau spectaculos! Lui Mircea, mare dusman atunci, bun prieten acum, putin ii pasa de gandurile mele…Dupa ce a pierdut primul set, 5-7, s-a hotarat sa ma chinuie ca pe hotii de cai numai cu mingi „a la tenis de masa”! Multe „slice-uri”, multe stopuri, multe…smecherii, care m-au bulversat total si din jocul meu spectaculos s-a ales praful! 6-0 pentru Dinu si pe fata lui am vazut inflorind un zambet flegmatic…A crezut ca sunt „gata”! M-am dus pe banca si am bagat fata in prosop…Mi-era o rusine fantastica fata de lumea care umpluse tribunele arenei de tenis! Si eu si Mircea aveam multi prieteni veniti sa ne vada…Ma gandeam cum am sa mai scot eu capul in „Crang” in cautarea privirilor admirative ale fetelor, dupa umilinta pe care urma sa mi-o administreze Dinu, intr-adevar, bun jucator, dar de…tenis de masa! Ce-o sa zica doctorul Gerota si toti cei care ma invitau sa joc cu ei in calitate de campion de…tenis de camp?! Si, oare, voi pierde „scumpetea”mea de minge? Imi bubuiau creierii…M-am ridicat…Dinu a continuat cu acelasi stil, dar Cineva iar si-a intors fata spre mine si am inceput sa ajung la stopuri, sa pun contra-stopuri si sa „tai” si eu eficient mingiile
„Slazenger” care au inceput sa ma asculte si pe mine, nu numai pe el…Intalnirea s-a intrerupt la 5-5 in setul decisiv din cauza intunericului, spre deziluzia numerosilor spectatori. M-am dus acasa si m-am culcat rapid, dupa ce am mancat si am facut un dus. Mai traisem o situatie asemanatoare, in toamna trecuta cu Chitu. Dimineata m-am trezit devreme si 8,00 am fost la Scoala 15 unde am batut mingea o ora si jumate la perete! Cand am ajuns pe teren pentru reluarea meciului eram supra-incalzit. Mircea nu avut timp sa se dezmeticeasca, asa ca am castigat cu 7-5, 0-6, 7-5, unul dintre cele mai ciudate meciuri sustinute in cariera mea de…jucator profesionist! Dupa ultimul punct, mi-aduc aminte ca i-am strigat tare lui Mircea ;”Sa-mi dai mingea!”, asta apropo de premiile de atunci, binenteles, aproape inexistente! Dupa amiaza trebuiau sa se dispute semifinalele Teo-Chitu si Bonea cu mine, dar a plouat puternic si au fost amanate pentru dumnica dimineata.

M-am trezit, m-am uitat pe fereastra si am vazut ca era un soare puternic. La ora 9,00 erau programata prima semifinala, dupa care urmam eu. Ce m-am gandit, daca mama nu ma vazuse niciodata jucand, cel mai bun prilej, fiind libera in acea dimineata, era atunci, mai ales ca meciul meu cu Bonea se anunta atractiv, iar terenul avea tribune si nu era nevoita sa stea in picioare. Asa ca am luat-o cam din oala cand i-am zis sa mearga. Pana a strans masa dupa mine,pana a inceput sa se aranjeze, ca orice femeie, timpul a trecut… Nu-mi faceam insa probleme! Teo si Chitu erau jucatori foarte buni si intalnirea lor parea echilibrata si de durata…Tarrr la usa! Cine sa sune asa de dimineata? Era colegul meu de clasa, Onelus Nistor, care se dusese sa vada prima semifinala care s-a incheiat mult mai repede decat s-ar fi asteptat cineva. Teo l-a „terminat” repede pe Chitu, care nu si-a putut struni nervii, asa ca urmam eu, dar nu eram acolo. Impacientat, doctorul Gerota a intrebat daca stie cineva unde stau si l-a gasit pe Onelus: „Hai repede ca te asteapta toti!”. I-am strigat mamei sa vina singura, mi-am luat catrafusele si ne-am urcat in „Ford Taunusul” lui Gerota care astepta langa bloc. Am ajuns la arena in stil „Formula 1”! Rivalitatea doctorului cu Bonea din meciurile de dublu era de notorietate, si desi erau buni prieteni, spera sa-i aplic o corectie pe care s-o tina minte! Eu eram pregatit pentru asa ceva, de aceea am invitat-o si pe mama, doar nu eram nebun s-o chem ca sa ma vada pierzand, dar…sosisem prea tarziu! Cu vreo 5 minute peste sfertul academic trecut de cand se sfarsise prima semifinala…Cel putin asa ne-a spus Bonea care era organizatorul concursului! A intervenit doctorul, au strigat numerosii spectatori, l-a rugat si…mama(!) sosita intre timp, degeaba. Capitanul nu voia sa joace cu mine, invocand un regulament stiut doar de el pe-atunci! Asa ca a castigat prin neprezentare si s-a calificat fara joc in finala de dupa amiaza! Frustarea