default-logo

Zece zile cu regele naiului Gheorghe Zamfir !

Despre regele naiului Gheorghe Zamfir – acest inegalabil zeu al naiului – noi, melomanii anilor şaizeci-şaptezeci, am auzit mai mult din emisiunile de radio de la Bucureşti, iar dacă cineva dintre noi mai cumpăra şi câte un disc cu imprimările lui, fără doar şi poate, era cel mai fericit om din lume. Subliniez că acest fenomen pe nume Gheorghe Zamfir a concertat, pentru prima dată după străinia sa de ani de zile, nu la Bucureşti, ci la Chişinău, în Palatul Naţional. Din 1990 Chişinăul a devenit pentru Gheorghe Zamfir un loc apropiat şi de nedespărţit sufletului lui. Am avut şi eu onoarea să-l admir chiar la primul său concert de la Chişinău, care a durat aproape cinci ore. Trecuse de miezul nopţii când s-a terminat. A doua zi am revenit la Palatul Naţional să trăiesc a doua oară clipe de fericire, de basm cu melodiile lui Gheorghe Zamfir, cu cântecele lui interpretate cu suflet şi dragoste pentru public.
După concert m-am apropiat de maestru să-i strâng mâna şi să-i prind de cămaşă insigna cu chipul lui Mihai Eminescu. L-am mai văzut pe regele naiului încă la vreo două-trei concerte şi atât. În rest mă bucuram că am multe casete şi CD-uri cu Gheorghe Zamfir şi pot să-l ascult când doresc şi cât doresc. L-am văzut deseori pe maestru la televizor în cadrul unor emisiuni cu Adrian Păunescu, Nina Bolboceanu şi alţi prezentatori. Îl priveam şi-l ascultam cu plăcere, nu numai ca interpret, ci îi admiram şi luările lui de cuvânt pline de înţelepciune, bucurie şi durere. Dar să stau cu regele naiului mai multe ore în şir la discuţii nici nu visam, zece zile, zece seri, nopţi la rând erau de neimaginat. Viaţa însă îţi oferă unele surprize la care nu te-ai aşteptat niciodată, căci omului îi este dat să se mulţumească cu puţin, iar dacă Domnul te-a bucurat cu ceva mai mult, eşti dator să-i mulţumeşti, să recunoşti şi să preţuieşti acest dar divin.

* * *

În vara lui 2003 am beneficiat de odihnă la Casa Scriitorilor de la Neptun, Vila Zaharia Stancu. Ajuns la Neptun, mi-am zis să fac cunoştinţă mai întâi cu orăşelul. Merg fără a mă grăbi şi chiar la un colţ de stradă aud o melodie populară interpretată la nai. Pe o terasă văd trei fete tinerele cântând la nai. Îmi zic: ce păcat că nu-i Zamfir să le vadă şi să le asculte. Mai fac vreo doi paşi şi, întorcând capul spre treptele terasei, să vezi şi să nu crezi: la clape acompania chiar Măria Sa, regele naiului Gheorghe Zamfir, în carne şi oase. Am înmărmurit pe dată. L-am salutat. El s-a ridicat de pe scaun şi mi-a strâns mâna. După un schimb de vorbe, îmi destăinuie că seara-l pot vedea la Albert, unde va cânta cu prietenii săi. Nu l-am mai întrebat ce caută la Albert, dar i-am zis maestrului „Pe curând”, lăsându-l să-şi continue repetiţia. M-am mai plimbat prin centru să-mi mai treacă din timp, iar seara după cină am luat vreo două-trei cărţi de-ale mele, câteva reviste Cucu (revista Uniunii Umoriştilor din Moldova) şi… la Albert. Mă întâmpină ospătarul-şef Iulian Lupoiu. Îi spun că-l caut pe Gheorghe Zamfir. „E la masă, lângă scenă”, îmi răspunde nostim stăpânul sălii. Sala respectivă sub cerul liber. Îl văd pe maestru vorbind la telefonul mobil cu căţeluşul Leo în braţe. Nu-l deranjez, aştept până-şi termină vorba, ca mai apoi mă apropii de el. Văzându-mă, se ridică de pe scaun, mă salută strângându-mi mâna:
– Bine-ai venit, dom’ doctor, luaţi loc, ce mai faceţi? Cu aceste cuvinte, zece seri la rând Măria Sa Gheorghe Zamfir m-a întâlnit şi niciodată, deşi i-am propus, nu m-a tutuit şi de fiecare dată îi răspundeam sobru şi laconic: „Bine, am venit să vă văd, şi să vă ascult!” Maestrului i-a plăcut acest răspuns. Sunt un om descurcăreţ, comunicabil şi vorbăreţ şi încep discuţia, oferindu-i cărţile mele cu dedicaţii şi revistele Cucu. Primindu-le cu amabilitate, pe dată m-a întrebat:
– Da eu ce să vă dăruiesc?
– Nimic, maestre, zic eu, e o onoare să vă văd şi să vă ascult!
