default-logo

Un loc uitat din București, amintind de Eminescu

În lista Monumentelor Istorice din București, publicată de Ministerul Culturii în anul 2015, doar trei obiective legate de numele lui Eminescu sunt declarate monumente istorice: Mormântul lui Mihai Eminescu, de la Cimitirul Bellu, bustul Poetului din Grădina Cișmigiu precum și statuia acestuia din Grădina Ateneului Român. Atât și nimic mai mult !
Ici și colo mai sunt câteva locuri din Capitală, care amintesc turistului grăbit că pe aici a trecut Eminescu: strada Plantelor, Lipscani, Calea Victoriei, Piața Amzei, Biblioteca Central Universitară, Mgazinul Eva etc.
Din păcate, doar cărțile de memorialistică și istorie literară, precum și câteva plăci comemorative mai evocă amintirea Luceafărului.
Trecerea vremii a pus demult la pământ imobilele de la sfârșitul veacului al XIX-lea, pe unde au trecut pașii poetului, dispărând de mult locuințe, sedii de ziare, case ale amicilor săi, pe care doar în filele de istorie le mai putem afla.
Unele dintre aceste locuri au sucombat chiar de curând, cum ar fi hotelul din strada Buzești, acolo unde o placă amintea odinioară trecătorului că aici a poposit Veronica Micle, atunci când se întâlnea cu Eminescu la București.
Văzând scurta listă a puținelor locuri evocatoare a biografiei Luceafărului, gândesc că este nevoie să dăruim zestrei turistice a orașului o topografie Eminesciană, punând în valoare și alte locuri evocatoare a figurii poetului nostru național.
Dacă nu o vor face edilii, mai marii culturii, măcar spiritul civic ar trebui să reacționeze, fiindcă a așeza o placă comemorativă pe zidul unei case particulare nu ar necesita un lanț de aprobări birocratice.
În cele ce urmează prezint doar un asemenea exemplu, care ar putea fi urmat și în alte împrejurări similare.
În albumul omagial dedicat lui Eminescu, din 1934, Marin Ionescu-Dobrogianu își amintește de întâlnirea avută cu Eminescu, în vara anului 1884, în curtea casei părintești din str. Cireșului, ”acum Casa domnului Mănescu”, din ”mahalaua Delea-Veche.”