simtita atunci o resimt si…acum! Dar sa nu credeti ca mai am vreun resentiment fata de Bonea care a pierdut, apoi, meciul cu Teo…Doamne, cat as mai vrea sa mai retraiesc acei ani in care grijile mele erau atat de putine! Cred ca mai mult mi-era ciuda ca o data o chemasem si pe biata mama, care-mi suporta toate nebuniile copilaresti si ifosele de mare jucator de tenis,si…n-a fost sa fie! Imi mai parea rau ca nu apucasem, din nou, sa-l intalnesc o data pe Teo, care in acea vara devenise student la Institutul de Educatie Fizica si Sport(IEFS) si sa transam rivalitatea dintre noi! Or sa mai fie prilejuri, mi-am zis…Din pacate, n-au mai fost!
A inceput clasa a 12-a, decisiva pentru evolutia mea ulterioara in societate! Eu,insa, continuam sa duc aceeasi viata boema, cu tenisul pe primul plan…Dupa o luna a fost sedinta cu parintii la liceu. Domnul Cremarenco a deschis catalogul si i-a aratat notele mele mamei…Printre altele, aveam un trei la psihologie si 7, 4 si 3 la franceza!!! „Doamna, in aceste conditii, nu va garantez ca fiul dumneavoastra va apuca sa dea examenul la facultate. Cu Doamna Pavel nu-i de glumit, il poate lasa corigent, situatie in care se afla, deja, acum!”- a subliniat dirigintele.
Ce se-ntamplase, de fapt? Va spusesem ca in clasa a 11-a, spre final, am intrat in conflict cu profesoara de franceza. Aveam de invatat pe de rost o poezie kilometrica despre Jeanne d’Arc, cu niste versuri cat pagina de …late! Stiind ca am nota, nu m-am sinchisit…Dar Doamna Profesoara a venit in amfiteatrul liceului, unde era programata ora de franceza, nu a deshis catalogul si a numit la intamplare elevii pe care dorea sa-i asculte! Eu m-am facut mic, doar doar nu m-o vedea, dar m-a strigat ultimul…Disperat, am deschis cartea si cand am vazut cate strofe „babane” avea poezia, mai sa-mi vina rau…Domna, constienta de dificultatea invatarii pe de rost a intregului poem despre eroina franceza, ne spusese ca cine stie doua strofe are asigurata nota 6! Asa ca, fiind ultimul care urmam sa fiu ascultat, m-am gandit sa incerc sa retin ceva…Am citit prima strofa si ma orientam dupa alta mai usoara cand, victorie(!), am observat ca ultima era repetarea celei dintai…Asa gandise poetul creatia lui, spre bucuria mea care mi-am facut un calcul simplu. L-am rugat pe colegul meu Mandarino sa-mi sufle cand urmam sa ma poticnesc si m-am ridicat increzator in picioare, cand mi-a venit randul. Mai erau doar vreo doua-trei minute pana la clopotelul izbavitor…Taras-grapis am dus la capat prima stofa! „La deuxieme”- am auzit-o pe Doamna…Calau din fata mea! Parca eu eram pe rug, nu Jeanne d’ Arc…Am inceput sa recit aceeiasi strofa. Cateva secunde profesoara nu s-a prins, dupa care m-a intrebat, in romana, „Ce faci?”. „Pai, ati spus ca cine stie doua strofe primeste un sase. Iar prima si ultima strofa a le poeziei sunt identice!”. Dupa mintea mea, eu ma incadram in cerinte o data ce recitam doua stofe care se regaseau in poem. Dar Doamna Pavel nu gandea la fel si considerand ca-mi bat joc de dansa mi-a dat un trei cat mine de mare si, din acel moment, am devenit „clientul”dansei…
Cum a inceput ultimul an de liceu, tinandu-ma minte, s-a pus pe mine cu ascultarile. Primul scriitor studiat a fost Charles Baudelaire. Mai intai ne-a dat sa studiem biografia poetului. Ora imediat urmatoare, nici nu incepuse bine scoala, m-a ascultat. M-am descurcat si mi-a dat 7! Sa iei 7 la Doamna Pavel nu era chiar usor. Inseamna ca ai stiut serios…”Pentru data viitoare aveti de invatat poezia <<L’albatros>>”- ne-a anuntat. S-o invete cine n-are nota, mi-am zis eu ocupat cu…pregatirea participarii mele la cea de-a doua editie a „Cupei Scanteii Tineretului”! Calcul gresit! Cum a intrat in clasa m-a ridicat in picioare, si fiind intr-o dispozitie mai buna in acea zi mi-a dat doar…4! Inca imi iesea o medie de trecere… „Pentru data viitoare aveti de invatat pe de rost poezia <>”- am auzit-o la finalul orei. Aveam, deja, doua note, iar altii niciuna.N-o credeam chiar atat de…sadica! M-am inselat, din nou…M-a ascultat a treia oara consecutiv, am luat binenteles 3 si…nu mai aveam medie de trecere!