– Lăsaţi, că vă dăruiesc şi eu mâine, dacă veniţi, două cărţi de-ale mele: una de poezie şi alta o biografie a mea, numai să mi le aducă de la Bucureşti.
S-a bucurat, veselindu-se şi râzând în hohote de bancurile din cartea La medic… Cu medicul… De la medic şi de revista Cucu, pe care le răsfoia când avea puţin timp liber. A venit şi ora concertului. Maestrul îmi prezentă, căci eram deocamdată unicul spectator, colegii de scenă: Dumitru Zamfira, „cel mai mare fluierist din lume”, Mihai Căluşaru, cobzar şi, în aprecierea lui Gheorghe Zamfir, „al doilea în toată România nu întâlneşti”, Marcel Parnica la vioară şi feciorul său Ciprian la clape. Aşa a dorit Dumnezeu, continuă maestrul, ca toţi cinci să venim de prin părţile Olteniei. Oltenie, dragă Oltenie, ne mândrim cu tine că ne-ai dat-o pe celebra Maria Tănase, pe Maria Lătăreţu, pe Tudor Gheorghe, pe Gheorghe Roşoga şi multe alte talente româneşti. Curtea complexului hotelier Albert e mobilată conform ultimelor cerinţe, cu un havuz-cascadă chiar lângă scena care e împodobită cu flori aromate şi îmbătătoare. Ce păcat că în această superbă sală au venit doar câţiva oameni.
Dar pentru maestrul Gheorghe Zamfir şi colegii săi de scenă nu are importanţă. Unul, zece, o sută, o mie, şi mai mulţi pentru artist e spectator.
„Chiar dacă-i un singur spectator, trebuie să-l respecţi şi să-i cânţi cu dragoste, căci el tot din dragoste a venit”, observă maestrul.
Luminile se aprind şi pe scenă muzicanţii unul după altul îşi iau instrumentele, aşteptând indicaţia maestrului Gheorghe Zamfir. Drept baghetă maestrul totdeauna foloseşte naiul, instrumentiştii înţelegând totul din privirile senine ale lui Gheorghe Zamfir. Marele fluierist Dumitru Zamfira chiar mi-a destăinuit. „O viaţă cânt cu maestrul şi ţin să recunosc că-mi este foarte uşor cu el. Ne-nţelegem numai din priviri”. Începe concertul. Maestrul şi instrumentiştii îi zic o sârbă. Observ că Gheorghe Zamfir nu se simte în apele sale. De vină-i căţeluşul Leo, care, legat de piciorul mesei, unde erau aranjate naiurile maestrului, se vrea în braţe la stăpân. Maestrul îşi ia „odrasla” în braţe şi se apropie de mine. „Vă rog, dom’ doctor, aveţi grijă de el, că e cuminte şi se va deprinde cu dumneavoastră”. Ce să-i faci, îl iau pe Leo în braţe şi continuu să-l ascult pe maestru mai departe. Fără întrerupere, am ascultat şi cunoscuta Doină, şi renumita Ciocârlie, şi pe Radul mamei şi Frunză verde de-un bujor, şi chiar o melodie din filmul Titanic. I-am aplaudat. Dar ce se întâmplă? Leo se rupe din braţele mele şi o ia la fugă spre ieşire. Îmi întorc privirile. În sală au intrat cele trei june care făceau repetiţie ziua, acompaniate de Gheorghe Zamfir. Leo se repede spre surioara lui, Milinda, adusă de către aceste trei tinere naiste. Maestrul salută apariţia învăţăceilor Cornelia şi Camelia Apreotesei, studente la anul II, şi Gina Tănase, studentă la anul III la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, facultatea de interpretare muzicală, la clasa maestrului Gheorghe Zamfir. Salutăm şi noi apariţia promiţătoarelor naiste, care, la îndemnul profesorului Gheorghe Zamfir, interpretează o horă. Pauză. Artiştii coboară de pe scenă, apropiindu-se de masa mea unde mai facem un schimb de vorbe. Maestrul Zamfir zice: „Cântăm aici abia a doua seară, lumea încă nu e la curent…!”
„E nevoie de publicitate, maestre, îi spun eu. De-ar şti lumea că la Albert e Gheorghe Zamfir, ar veni”.
„Bine, mă întrerupe el, ce mai nou prin Chişinăul vostru? Cine a câştigat alegerile la primărie?…” „Urecheanu”, îi răspund… „Minunat, n-am ştiut, dar l-am susţinut şi eu cu concertele mele, şi ar fi cazul să-i transmit felicitări. Dar Botgros, Iovu ce mai fac? Cum o duce Tătaru? E un om cu sufletul deschis”. „Bine, zic, dar am avut şi pierderi mari: ne-au părăsit Sulac, Loteanu”. „Da-a, păcat că se duc asemenea oameni. Ce să-i faci, aşa-i viaţa… Se duc adevăraţi rapsozi ai cântecului popular şi, din păcate, rămânem tot mai puţini”.
