default-logo

Viena – leagănul unei noi mitologii eminesciene

Adaugat pe 10 Apr 2017
De :
Comentarii oprite

Câteodată, memoria colectivă păstrează mai bine decât documentele amintirea unei personalități importante a istoriei noastre. În biografia apocrifă a lui Eminescu întâlnim, uneori, afirmații precum: „Aceasta este strada care l-a inspirat pe poet când a scris «Pe lângă plopii fără soț… », „În acest loc a fost hotelul unde a locuit Veronica Micle, la venirea sa la București” ș.a.m.d. Atunci când documentele lipsesc, sau sunt neclare, legendele țin loc de adevăr. Ele construiesc o ficțiune cu aspect de realitate, acceptată unanim, dând expresie astfel unui sentiment de atașament afectiv. Dar ce ne facem când casele, străzile și locurile evocatoare dispar, se schimbă sau când geografia orașului se modifică, odată cu trecerea timpului?
În rândul coloniei românești din Viena există un curent de remodelare a personalității genialului poet, prin reînvierea unor variante inedite ale mitului său, perceput și din alte unghiuri de vedere decât cele transmise timp de generații de o istoriografie iconoclastă, cu trăsături scolastice. Am observat, totodată, aici, un paradox: comparativ cu Bucureștiul (capitală europeană, unde nu există niciun institut care să îi poarte numele, unde singurul Muzeu de istorie a literaturii, inaugurat la centenarul nașterii sale, a fost evacuat după decenii de existență netulburată și, în fine, unde edilii, oricare ar fi fost ei, nu s-au sinchisit să transmită generațiilor viitoare, în forme intacte, măcar o casă locuită cândva de Eminescu), Viena păstrează mai multe imobile, locuri, străzi ce amintesc de prezența genialului scriitor român în acest oraș faimos oraș, plin de mărturii culturale de tot felul.
În demersul meu de a afla cât adevăr și câtă legendă există în biografia apocrifă a Poetului, am purces la cercetarea, stradă cu stradă, a centrului istoric al orașului, apoi a cartierelor unde sunt identificate locuințele temporare ale studentului chiriaș Eminescu, în sfârșit a restaurantelor, cafenelelor, parcurilor, muzeelor și locurilor străbătute de pașii acestuia. Rezultatul acestei reconstituiri târzii a istoriei celor trei ani de studenție a Poetului s-a materializat sub forma unui studiu ce va fi publicat în curând. În rezumat, prezint câteva surprinzătoare amănunte biografice, mai puțin cunoscute cititorului din România, care configurează un tablou mitologic neașteptat.

Aici a comupus Eminescu poemul „Împărat și Proletar”
Pe strada Weihburggasse, la numărul 22, există un imobil vechi, având la subsol o tavernă, consemnată în documente încă de la sfârșitul veacului al XVI-lea, despre care se afirmă că este locul care l-ar fi inspirat pe Eminescu, atunci când a compus „Împărat și Proletar”. Alături, a existat Baia Centrală a orașului, astfel încât este plauzibil ca Poetul, care venea adesea aici, să fi rămas impresionat de lumpen-proletariatul care frecventa localul alăturat din această parte a orașului.

Izvorul de inspirație al poeziei „Înger și Demon”
O altă legendă care circulă la Viena: se spune că Eminescu a fost impresionat de o întâmplare petrecută în preajma „Icoanei Fecioarei Înlăcrimate”, icoană românească veche de 300 de ani, pictată de maramureșeanul Ștefan Papp, adusă de Împăratul Leopold I, la 4 iulie 1697, și venerată în Catedrala „Sf. Ștefan”, din centrul Vienei. „Această icoană l-a inspirat şi pe poetul Mihai Eminescu când a scris poezia «Înger şi demon». Într-o seară, poetul a văzut acolo o copilă neprihănită, rugându-se, şi l-au impresionat candoarea ei, solemnitatea locului şi magia icoanei”.

Hotelul „La calul alb” – aici s-a întâlnit prima oară Eminescu cu Veronica
Veronica Micle, împreună cu soțul ei, rector al Universității din Iași, sosesc la Viena, la data de 01.03.1872. Peste aproape o săptămână, la 9 martie 1872, are loc balul „României June”, desfășurat în sala restaurantului hotelului „La calul alb”, de pe strada Tabor, nr. 8, din Leopoldstadt, la care este invitat, printre alți oaspeți de seamă, și prof. Anton Josef Hye de Glunek, rector al Universității Viena (1871-1872), fost ministru de Justiție (1867). Soția acestuia era românca Maria Filișanu. Până aici, nimic spectaculos, faptele pot fi dovedite documentar. De aici încolo, intervine legenda. Se spune că aici, la acest bal, Ștefan Micle (care studiase la Viena în perioada 1850-1855), acompaniat de Veronica, s-a întâlnit cu omologul său vienez, aflat la brațul încântătoarei sale soții, o femeie de o frumusețe orbitoare, originară din România. Eminescu, unul dintre liderii cunoscuți ai studenților, nu putea lipsi. Astfel, legenda conform căreia cei doi îndrăgostiți s-ar fi întâlnit, nu se știe când și nici în ce împrejurări, la pensionul ținut de doamna Löwenbach, se infirmă, locul acesteia fiind luat de o altă legendă, ce concretizează nevoia de fabulos și mit a celor ce iubesc istoria vieneză a Luceafărului.

