default-logo

Unde ne sunt intelectualii?

Adaugat pe 19 Feb 2017
De :
Comentarii oprite

Auzim de multe ori întrebãri-reproşuri de genul: unde ne sunt intelectualii, de ce nu intrã în politicã, de ce nu-şi spun pãrerea despre… şi despre…? Justificate întrebãri, mai puţin justificate reproşuri – şi unele şi altele, cu explicaţii relativ simple.
Mai întâi, este o problemã cu ce numim intelectual. Definiţia de dicţionar este foarte generalã şi generoasã, pleacã de la „intelect” = capacitate de a gândi, de a cunoaşte, de a avea o activitate raţionalã, de a opera cu noţiuni; minte, gândire, raţiune. Dar cine nu are, homo sapiens fiind/ştiindu-se, toate aceste „capacitãţi”?! Înspre marginea opusã, plecând de la profesie, intelectualitatea este identificatã cu „gulerele albe”, deci plasatã în complementara „gulerelor albastre”, ca sã invocãm numai culoarea salopetelor muncitoreşti standard (cele douã categorii sunt uneori opuse una alteia, de pildã, în doctrinele criminal-comunistoide bazate pe „lupta de clasã”). Mai intervine şi clişeul istoric: în mod tradiţional, dãscãlimea, scriitorimea, funcţionarii înalţi (din justiţie, de exemplu) contureazã portretul-robot al intelectua-lului. Iar privind spre secolul XIX sau spre perioada interbelicã, numele care ne vin în minte sunt monumentale, dau complexe – asta şi pentru cã numele monumentale ne vin (primele) în minte, nu şi cele multe pe care istoria nu le-a reţinut.
Numai cã, la început de mileniu trei, lucrurile s-au complicat ireversibil. Pe de o parte, numãrul oamenilor şcoliţi, deci, teoretic-minimal, intelectuali, a crescut enorm. Noţiunea însãşi de intelectual a devenit uşor caducã. (Poate de aceea este „refuzatã” de unii, poate de aceea unii intelectuali veritabili se considerã „doar” pãlmaşi ai condeiului…) Nivelul mediu a crescut, dar/deci mult mai greu se pot vedea „vârfurile”. Acum un secol şi jumãtate, învãţãtorul, preotul, notarul formau elita educatã a satului, tot pe atunci fiii de boieri-boiernaşi mergeau la Paris, Viena, Berlin pentru a studia şi reveneau în ţarã veritabili „formatori de opinie”, „lideri de generaţie”, lideri pur şi simplu (conta, desigur, şi originea lor boiereascã), educaţi cu adevãrat, prin universitãţi, societãţi culturale şi loji masonice, editau reviste, porneau revoluţii, conduceau partide, înfiinţau şcoli şi universitãţi. Fãceau istorie şi numai scriind literaturã (includ gazetãria), pentru cã, la începuturi, cele douã se suprapuneau în mare mãsurã, cultura însemna (ca şi acum, de altfel) identitate, iar identitatea naţionalã era fundamen- talã în secolul naţiunilor (ca şi acum, de altfel, dar globalismul, multina-ţionalele, imperiile şi cozile lor de topor – mai toate recrutate chiar din „intelectualitate” – încearcã sã compromitã ideea).
De aici, printre altele, dram(olet)a scriitorimii româneşti actuale. Comparaţia cu „scriitorimea fondatoare” este deprimantã, chiar dacã aceastã comparaţie este de multã vreme nepotrivitã, pentru cã altfel se face acum istoria, „boieri” nu mai sunt, zgomotul-exhibiţionismul sunt patetic-ridicole, recent îmboieriţii (în sens foarte larg) sunt nepa-tetic-ridicoli, politica presupune un altfel de „intelect” decât cel scriitoricesc – plus cã autori de cãrţi sunt mult mai mulţi decât scriitori, plus rapiditatea cu care circulã módele (mai toate, simple sforţãri terminologice) etc. etc.
Ce sã aşteptãm atunci de la inte-lectuali?… Sã-şi facã treaba la locul lor, acoperind onest şi deplin fişa postului. Din şcoalã în administraţie, din culturã în cercetare, bisericã, armatã, peste tot. Societatea conteazã pe asta, este planificatã (în mãsura în care un sistem atât de complex se poate planifica) sã funcţioneze cum trebuie atunci când fiecare componentã (subsistem) funcţio-neazã cum trebuie. Apoi, şi numai apoi, sã se gândeascã la a face ceva în plus – iar tot ce e în plus îmbogãţeşte lumea – dar cu precauţia pe care o sugereazã Principiul lui Peter (uşor reformulat aici): fiecare om se strãduieşte sã-şi atingã nivelul maxim de incompetenţã pe care este capabil sã-l atingã…

Întrebãrile de la care am plecat rãmân. O versiune care apare mai rar, dar care e, cred, mai potrivitã, este unde ne sunt elitele, care le e poziţia în chestiunea cutare…, ce fac ele pentru…? Pe de o parte, elitele fac multe, dar asta nu se vede suficient de convingãtor, din cauza „zgomotului” informaţional din jur (cine are îndoieli, sã treacã mãcar prin holul Academiei Române şi sã vadã to-murile, multe şi uriaşe, pe care Academia le-a produs în ultima vreme, începând cu cele privind limba, istoria şi geografia, filosofia şi economia, sã treacã prin institutele sau prin Biblioteca Academiei şi sã vadã cât şi cum se lucreazã acolo, în serviciul Naţiunii Române – a se vedea şi Apelul de la pagina urmãtoare).
Pe de altã parte, elitele nu fac nicio-datã îndeajuns, pentru cã niciodatã nu e îndeajuns pentru un intelectual de elitã, din punctul de vedere al societãţii şi, cu precãdere, al lui însuşi – dar asta e o altã discuţie.

Academician Gheorghe Păun

Despre Autor

Articole asemanatoare