Strada Cireșului nr. 23, în zilele noastre

Așadar, în prima parte a anului 1884, tânărul elev de liceu, Marin Ionescu, împreună cu colegul său de clasă, Dumitru Stăncescu, fiul directorului Teatrului Național din București, cunoscuți de Eminescu cu ocazia întâlnirilor din casa lui Gr. Păucescu, ambii îndrăgostiți de literatură, organizează efectuarea unei vizite la locuința lui Eminescu, din strada Speranței, două sau trei case înainte de intersecția cu stada Italiană.
Eminescu locuia în gazdă la Safta muscălăgioaica, într-o casă bătrânească și scundă, cu o curte mare, plină de iarbă și troscot de culoare verde închis.
Iată ce relatează după aproape o jumătate de veac, octogenarul istoric al Dobrogii, a cărui copilărie a petrecut-o în suburbia de atunci a orașului, Delea-Veche.
Era într-o duminică după-amiază de vară. Cei doi tineri ajung în fața unei case bătrânești, scunde, cu un nuc tronând în mijlocul curții. Streașina din fața casei se prelungea peste prispă, continuându-se peste niște stîlpi cu parmalîc.
Gazda dormea în camera din stânga, iar Eminescu în cea din dreapta. După venirea de la tratamentul efectuat la Viena, viața poetului se schimbase. Dacă înainte vreme, proprietara amintită, la care poetul mai locuise în gazdă, cu șapte ani în urmă, avea voie să îi deretice prin casă, de data aceasta Eminescu încuia încăperea și zile sau săptămâni întregi spațiul rămînea nearanjat de mâna acelei grijulii femei.
Peste tot, cărți, doar o măsuță de brad, o mașină de cafea și fumul care umplea spațiul îngust al încăperii amintea că acolo locuia un om. Eminescu lucra nopțile, dormea câteva ore și începea din nou scrisul, uitând uneori și să mânânce. Atunci, o ruga pe femeie să îi cumpere ceva de-ale gurii.
Aici, în acest șantier de lucru sărăcăcios, poetul, îmbrăcat într-un halat vechi, tras peste cămașa de noapte, având pantofi de pâslă, la fel de vechi, primește pe cei doi tineri, cărora le destăinuie tristețea provocată de atacurile lui Macedonski: ”Din cauza Literatorului nu mai pot scoate ochii în lume – ni se plânge Eminescu – de aceea stau cu săptămânile în casă. Simt că mă apasă ceva pe suflet și că mi se aproprie sfârșitul.”
Pentru a-i alina singurătatea, liceenii îl invită pe Eminescu să le întoarcă vizita, să stea câteva ore în curtea casei familiei Ionescu, din mahalaua Delea-Veche, unde își întinde falnic ramurile un tei bătrân de trei secole.
Din creștetul acestuia se putea vedea Bucureștiul și împrejurimile, ca în palmă. Într-adevăr, într-o parte a orașului se zărea Delaul Cotrocenilor, în partea opusă Mânăstirea Pantelimon, spre sud satele din preajma Bucureștilor iar spre nord chiar linia munților.
Poetul promite ca duminica ce urma, cu câteva zile înainte de Sf. Ilie, să ajungă, împreună cu Dumitru Stăncescu, în vizită în mahalaua mărginașă a Bucureștilor.
Așa cum a promis, Poetul sosi îmbrăcat în costum gri deschis, cu cravată neagră ”la vallière” și o pălărie moale de pâslă, puțin turtită în față. Avea o atitudine exuberantă, copilăroasă, chiar era foarte vorbăreț.
A admirat teiul, apoi toți trei s-au urcat în cerdacul improvizat între ramurile copacului. Nu au discutat despre literatură ci despre pasiunea lui Eminescu pentru prototipul de femeie cu părul blond și ochi albaștri. ”Eu cred că și Eva a fost tot blondă”, mărturisea poetul.
Încă o dată, în duminica ce a urmat, Eminescu a ajuns din nou în vizită în cartierul Delea-Veche, aducând însă cu el poezii publicate la începutul anului în ”Convorbiri Literare”. A început să le declame cu patos, gesticulând, încât se auzea din afara curții vocea sa puternică, armonioasă. La rândul său, Stăncescu i-a interpretat câteva snoave, la care Eminescu a râs din toată inima.
După acest episod, poetul s-a retras în locuința sa, de lângă cartierul armenesc, încât până la Sf. Maria, nu a mai dat nici un semn de viață și nu a mai primit pe nimeni.
Însă, într-o zi de lucru a săptămânii de după praznicul Sfintei Mării, Eminescu sosește din nou în strada Cireșului nr. 23, împreună cu Stăncescu. Era trist, abătut: aflase că femeia pe care o iubise se măritase. Atunci, în răstimpul celor 2 săptămâni de singurătate, poetul a cizelat poezia ”Dalila”.
După acest episod din vara anului 1884, Eminescu a plecat, chemat de sora sa, la Botoșani, iar apoi, începând cu toamna, timp de aproape un an, se va găsi la Iași, unde a primit ceva de muncă la bibliotecă.
Aceasta este povestea popasului lui Eminescu în curtea casei cu numărul 23, din strada Cireșului, cartierul Delea-Veche.
Oare câți trecători știu povestea aceasta ? Nu ar fi bine, oare, ca stăpânul acestei case să își înobileze zidul locuinței cu o placă, o efigie, care să evoce trecătorului că, acum mai bine de 5 sferturi de veac, aici a citit Eminescu pentru prima oară poemul ”Dalila” ?
Probabil că nici această veche locuință nu va mai avea mult de trăit, pe locul ei urmând a se construi o vliă sau un mic bloc de locuințe. Curtea din spate este atrăgătoare, dar mai valoroasă este, după părerea noastră, istoria ce însoțește acest loc din cartierul Delea Veche.

Dan Toma Dulciu
Viena
14.05.2017

Despre Autor

Articole asemanatoare

Comenteaza

*