Mama a venit acasa si s-a asezat amarata, in sufragerie, pe marginea canapelei extensibile cu bibelouri in vitrina. M-a chemat langa ea. Nu mai putea sa ma bata. N-o mai facuse de prin clasa a patra. Acum eram ditamai vlajganul. Parca a fost ieri…”Costelica, ce ne facem noi?”-am auzit-o. Am uitat sa va spun ca ma cheama si Costel, nu numai Adrian…” O sa rada lumea de noi, daca nu apuci sa dai la facultate si vei pleca in armata. Mi-a aratat Cremarenco ce note ai. Si ce faci dupa armata, te angajezi in uzina, tu care nu stii sa bati niciun cui?”. A inceput sa planga, usor…Cum tineam enorm la ea si ca s-o linistesc am apucat sa-i promit: „Gata, de azi am pus racheta-n cui!”. Si-asa a fost! Fusesem educat ca trebuie sa-mi respect intotdeauna cuvantul dat!

M-am pus cu burta pe carte! Teo a castigat turneul „Scanteii”, iar eu am luat 8 in teza la franceza! Vazand bunavointa din partea mea, profesoara m-a lasat in pace, intr-un tarziu, dar nu pot, acum peste ani decat sa-i fiu recunoscator! Ca sa vedeti ca nu-i nimic intamplator in viata…La inceputul anilor 2000 am inceput sa merg regulat la Montreal pentru a comenta, pentru Radio Romania, meciurile pugilistilor nostri profesionisti de top stabiliti acolo. Mai intai Doroftei, apoi Bute, Diaconu si Jo Jo Dan. Fara nicio exagerare, cred ca am fost de vreo douazeci de ori. In statul Quebec francezii sunt foarte nationalisti si faptul ca eu vorbesc bine franceza m-a ajutat enorm, mai ales sa-mi fac prieteni printre jurnalistii locali care mi-au furnizat multe informatii de culise foarte utile in comentariile mele radiofonice…Iar in cotidianele „Le Journal du Montreal” sau ‘La Presse” am gasit de fiecare data comentarii pugilistice de invidiat pe care le-am citit …fara dictionar! Si reciproca a fost valabila…Si eu le spuneam multe despre compatriotii nostri. Mi-aduc aminte ca la un moment dat m-a sunat prietenul Robert Froasy, de la Radio Canada sa-i dau un interviu in direct inaintea unui meci important de-al lui Lucian…Inca nu plecasem la Montreal. Urma s-o fac a doua zi dimineata. Eram cu Irina intr-un magazin de pe Calea Mosilor. Am iesit afara si mi-am dat cu parerea, in franceza, fara sa ma poticnesc si fara…sa-mi sufle cineva! Domna Pavel sa fie sanatoasa!
