default-logo

Un software desăvârșit: omul supus

Adaugat pe 31 Iul 2016
De :
Comment: Off

aonicescu1-e1382874870954În ultima vreme extremismul a intrat în recrudescență. Oamenii obișnuiți și politicienii se radicalizează cu uşurinţă. Gândirile din familia extremelor ajung să capete putere susținute electoral sau se apropie de putere gudurându-se înnebunită de izul sângelui proaspăt vărsat.
Germania antebelică vădea aceleași simptome Am uitat toate lecţiile istoriei, nu ne mai evocăm în mod natural relele dictaturii şi ale comunismului,dar ne lăsăm seduși de amintirile lor tandre.
Timpul și memoria ne joacă feste;timpul șterge și memoria edulcorează și ne induce nostalgii ca pe niște nori toxici deasupra locurilor unde nu era cândva decât durere..
Adesea facem confuzii astfel ca extrema stângă şi cea dreaptă profita de ele. Ceauşescu este regretat pe nedrept de tot mai mulţi.
Dictatura e văzută ca o soluție împotriva extremismului și a instabilității după căderea dictaturilor stabile din Orientul Mijlociu și apariția ISIS.
La noi dictatura nu comunismul a făcut victime. E drept că până acum comunismul a produs dictatura oriunde a apărut..
E foarte util să facem diferenţele. Comunismul e pretenţia de a trăi după reţeta eseniană, care l-a inspirat în mod cert pe Marx, cu bunurile în comun, beneficiind de egalitate. Teoria e perfectă problema începe odată cu munca, Egalii nu muncesc egal dar sunt răsplătiţi egal. Dictatura crează şi ea egalitate: egalitatea supunerii. E încântător pentru omul de jos să aibă aceleaşi drepturi ca un ultraeducat ori ca un muncitor pasionat.
Pe de altă parte democraţia nu da omului putere ci oamenilor. O altă abstracţiune care nu vede omul particular, omul concret, trece prin el de fapt ,îl ratează căutând ceva ce nu există decât în abstracțiunile sociologilor: Omul Colectiv .
Votantul nu e om decât până la numărătoarea finală a voturilor.” Tuturor” e un eufemism pentru” nimănui” Dacă toţi ar fi nefericiţi, fericirea ar fi starea celui mai puţin nefericit nu a celui împlinit. Dintre toate nebuniile organizatorice ale istoriei prefer democraţia tocmai pentru că face abstracţie de mine în mod declarat. Dictaturile şi comunismul ar fi foarte interesate de ce fac eu, de cum fac, dar mai ales ar vrea să determine momentul in care să nu mai fac. Şi eu fac, mai mereu imperfect sau greşit, dar îmi place acest drept al meu de a experimenta – e esența vieții de fapt, căutarea nu neaparat aflarea. Totul cu condiţia să rămân în viaţă . Dictatura nu-mi poate garanta viața decât cu condiția să mă supun. Democraţiei nu-i pasă de mine, ei îi pasă de alegători deci îmi dă o șansă. Victimele dictaturii sunt dovada că există regimuri politice în care oamenii sunt împiedicaţi să greşească dar asta nu face lumea mai bună. Secolul XX ne-a servit timid rețeta omului împiedicat prin terorism să fie divers, să greșească într-o direcție și astfel să facă bine în alta. Terorismul secolului XXI e formă mult mai perfidă a dictaturii. El e dictatura care se revendică de la sursele morale supreme. El se pretinde un agent activ al divinității sau un apărător al spațiului vital. El apelează la coerciția desăvârșită, totală, cea a convingerii. Or, un om convins nu are nevoie de supraveghere. E prima victorie a roboticii asupra omului viu .

Adrian Onicescu

Despre Autor

Articole asemanatoare