default-logo

Tezaure românești necunoscute: Palatul lui Dimitrie Cantemir de la Sankt-Petersburg

„D. Cantemir – un erudit de faimă eruopeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un fel de Lorenzo de Medici al nostru, cum îl caracteriza G. Călinescu, a fost în ultima perioadă cunoscut mai mult prin prisma operelor sale aduse din Rusia, decât prin ceea ce a lăsat el în urma sa în această țară.
Vizitând în ultima parte a lunii Aprilie 2017 orașul Sankt-Petersburg, venind de la Moscova, am avut ocazia să constat un adevăr: capitala imperială întemeiată de Țarul Petru cel Mare își merită pe deplin titlul de cel mai important centru cultural al întregii Rusii. Deși a fost perioadă a anului destul de ploiasă, frumusețile orașului par neatinse nici de vreme, nici de vremuri. Am zăbovit ore întregi în sălile Ermitajului, impresionat fiind îndeosebi de două statui romane, înfățișând daci captivi, am admirat construcțiile impresionante din centrul istoric al acestei așezări și mi-am dat seama că Țarul ce a dat atâta strălucire și culoare întocmirilor sale a câștigat neîndoios pariul propus: să ridice un oraș port, nou-nouț, care să rivalizeze în splendoare și rafinament edilitar cu metropolele Europei, chiar pe alocuri să le depășească. Pentru aceasta, el a angajat arhitecți renumiți, peisagiști, sculptori și pictori, a cheltuit sume colosale, cu dorința de a înălța aici palate și catedrale, clădiri și parcuri cum nu s-au mai văzut vreodată pe aceste locuri.
Pășind în interiorul acestor catedralele uriașe, vizitând clădiri pline de o istorie frământată, așezate maiestos de o parte și de alta a lagunei pline de miracole, o veritabilă Veneție a Nordului, am hotărât să văd orașul nu plimbându-mă pe canalele sale, sau trecând pe sub podurile celebre ale Nevei, ci așezat comod într-un ”double decker”, o trăsură modernă, în care peisajul admirat din înaltul faeton supraetajat este povestit în 7 limbi ale pământului.
La un moment dat, aud în cască spusele ghidului: ”acum trecem pe lângă una dintre cele mai frumoase clădiri ale orașului, ”Palatul prințului Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei. A fost construit de același arhitect care a ridicat capodopere de neegalat ale acestei capitale culturale a Rusiei, printre ele și ”Palatul de Iarnă” al Țarului”.
Fațada ”Palatului Cantemir” (vedere dinspre Cheiul Nevei)
(Dvortsovaya Naberezhnaya nr.8)

