default-logo

UN CONDEI DE EXCEPŢIE, UN MONUMENT DE CUMSECĂDENIE

Adaugat pe 09 Mar 2017
De :
Comentarii oprite

Amintiri despre publicistul şi scriitorul Aurel Turcuş, la cinci ani de la trecerea lui în veşnicie

Am avut prilejul să-l cunosc, cu mulţi ani în urmă, prin anii ’80, pe Aurel Turcuş. Eram tânăr gazetar la „Drapelul roşu” din Timişoara, El, ziarist şi scriitor consacrat la revista „Orizont”, cu o reputaţie aleasă în ale scrisului şi cercetării ştiinţifice (în 1972 a debutat la Editura „Facla” cu volumul de versuri „Umbra râului”).
Unii îl poreclise, mai mult în serios decât în glumă „marele blond”, nu după înălţimea trupului (era de statură potrivită), ci după frumosu-i chip bălai, scoborât parcă dintr-o icoană a vremilor trecute şi etalonul valorii, alţii îl „alintau” cu apelativul „melcul carpatin”, după încetineala riguroasă a scrisului, El, precum croitoraşul din povestirile copilăriei noastre, măsura de şapte ori şi tăia o singură dată. Cuvintele. Iar cuvintele „tăiate” din portofoliul dicţionarului limbii române de către Aurel Turcuş se prăvăleau, lin şi într-o rânduială perfectă, în pagina manuscrisului cu frumuseţea mirifică şi limpezimea de cristal a stărilor adânci, profunde pe care le afişa şi pe care le regăseam, de fiecare dată, în creaţia sa (întotdeauna a scris de mână şi de cele mai multe ori cu creionul şi pixul, niciodată cu stiloul, nu era prieten cu maşina de scris şi nici cu calculatorul).
Ne găseam adesea la bufetul redacţiei „Drapelul” ori în tipografia Întreprinderii Poligrafice „Banatul” din Calea Aradului, unde cele două publicaţii erau zămislite, la ceas de seară ori noapte, de culegătorii de zaţ. Nu am avut dialoguri îndelungate până în ’89, după acest an am devenit colegi în aceeaşi redacţie: „Renaşterea bănăţeană”, Aurel Turcuş ocupând portofoliul de „culturnic”, alături de Ion Marin Almăjan şi Ion Jurca Rovina, cum le spuneam noi redactorilor de la „secţia cultură”. Este de reţinut pentru a păstra neîntinat adevărul istoric şi pentru istoria presei de mâine, că cei trei au fondat suplimentul de cultură şi literatură „Paralela 45”, cu apariţie lunară şi cu o bună chemare la cititori, imboldul aparţinându-i unui condei de excepţie al scrisului românesc, pe nume Ion Marin Almăjan.
Am petrecut ani în şir alături de Aurel Turcuş în redacţia cotidianului „Renaşterea bănăţeană” şi nu puţine ore povestind despre istoria presei, despre marii cărturari ai Banatului, despre proiectele sale scriitoriceşti şi teza mea de doctorat (mi-a fost în multe direcţii un sfetnic bun). L-am socotit un prieten adevărat şi el la fel, mărturii stau cărţile cu autograf pe care mi le-a dăruit: „Conul de sine” şi „Clepsidra de sare” (pe acestea le-am găsit în grabă în biblioteca personală).
Aşezând aici, acum, câteva şire la adresa acestui minunat OM, care a plecat prea timpuriu dintre noi, trebuie să-l elogiez, deopotrivă, pe dascălul, muzeograful, publicistul şi pe scriitorul Aurel Turcuş. A publicat nu puţine volume de poezie, proză, literatură pentru copii şi însemnate lucrări de cercetare în domeniul etnografiei, folclorului şi culturii bănăţene. De asemenea, a îngrijit numeroase antologii şi ediţii capitale pentru spiritul bănăţean, pe care l-a elogiat ca nimeni altul ori de câte ori avea prilejul.
L-am avut drept model pentru cumsecădenie, rigoare şi hărnicie. Era un truditor al scrisului şi un împătimit al cărţii. Şi dacă îmi slobod imaginaţia parcă-l văd, acum, în faţa ochilor, grăbit ca-n totdeauna spre redacţie, cu aceeaşi geantă în mână doldora de manuscrise şi cărţi. Până într-o bună zi când timpul nu a mai avut răbdare… S-a dus… În urmă cu cinci ani… S-a dus departe, acolo sus, în Ceruri… Să scris… Şi scrie … Scrie de zori … Pe aripi de îngeri …

dr. Ioan David UZP

Despre Autor

Articole asemanatoare