Ulița românilor!
Există, așadar, în centrul istoric al Vienei o străduță faimoasă, unde se mai păstrează câteva clădiri vechi, reprezentative. Legendele născute pe seama acestei ulițe de neguțători bogați reconstituie o istorie vie, recognoscibilă și în zilele noastre (imobile, restaurante, biserici, asociații), evocând activitatea tânărului Eminescu în postura de student.
Aceasta este strada Fleischmarkt, aflată în apropierea vechii universități. Ea a fost populată de secole cu negustori veniți din Balcani, de aceea o străduță îngustă din apropiere se numește „strada grecilor”. Pe această uliță comercială de tradiție, un fel de Gabroveni ai Vienei, am descoperit nu mai puțin de cinci locuri al căror trecut ne amintește de Eminescu. Astfel, pe strada Fleischmarkt, la numărul 12, („Casa Darvar”) exista, până în ultimul deceniu al veacului al XIX-lea, locuința unei familii de aromâni, cu studii la București. Aici era sediul „Societății literar-sociale România”, al cărei membru a fost și Eminescu, încă din anul 1869. Imobilul actual, păstrând același nume, dar construit în stil istoricist, eclectic, este impozant, somptuos, dar nu mai prezintă arhitectura de odinioară, așa cum era ea în vremea lui Eminescu.
La numărul 20-22 putem admira, însă, o impunătoare construcție, cunoscută sub numele „Palatul Sina”, care a aparținut unui aromân foarte bogat, sprijinitor al vieții spirituale a comunității românești din Viena. În secolul al XIX-lea, bancherul Georg Simon Sina era recunoscut ca fiind al doilea bogat al Vienei, după Rothschild. Despre acest mecena vorbește admirativ și Eminescu, într-un articol de mai târziu, ziaristul de la „Timpul” având cuvinte de laudă la adresa spiritului de abnegație al acestor macedo-români (printre ei N. Dumba), care au sprijinit activitățile studenților români în capitala vieneză. În prezent, la parterul clădirii funcționează un restaurant, în care portretul unuia dintre iluștrii membri ai familiei Sina poate fi admirat la loc de cinste.
Pe aceeași stradă, la numărul 15, se află clădirea unde a locuit G. B. Popovici, comerciant român, vizitat personal și de Mihai Eminescu. Poetul voia să afle circumstanțele întâlnirii omului de afaceri român cu prințul Carol, în 1866, înainte de sosirea acestuia pe pământ românesc. G. B. Popovici a sprijinit intens activitatea studenților români din cadrul „României June”, contribuind la realizarea medaliilor cu ocazia „Congresului de la Putna”.
La numărul 17se află Biserica ortodoxă „Sfânta Treime”, frecventată de Eminescu și colegii săi cu ocazia marilor praznice creștine. Clădirea a fost renovată cu generosul sprijin al familiei Sina. O legendă care a alimentat și scenariul unui cunoscut film românesc de capă și spadă de altădată povestește că, în 1814, Tudor Vladimirescu sosea la Viena într-o misiune confidențială (trebuia să rezolve anumite afaceri de moștenire rămase pe urma Elincei, soția lui N. Glogoveanu, care murise la Viena). Într-o scrisoare datată 18 iunie 1814, Tudor Vladimirescu menționează și suma de 200 florini, ce a rezultat din onorariul pentru slujba de înmormântare „din biserica unde s-a slujit”. La Viena, eroul oltean s-a întâlnit cu Iordache Olimpiotul, care pare să-l fi introdus în misterele societăților secrete ale eteriștilor și carbonarilor.
În sfârșit, la numărul 19 de pe aceeași stradă se află restaurantul „Der Liebe Augustin”, cel mai vechi restaurant din Viena, unde Eminescu și colegii său veneau adesea. Acest local are pe fațadă imaginea trubadurului Augustin. Conform legendei, acest personaj, a cărui viață a devenit subiectul unei răspândite balade în folclorul de limbă germană, obișnuia să cânte aici. În sala principală a restaurantului găsim semnăturile unor personalități ce i-au trecut pragul, cum ar fi Mark Twain, dar și pe aceea a unui actor român de la Hollywood: Johny Weissmuller („Tarzan”).
În sfârșit, pentru a avea imaginea completă a „Uliții românești” din inima Vienei, vom adăuga aici și alte locuri ce evocă prezența lui Eminescu în vremea studenției. Ele sunt situate la capătul străzii Fleischmarkt, („Colegiul greco-catolic Sf. Barbara”, de pe „Strada Poștei”, unde poetul obișnuia să se întâlnească cu colegii săi ardeleni sau bucovineni, respectiv clădirea vechii Universități, unde învățau și alți studenți români, locul în care se desfășurau ședințele „României June”, continuate la „Cafeneaua Troidl”, de pe strada Wollzeile), inclusiv Hotelul „La trei cai albi”, din Leopoldstadt, situat pe Taborstrasse, sau „Berăria Bischoff”, de pe strada apropiată, „Wipplingerstrasse”.
Asistăm, astfel, aici la Viena, la nașterea sub ochii noștri dacă nu a unei mitologii urbane, cel puțin a unei topografii mitice!

Dan Toma Dulciu
Viena
(Revista „UZP” nr. 6

Despre Autor