Nu puteam să cred că palatul unui prinț român este recomandat turiștilor străini, într-o selecție severă, de maxim 20 de obiective turistice !
Nu ar fi pentru prima dată când mai marii turismului dintr-o țară folosesc notorietatea și creația unui român pentru promovarea orașului lor. Astfel, cea mai faimoasă stațiune tunisiană la Marea Mediterană, Hammamet, își leagă celebritatea de numele românului George Sebastian, a cărui casă (”Dar Sebastian”-1927) are o arhitectură invidiată (și copiată) în lumea întreagă, înconjurată de un parc și teatru imens, în aer liber, fiind transformată în prezent în ”Centrul Cultural Internațional Hammamet”. Reședința plină de rafinament a găzduit câteva capete încoronate ale Imperiului Britanic, pe Winston Churchil, care și-a scris o parte din memorii în liniștea de aici, locuind în acest splendid lăcaș, micul palat la malul mării fiind vizitat de vedete de film, personalități politice. În al Doilea Război Mondial, generalul Rommel și-a stabilit în acest faimos loc de recreere sediul cartierului său general. Numeroase proprietăți din Hammamet, inclusiv de pe riviera tunisiană a Mării Mediterane, au imitat stilul arhitectonic al vilei acestui român, încât George Sebastian poate fi considerat fondatorul turismului modern tunisian. De altfel, el a vândut guvernului de la Tunis această vilă, în 1962, fiind numit consilier personal al lui Driss Guiga, pe atunci ministru al turismului al acestei țări.
Mi-am dat seama că, în fața călătorilor străini ce vizitează Sankt-Petersburgul, rostirea cuvântului Cantemir, acest Prinț al Spiritului, al cărui nume figurează la Paris, la loc de cinste pe zidurile ”Bibliotecii Sainte-Geneviève”, între cel al lui Leibnitz și acela al lui Newton, conferă și mai mare valoare acestui punct de atracție al orașului de pe Neva, decât dacă imobilul ar fi promovat cu numele proprietarilor ruși, care au deținut cândva acest Palat.
Oare, câți români cunosc faptul că domnitorul Moldovei, ales membru al prestigioasei Academii de la Berlin, ajuns apoi sfetnicul erduit, expert în politica orientală, cooptat în anturajul de elită al Țarului Petru cel Mare, este întemeietorul unui Palat pe malul Nevei, o bijuterie arhitecturală, recomandată milioanelor de turiști străini ce vizitează în zilele noastre Sankt-Petersburgul.
Din păcate, prințul moldovean a înzestrat cu palate și clădiri însemnate alte țări (Turcia, Rusia), neavând posibilitate să devină un Petru cel Mare al românilor.
Atunci, mi-au venit în minte ideile citite undeva, conform cărora patrimoniul cultural al unui popor nu este alcătuit exclusiv din ceea ce există între hotarele proprii, ci este format și din creațiile aflate în cele mai îndepărtate locuri din lume. Un popor trăiește în acord cu propriul trecut, fiind cunoscut pretutindeni, și recunoscut drept factor de dezvoltare a civilizației și prin urmele culturii sale, răspândite peste tot în lume.
Ce este de făcut pentru a revaloriza urmele trecutului nostru istoric, unele abandonate de statul român (vezi cazul proprietăților ”Fundației Gojdu”, de la Budapesta), neglijate ori trecute într-un con de umbră nemeritat ?
Primul pas este cunoașterea acestora, repunerea în conexiune cu adevărul istoric și, apoi, includerea lor într-un circuit turistic și cultural pentru câți mai mulți dintre români.

”Institutul Român de la Saranda”-Albania

În acest sens, evoc situația ”Institutului Român de la Saranda”, Albania, înființat de N. Iorga, proprietate a statului român, lăsat din păcate de izbeliște înainte de 1989, dar și după acest an.
Am vizitat Albania în 1997, chestiunea revendicării acestei proprietăți era pusă cu timiditate, de către autoritățile din țara noastră. Observ că, în 20 de ani de intense tratative, cu un proces câștigat în instanță, dar cu o hotărâre nepusă în executare, s-a obținut, abia anul trecut, o soluție pozitivă, materializată fiind doar instalarea unui bust al lui N. Iorga în fața clădirii amintite.
În privința cunoașterii patrimoniului cultural material și imaterial al poporului român, aflat peste graniță, pun doar câteva întrebări:
Mai știe cineva unde sunt proprietățile deținute de orașul Arad, pe teritoriul Austriei, la Graz și ce s-a întâmplat cu ele ?
Dar cu privire la clădirile ”Fundației Elias”, de la Viena, se mai întreprinde ceva pentru a se afla care este situația lor în prezent ?
Se interesează oare statul român de valorile arheologice răspândite în întreaga lume sau lasă acest domeniu să fie cercetat doar de persoanele particulare, cum este cazul inventarului capetelor de daci captivi, aflate în numeroase muzee sau colecții (Forul Traian, Muzeul Vaticanului, Florența, Napoli, Luvru, Versailles, Prado, British Museum, Oxford, Cambridge, Berlin, Praga, Copenhaga, Atena-Agora, Ermitaj, Boston, Metropolitan Museum, Ierusalim, Izmir), inventar realizat prin eforturile unui bun român, profesor la o universitate din străinătate, care a cercetat ani de zile acest subiect ?