Am absolvit cu bine liceul, am luat numai cu zece bacalaureatul, am reusit fara probleme la Politehnica din Bucuresti, dar cu ce pret? Ma ingrasasem ingrozitor! La 1,78m aveam 83kg! Ca sa ma recompenseze, mama care se despartise intre timp de tata, mi-a dat bani, imediat dupa afisarea rezultatelor sa-mi iau ce racheta imi doream…M-am dus la „Tenis Club” unde vazusem eu, pe vremuri, parca trecuse o viata(!), cu ce jucau „meseriasii”. Am gasit pe cineva care mi-a vandut o racheta noua, Dunlop, de lemn, avand chipul lui Tiriac gravat pe ea, cu 800 de lei! O avere! Dar in sfarsit tineam in mana si eu o racheta ADEVARATA! Prea tarziu, insa…Pentru mine fugise puiul cu ata! A se citi, tenisul…
Am incercat sa reiau antrenamentele la perete si meciurile, mai ales ca doream sa testez noua racheta, dar nu prea mai aveam nicio pornire…Ma miscam cu incetinitorul si nu era numai asta! Ma trezeam foarte tarziu pentru ca aproape seara de seara sarbatoream succesul intrarii la facultate cu prietenii mei din clasa! Ceaiurile, cum erau denumite chefurile atunci, se tineau lant, asa ca racheta a ramas , practic, tot in cui! Ca sa nu mai vorbim ca la inceputul lui septembrie mi-am rupt la fotbal mana stanga, cu o luna inainte de plecarea in armata, asa ca totul ramanea o amintire…Acum daca stau bine si ma gandesc, in trei competitii oficiale la care participasem in Buzau in primii trei ani de liceu nu ma batuse nimeni! Atunci nu ma consolam cu acest „aspect”, nu aveam de ce, reusita la facultate era „stelara”, asa ca priveam cu incredere in viitorul in care…tenisul, din pacate(sau mai stii, din fericire, zic acum!) nu-si mai gasea locul!
Armata de noua luni facuta-n Bucuresti, la tancuri, cu garzi interminabile si cu cutremurul din ’77 care ne-a scos din unitate sa ajutam lumea napastuita, m-au coborat „din stele” in…realitatea din ce in ce mai cruda a tarii! Datorita regimului dur din armata, am revenit in civilie slabut rau, dar, din nou, mi-a venit greu sa reiau meciurile de tenis. Unde-i dreapta mea cu care trimiteam mingea unde voiam?! Noua luni de pauza se vedeau rau de tot…
In timpul facultatii am jucat doar sporadic…Mai mult m-a captat fotbalul, fiind varful de atac al Serie A din Facultatea TCM care avea un campionat puternic. Ca sa nu mai vorbesc ca in anul I m-am inscris in trupa de teatru care m-a dus pe alte drumuri …Dar v-am spus la inceput, fac parte din categoria oamenilor multumiti de le-a oferit viata…Ce-as putea spune acum? Ca ar fi fost mai bine sa urmez Filologia si nu Ingineria care nu mi-a placut deloc?! N-am facut-o pentru ca repartitia profesorilor era pe-atunci numai la tara, in timp ce inginerii prindeau posturi in fabricile si uzinele din orase…Si-apoi, daca as fi mers la Universitate as mai fi facut in anul V la…Politehnica, dupa o gramada de experiente artistice, Grupul Voua, care a devenit una din marile mele constante in viata? Putin probabil…Asa ca nu am de ce sa am regrete legate de drumurile pe care m-a dus viata, chiar daca unele au insemnat abandonarea altora…
Si ca sa incheiem intr-o nota „umoristica” aceste „amintiri” legate de drumul meu ca jucator „activ” de tenis, hai sa va spun ce s-a ales de frumoasa mea racheta Dunlop. Prin ’78 aflasem eu ca, la un turneu la Aix en Provence(Franta), Ilie Nastase intrerupsese o serie interminabila de victorii a lui Guillermo Villas folosind o racheta cu corzile dublate pe centru, vreo trei verticale, vreo trei orizontale, mingea capatand efecte neasteptate. Ca sa nu raman nici eu mai prejos(!), l-am rugat pe colegul meu de camera, Laurentiu Florescu, mester in racordat rachete sa-mi dubleze la Dunlop cateva corzi….El, saracu’, s-a conformat dorintei nebunului, dar pretul platit a fost unul teribil! Cat sa reziste racheta de…lemn, oricata calitate ar fi fost inmagazinata in ea? Asa ca a cedat, fisurandu-se in partea superioara…Mi-a „bandajat-o” cu grija Loro, dar raul fusese facut…Racheta era mai buna de turca, decat de tenis, dar, v-am zis, nu prea mai imi pasa…Amintirile cele mai frumoase legate de tenis le depozitasem deja intr-o firida a sufletului meu, la care am umblat acum special pentru dumneavoastra!

Adrian Fetecau, 2 iulie, 2017, Bucuresti

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*