Stațiunea Saranda – din Albania

Pornind de la aceste gânduri, am crezut de cuviință să prezint în acest studiu câteva informații istorice privind trecutul unui palat reprezentativ pentru începuturile epocii de strălucire a arhitecturii Sankt-Petersburgului, perioadă în care a început edificarea capitalei moderne de la vărsarea Nevei în Marea Nordului. Cu atât mai mult, cu cât arhitectul ce a conceput ”Palatul Cantemir”, declarat monument de arhitectură, nu este altul decât creatorul ”Palatului de Iarnă” (Ermitaj), italianul Bartolomeo Rastrelli.

”Palatul Cantemir” din Sankt -Petersburg

Acest palat în stil baroc, situat în preajma „Palatului de Marmură” al Contelui Orlov, creat de arhitectul italian Bartolomeo Rastrelli, a fost prima sa realizare în domeniul construcțiilor monumentale din Sankt-Petersburg.
Multe din edificiile care dau strălucire orașului fostă capitală a Imperiului Țarist, considerate în prezent indiscutabile valori culturale, puncte de atracție turistică maximă, sunt opera acestui faimos constructor de palate, unul din arhitecții care a folosit din abundență stilul rococco. El este creatorul nu doar al ”Palatului de Iarnă (Ermitaj)”, ci și al ”Palatului Stroganov„, al ”Palatului Împărătesei Ecaterina” din Țarskoe Selo și al ”Palatului Peterhof”.
Palatul a fost comandat de prințul D. Cantemir, pentru familia sa, lucrările de construcție începând în anul 1720. A fost considerată una dintre cele mai elegante locații din oraș. Interiorul clădirii avea scări din marmură, holul de recepție se afla la etaj, un mare salon, având balcoane. După moartea lui Petru I, întreaga nobilime rusă, inclusiv membrii familiei lui D. Cantemir (Maria, Matei, Constantin, Şerban, Antioh, Smaragda-Ecaterina) au adoptat obiceiul de a-și împodobi camerele nu numai cu icoane încadrate în rame prețioase, sau cu oglinzi impunătoare, ori cu arme, dar şi cu diferite picturi, reprezentând peisaje, naturi moarte, portrete realizate de maeştri occidentali. Unii cercetători ruşi au constatat că felul cum îşi amenajau Cantemireştii interioarele palatelor a devenit reprezentativ pentru întreaga nobilime rusă din prima jumătate a sec. al XVIII-lea. Cu alte cuvinte, Palatul Cantemir a jucat rolul unui ”arbiter elegantiarum” al capitalei Țarului Rusiei.

Fostul domnitor moldovean moare însă în 1723, lucrările finalizându-se abia în 1725, astfel încât la ceremonia de inaugurare iau parte doar urmașii domnitorului: văduva sa, împreună cu cei patru copii, care au moștenit această proprietate. În decursul vremii, reședința nobiliară a avut mai mulți posesori. ”Palatul Cantemir” a fost sediul Ambasadei Turciei la Sankt-Petersburg. Turcia intrând în război de partea Germaniei, diplomații acestei țări au părăsit țara.
”Palatul Cantemir” (1911)

Deși ghidurile mai vechi dar și cele mai noi ocolesc acest subiect, clădirea a adăpostit sediul primei bănci americane deschisă în acest oraș, în anii Primului Război Mondial: ”NCB” (National City Bank of New –York, filiala Petrograd), care a transformat etajul 2 în ghișee de bancă, dotându-l cu mașini de socotit sau numărat banii etc.
Un autor american, Leigh W. Rogers (1893-1972) a descris detaliat înfățișarea ”Palatului Cantemir”, devenit sediu al unei mari bănci americane, la 1914, precum și experiența trăită de acesta, ca funcționar al acestei instituții. Manuscrisul memoriilor sale se află în ”Biblioteca Congresului” SUA. Tot aici se află și textul nepublicat al însemnărilor sale, intitulate “Czar, Revolution, Bolsheviks,”unde a consemnat tot ceea ce a notat în jurnalul său personal în perioada 1816-1919.
”Situat la doar câteva clădiri dincolo de Palatul de iarnă al Țarului,  și direct peste stradă de Palatul de Marmură, această clădire este una dintre cele mai frumoase locații din  oraș. Turcii trebuie să fi cheltuit o avere, pentru că sunt minunate decorațiuni interioare”, spune autorul, arătând că orice client al băncii trebuia să urce treptele de marmură ale scării mari, să gliseze peste podeaua foarte lustruită a sălii de recepție, pentru a intra în salonul mare, enorm, decorat în stil victorian cu superbe picturi murale, având tapiserii, oglinzi cu aur, cadre de mătase,  podele încrustate, scaune acoperite cu aur și tapiserii. ”Tâmplarie sculptată si mobilier masiv, însă acum aceste camere dau aerul unei bănci, având cuști, mașini de numărat banii și birouri instalate peste tot”, mai adaugă autorul.
Pentru obținerea autorizației, autoritățile locale au impus doar câteva condiții, și anume ca în fiecare încăpere să existe un portret al Țarului și al soției sale, precum și o icoană, iar la inaugurare, toate camerele să fie sfințite de un sobor de preoți, ceea ce bancherii americani au trebuit să accepte.
Detalii semnificative cu privire la transformarea ”Palatului Cantemir” într-o clădire cu destinație de bancă întâlnim și în Teza de Doctorat a lui Lyubov Ginzburg, intitulate ”Confronting the Cold War Legacy: The forgotten History of The American Colony in St. Petersburg A Case Study of Reconciliation”.
Aflăm din acest studiu academic faptul că scriitorul Somerset Maugham și-a deschis în vara anului 1917 un cont la ”National City Bank”, filiala din Petrograd, fiind trimis aici de către șeful serviciului de spionaj ale Marii Britanii, Sir William Wiseman, sub acoperirea de scriitor care adună materiale pentru viitorul său roman, în realitate misiunea sa era aceea de a încerca să obțină informații secrete. Experiențele trăite de scriitor în Rusia au devenit izvor de inspirație pentru cartea sa scrisă în 1928, ”Ashenden, or, the British Agent”.

”Palatul Cantemir”, din Sankt-Petersburg, la începutul secolului XX
După Revoluția din 1917, clădirea a avut mai multe întrebuințări, a aparținut ”Universității de Cultură și Artă” din Sankt-Petersburg iar în prezent aici funcționează “Registrul de Navigație Maritimă al Rusiei” .
În literatura de specialitate, Palatul Cantemir mai este cunoscut și sub numele ”Palatul Gromov (Ratkov-Rozhnov)”, abia recent, din rațiuni de marketing turistic, acesta începe să fie recomandat sub numele ”Кантемировский дворец”  (”Kantemirovski Dvoreț”), adică ”Palatul Cantemir”.

Istoricul ”Palatului Cantemir” din Sankt-Petersburg
La începutul secolului al XVIII-lea, terenul de pe cheiul Nevei a aparținut lui Ipat Mukanov, ofițer în armata țaristă, fiind cumpărat în anul 1715 de domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir.
Palatul a fost construit în stilul ”baroc petrin”, cu două tronsoane laterale, având fiecare fațade cu decorațiuni arhitecturale.
În cadrul ”Departamentului de Tipărituri și Desene” al ”Muzeului Național al Suediei” se păstrează trei schițe din perioada construcției (1720-1725), prezentând fațada principală a Palatului, cu vedere spre Neva, precum și cele două părți laterale (spre ”Palatul de Marmură” și spre strada Millionnaya).
De asemenea, fațada principală, cu vedere spre cheiul Nevei, are trei părți, una centrală și două laterale.
Sunt de remarcat pilaștrii, care asigură separarea ferestrelor, geamuri mici, de formă pătrată, precum și frontoanele din zona acoperișurilor.
Aripa dinspre strada Millionaya a avut în centru un arc de cerc mare, marcând locul de intrare în curte, fiindcă intrarea principală în Palat urma să se facă pe aici, printr-un pridvor special amenajat. În decorarea ambelor aripi laterale s-au folosit pilaștri rustici.

Fațada principală a ”Palatului Cantemir” din Sankt-Petersburg (cariatide în stil egiptean).

La parterul Palatului se afla un spațios hol, iar deasupra lui, la etajul al doilea, se afla sala principală, cu o înălțime dublă, unde impresiona un șemineu lucrat de tatăl arhitectului, Bartolomeo Karlo Rastrelli.
Pe fiecare parte a holului spațios erau dispuse, simetric, camere mari. Pentru a accentua înălțimea clădirii, etajele superioare erau marcate de pilaștri decorați artistic. În anul 1743, la etajul ultim a fost amenajată Biserica ”Muceniței Feodora Stratilat”, sființită la 4 februarie acel an de către protopopul ”Catedralei Sf. Isaac” din Sankt – Petersburg.
La începutul secolului XIX, ”Palatul Cantemir” a fost modelat în stil strict clasicist de către arhitectul Luigi Rusca, fațadele și interioarele construcției fiind refăcute.
”Palatul Cantemir” – vedere din interior

Cantemir nu a locuit în acest palat, el murind în timpul campaniei Țarului Petru cel Mare în Persia. Ca o ciudată coincidență, remarcăm faptul că, în tot veacul al XVIII-lea, locatarii acestui palat nu au avut o ședere îndelungată în spațiul său elegant, istoria consemnând un mare număr de nume de proprietari.
După moartea lui Dimitrie Cantemir (1723), între cei patru copii ai săi și cea de-a doua soție a început un proces de partaj, care a durat o perioadă însemnată de timp.
Potrivit unor surse, palatul ar fi revenit văduvei lui Cantemir, însă potrivit altora, impunătoarea clădire ar fi fi fost căpătată prin partaj de Antioh și fiul său, Constantin Cantemir Dimitri, ofițer în celebrul Regiment de elită Preobrazhensky.
După moartea lui Antioh Cantemir (1744), frații lui mai mici, Matei și Șerban/Serghei, au dat în judecată pe mama lor vitregă, prințesa Trubetzkoy (Prințesa de Hesse-Hamburg).
În anul 1726, în acest palat a locuit Vasiliy Kirilovich Trediakovsky, de la care a învățat Antioh Cantemir rusește și s-a deprins cu versificația în această limbă. Se mai spune că, în anul următor, aici a stat contele Burhard Minih.
Timp de doi ani, în perioada 1755-1757, clădirea a găzduit sediul Ambasadei Engleze, unde fusese angajat în calitate de secretar viitorul rege polonez Stanislaw Poniatowski.
Conform legislației ruse, bunurile mobile și imobile revin întotdeauna primului născut, de sex masculin, și nu surorilor acestuia. De aceea, averea lui Dimitrie Cantemir s-a transmis descendenților pe linie bărbătească. Astfel, tablourile cu portretele lui Dimitrie Cantemir au trecut în posesia lui Constantin Cantemir, iar de la el la Şerban Cantemir.
După moartea acestuia din urmă, cum nu au mai existat moștenitori direcți, de sex masculin, dar și conform testamentului (Scrisoarea Testament, din 22 decembrie 1776,) cea mai mare parte a averii sale a trecut în posesia Coroanei ruse.
Potrivit aceluiaşi testament, documentele, manuscrisele, cărţile acumulate în casa lui Şerban Cantemir de la tatăl şi fraţii săi, au fost depuse, după 1780, de N. N. Bantâş-Kamenskii la ”Arhiva Principală” din Moscova a Ministerului de Externe al Rusiei.
Țarina Ecaterina a II-a a cumpărat în 1762 palatul de la urmașii lui Dimitrie Cantemir, pentru a fi oferit contelui Alexei Petrovich Bestuzhev-Ryumin, întors din exil. După moartea contelui, moștenitorii acestuia vând palatul, la rândul lor, în 1768, contelui Vladimir Grigorevich Orlov. Acesta, după ce se mută la Moscova, în 1775, vinde mai departe proprietatea de pe malul Nevei contelui Paul Martinovich Stavronsky. Acesta avea obiceiul de a vorbi în versuri cu slugile sale, cerând să i se răspundă tot în versuri. El amenajează într-una dintre încăperile mari ale palatului o sală de spectacole de teatru, de operă, concerte.

După moartea acestuia, soția sa, Ekaterina Vasilievna, se recăsătorește în 1798 cu contele Julius Pompeevich Litta, nobil cunoscut de ea la Napoli, palatul intrând astfel în proprietatea soțului. J.P.Litta a fost reprezentantul ”Ordinului Cavalerilor de Malta” în Rusia. Acum, arhitectul Luigi Rusca reconstruiește în stil clasic și partea palatului dinspre strada Millionnaya.
După decesul contesei, soțul său J. P. Litta vinde o parte din clădire Ministerului de Finanțe, respectiv partea dinspre strada Millionnaya, iar după moartea și a contelui Litta, întreaga casă revine acestui minister.
În clădire se vor instala tipografia Ministerului de Finanțe, birourile dar și locuințele miniștrilor titulari, E. F. Kankrin, respectiv F. P. Vronchenko.
În anul 1868, comerciantul N. D. Lohovitsky cumpără de la trezorerie acest Palat și ordonă arhitectului Ludwig Fontana să reconstruiască clădirea.
Acesta modifică interioarele, întărește construcția și înnoiește fațada de pe strada Millionnaya. Comerciantul nu apucă să trăiască aici, casa fiind locuită de fratele său, care închiriază restul palatului, printre chiriași numărându-se și ministrul de război, feldmareșalul D. A. Milyutin.
În anul 1875, I. F. Gromov, mare sprijinitor ale artei, cumpără acest palat și, la cererea sa, arhitectul Karl K. Rachau (1832-1880), unul dintre reprezentanții proeminenți ai ”stilului eclectic”, reconstruiește, în 1879, complexul palatului , dând un alt aspect exterior clădirii concepute de Rastrelli. Astfel, fațadele sunt remodelate, având motive repetate, fracționate, specifice clasicismului timpuriu, cu introducerea unor elemente ale ”stilului baroc”. El conferă interiorului un aspect nou, aici predominând ”stilul gotic„ dar mai cu seamă ”rococo”, un stil specific Regelui Ludovic al XVI-lea. Acest aspect s-a păstrat și în prezent.
Astfel, pe fațada dinspre Neva el a aplicat cariatide ”în stil egiptean”, iar în colțul dinspre strada Millionnaya, respectiv ”Palatul de Marmură”, el a realizat trei figurine feminine, simbolizând ”fertilitatea”, ”arta” și ”navigația”.
Ornamentația interioară a palatului reprezintă opera sculptorului A.M. Opekushin și a artistului K.L. Alliaudi.
După moartea lui Gromov, survenită în 1882, deținător al Palatului a devenit Vladimir Ratkov-Rozhnov, primar al orașului timp de patru ani, proprietar de mine de aur în Siberia și Urali, care avea în proprietate nu mai puțin de 15 case în Sankt-Petersburg. Fiul său a locuit aici până în anul 1917, de aceea construcția mai este cunoscută și sub numele ”Palatul Ratkov-Rozhnov”.
În apartamentele situate în aripile ”Palatului Cantemir” dinspre ”Palatul de Marmură” și dinspre strada Millionnaya au locuit mult timp sculptorul V. I. Ingal (1901-1966) și poetul A. A. Prokofev (1900-1971), iar din 1986, această parte a clădirii a fost transferată ”Institutului de cultură din Sankt-Petersburg”. Partea ”Palatului Cantemir”, aflată pe malul Nevei, găzduiește ”Registrul Maritim Naval al Federației Ruse” care, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de existență, în anul 2003, s-a implicat în renovarea clădirii, interior și exterior.

Înainte de anul 1917, ”Ambasada Regatului României” la Sankt Petersburg/Petrograd, era situată pe Zaharyevskaya Ulița, nr. 23, într-un imobil deținut de Laryssa Nezhinskaya. Somptuoasa clădire, finalizată în anul 1913, a fost concepută într-un stil modern de arhitectul Mihail Songaylo.
Construcția este renumită pentru statuile de la intrare, inspirate din arta egipteană. Ultimul ambasdor roman la Petrograd a fost Constantin Diamandy (1868-1931).
Dacă statul român ar fi interesat să potențeze aceste valori ale istoriei noastre naționale, ar putea să propună părții ruse mutarea sediului actual al ”Consulatului Român de la Sankt-Petersburg” în această clădire plină de semnificații importante pentru trecutul istoric și cultural al României și Rusiei: ”Palatul Cantemir”.

Sediul ”Ambasadei Române” de la Petrograd, înainte de anul 1917.
După Revoluția din Octombrie, fostul sediu al Ambasadei României a găzduit apartamanete rezidențiale iar la parter instituții publice, respectiv sediul unui oficiu poștal.

Averea lui D. Cantemir
”Societatea Academică Română” (Academia Română) publica în anul 1878 un raport al savantului Gr. G. Tocilescu, privitor la cercetările istorice făcute în fondurile, arhivele istorice și bibliotecile din Rusia.
Cu acest prilej, aflăm despre moștenirea culturală lăsată de D. Cantemir în Rusia, așa cum a fost ea identificată de istoricul român în arhivele oficiale de la Moscova și Sankt –Petersburg.
Cu această ocazie, cunoaștem și câteva date despre proprietățile deținute de familia Cantemir în țara unde s-a refugiat după înlăturarea sa de la domnie.
Încă din anul 1711, se punea pe tapet chestiunea compensației de ordin material, acordate de ruși domnitorului, pentru că se alăturase politicii țarului Petru cel Mare.
Raportul prezentat ”Academiei Române” de Gr. Tocilescu

Din lista documentelor înregistrate de Tocilescu, se remarcă scrisoarea din 1711 a contelui Golovkin, adresată contelui amiral Apraxin, cu privire la bunurile dăruite de țar domnitorului moldovean, C. Cantemir, actul din 1715, prin care Cantemir dobândește un imobil, testamentul domnitorului moldovean, publicat și de B. Kamenski, alte două ukazuri împărătești pentru imobilele lui Cantemir, însoțit de ukazul Împărătesei Anna pentru copiii principelui Cantemir.
Cum se știe, D. Cantemir a avut proprietăți nu numai la Sankt-Petersburg ci și la Moscova, așa cum rezultă din comunicarea făcută în iunie 1712 de către Contele Golovkin către ”Senatul Rus”, pentru a se pune în aplicare dispozițiile ukazului țarului de a se împroprietări pe domnitorul moldovean cu un Palat la Moscova, o proprietate de 40 de case langă Moscova, la Sevsk, în districtul Komarnițki, 10 000 de ruble în fiecare an precum și satul Ukolovo, din ținutul Kursk, inclusiv pentru boierii care l-au însoțit pe domnitor erau oferite satele lui Șidlovski.
Un alt document, datat 1715, o corespondență dintre contele Golovkin și baronul Șafirov vorbește de niște imobile dăruite lui Cantemir. De altfel, însuși Cantemir amintește de promisiunea de a i se dărui de către Țar ”Vila Weide”, în districtul Derptului (Dorpatului), precum și ”Vila Lais”, din același district, sens în care o roagă pe țarină să intervină pe lângă soțui ei și să deblocheze situația.
În ”Arhiva Senatului” din Petersburg, Tocilescu identifică cinci documente (nr. 125, 468, 141, 422, 830), cinci ukazuri împărătești semnate de Petru cel Mare, referitoare și la imobilele dăruite lui de către Țar, respectiv la alegerea sa ca membru al Senatului.
Toate aceste documente materializau prevederile ”Tratatului dintre Moldova și Rusia” (1711), al cărui text a fost conceput și negociat chiar de către D. Cantemir care, ca măsură de prevedere, preciza la Art. 15 că țarul va despăgubi pe Domnitorul Moldovei pentru proprietățile ce la are la Țarigrad, cu altele ce ii vor fi dăruite de țar la Moscova, ”deopotrivă și asemănătoare cu acelea.” În acest fel, D. Cantemir a obținut proprietăți la Moscova, Sankt-Petersburg și Harkov.

”Țarițîno”, fosta reședință moscovită a lui D. Cantemir.
Proprietățile familiei Cantemir la Moscova
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, domeniul ”Țarițino” a cunoscut mari distrugeri, proprietatea lui Cantemir suferind severe degradări. În ultima perioadă, la ”Țarițino” s-a instituit regimul unei ”Rezervații de Stat” (ca urmare, au fost efectuate consolidări, renovări, restaurări, inclusiv crearea unui ”Muzeu Național”), păstrându-se biserica, având numele de ”Kantemirovskaia”, înălțată după planul lui D. Cantemir. Lângă ea s-a aflat un palat neterminat, conceput tot după planurile domnitorului moldovean, inclusiv clădirea unei biblioteci, dorită a fi cea mai mare bibliotecă din Moscova, fiindcă D. Cantemir adusese în pribegie câteva mii de cărți și manuscrise. Recent, atât biserica dar și palatul său au fost restaurate, acesta devenind muzeu, în fața clădirii urmând a se instala și un bust al domnitorului.
Proprietățile lui D. Cantemir la Istanbul

Vom trece în revistă proprietățile deținute de D. Cantemir la Istanbul, pentru care Țarul a consimțit să ofere la schimb altele similare.
Acesta a locuit în capitala Împărăției Otomane aproximativ 22 de ani. Se consideră că acesta a avut două reşedinţe: una situată în ”Ortakoy”, pe malul vestic al Bosforului, pe litoralul european, şi o a doua proprietate în cadrul complexului ”Vlah Sarayi”, aflată pe malul sud-vestic al ”Cornului de Aur”.
Singurul document istoric ce ne ajută să avem o imagine cât de cât veridică a acestei prime proprietăți este harta însoțitoare a primei traduceri în limba engleză a ”Istoriei Imperiului Otoman” (1734-1735).
Acolo, la numărul 101 al legendei hărții, este precizată proprietate principelui printr-un plan desenat, care indică poziția acestui „Palace of Prince Demetrius Cantemir”.
Palatul, cumpărat de Cantemir de la un nobil turc, pe care îl renovează și îl extinde, după anul 1688, avea două etaje, prevăzute cu portice la parter, înconjurat de ziduri de incintă. În proximitatea acestuia se afla o grădină în stil italian, care se cobora până spre țărmul mării.
Cea de-a doua reședință de protocol, atribuită de istorici prinţului Dimitrie Cantemir, este palatul din domeniul ”Vlah Saray”, din cartierul Fener, domeniu ce a aparținut în mod tradițional domnitorilor munteni.
Ar fi fost logic ca numele său să fie legat de ”Bogdan Saray”, adică de reședința trimisului moldovean din capitala Imperiului Otoman, însă legăturile de rudenie cu neamul Cantacuzinilor, care își aveau fieful chiar în zona ”Vlah Saray”, Cantemir fiind ginerele lui Șerban Cantacuzino, domnitorul muntean, justifică astfel prezența numelui lui Cantemir în această parte a ”Cornului de Aur”. De altfel, se știe că Şerban Cantacuzino a fost acela care a inițiat ridicarea acestui palat pe domeniul ”Vlah Sarayi”, nivelând terenul, făcând terase, o grădină, începând ridicarea construcției, cu ziduri înalte, dar pe care nu apucă să o termine.
În 1705 D. Cantemir obține aprobarea din partea Sultanului pentru a continua lucrările la acest palat. Ținând cont de poziția sa în splendidul cartier ”Cornul de Aur”, dar și prin dimensiunea impresionantă, palatul lui Dimitrie Cantemir şi al Casandrei Cantacuzino reprezenta desigur cea mai impozantă proprietate din Fanar.
După defecțiunea lui Dimitrie Cantemir, care trece de partea Rusiei, palatul acesta este transferat în proprietatea Sultanului, ca măsură punitivă.
În ultimele două decenii s-au dus tratative pentru recuperarea acestei proprietăți, soldate cu rezultate pozitive.
În anul 2007 a avut loc inaugurarea muzeului dedicat lui Dimitrie Cantemir la Istanbul, un prim demers, pe calea recuperării istoriei trecute.

”Palatul lui Dimitrie Cantemir” de la Istanbul, 1932
Viena
30.04.2017

DAN TOMA DULCIU

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*