Apoi îl ispitesc şi eu cu întrebările pe maestru:
„Credeţi în viitorul cântecului popular?”
„Vreau, sunt obligat să cred, dar mă sufocă improvizările, manelele, „sârbismele”, „turcismele”, care nu au nimic cu folclorul nostru. Mi-e jale de tineretul nostru, care se lasă captivat de astfel de muzica ce ne-a inundat pieţele şi sălile de concerte. Voi, basarabenii, sunteţi bravo, prin câte aţi trecut, dar aţi ştiut să vă păstraţi cu sfinţenie identitatea de neam, tradiţiile, obiceiurile strămoşeşti. La Chişinău aveţi foarte multe orchestre de muzică populară, mai ales Lăutarii lui Botgros”, zice maestrul şi se ridică de la masă ca să ne mai bucure vreo două ore cu cântece şi melodii populare. Am fost fascinat de suita de melodii interpretate de către maestrul Dumitru Zamfira la fluiere. Nu se lăsă bătut nici cobzarul Mihai Căluşaru, nici violonistul Marcel Parnica cu fiul său Ciprian la clape. La despărţire Gheorghe Zamfir n-a uitat să-mi amintească de cărţile promise, pe care mi le va dărui dacă o să am plăcere să mai vin la Albert. Să mai vin?! Vorbă să fie! Când voi mai avea eu fericita ocazie să-l văd, să-l ascult şi să conversez cu Măria Sa? La întoarcere la Chişinău, fiul meu Paul, venit acasă de la Viena, avea să observe: „Tată, unii jurnalişti din Occident ar da sute şi mii de dolari să stea de vorbă cu Gheorghe Zamfir, da matale ai avut norocul 10 (!) zile în şir să discuţi cu dânsul”. Aşa este, dar în acea seară am observat că şi maestrul Gheorghe Zamfir are nevoie de să-şi deschidă sufletul cuiva, care e mai aproape de bucuria, nostalgia şi durerea lui. Am discutat despre politică, despre Republica Moldova, despre Transnistria, intrarea României în NATO şi Uniunea Europeană. Am discutat despre literatura clasică, ca să nu mai vorbesc de muzica şi folclorul românesc.
Ne-am îmbrăţişat, ne-am spus noapte bună şi ne-am luat rămas bun pe o jumătate de noapte şi zi, până ne vom revedea din nou la Albert. Până la Vila Zaharia Stancu am mers însoţit de melodiile naiului, fluierului, viorii şi cobzei maeştrilor virtuozului Gheorghe Zamfir. A fost o noapte de vis cu melosul folclorului nostru popular, acompaniat de vorbe înţelepte, filosofice, politice, simple dar şi ţepoase acolo unde se cere şi unde un Gheorghe Zamfir le are pe suflet, pe inimă şi pe limbă. Dar puţini ştiu că tot ce-a izbutit Gheorghe Zamfir, mai bine zis, până a atins succesul, băieţelul năstruşnic Gheorghe a trăit o viaţă de zbucium, o viaţă anevoioasă, dramatică, gustând şi greul şi amarul, şi laurii şi bucuria. Născut în ajunul celui de-al doilea război mondial, la 6 aprilie 1941, Gheorghe sau, cum îi ziceau cei de acasă, Gigi, a fost martor la cele mai nebuloase evenimente de după război, pe toate trăindu-le ca pe o durere personală. Plini de evenimente au fost şi anii de liceu 1955–1961 la Şcoala Specială de Muzică de 12 ani din Bucureşti, şi descria cu lux de amănunte în cartea sa autobiografică Binecuvântare şi blestem, pe care mi-a dăruit-o în a doua zi a întâlnirii noastre la Albert, cu dedicaţia „Lui Ion Cuzuioc cu dragoste de frate român în sânge, inimă, suflet şi credinţă”. Am răsfoit-o la început, am citit-o mai apoi. Recitesc şi astăzi această comoară literară plină de fapte şi gânduri, sugestii şi confesiuni şi mă miră memoria fenomenală a lui Gheorghe Zamfir. N-a uitat nici cel mai mic detaliu, tinde să-şi amintească de toţi colegii de şcoală, de învăţătorii lui, de cei care i-au strâns mâna la bucurie, de acei care i-au întins o mână de ajutor la nevoie, dar şi de cei care au făcut spume la gură pentru a-l împiedica să ajungă acolo unde i-a hărăzit bunul Dumnezeu, acolo unde i-a prezis ca un adevărat profet maestrul Fănică Luca şi despre care vorbeşte ca despre un părinte nu numai în cartea sa, dar şi ori de câte ori are ocazia, fie în faţa publicului din sală, fie la ecranul televizorului, fie într-o discuţie amicală. Un adevărat artist, un mare artist numai aşa ştie s-o facă: totdeauna cu recunoştinţă faţă de acel care l-a descoperit, l-a învăţat, şi l-a îndrumat la drumul mare. După ce-am citit-o, i-am sugerat să turneze un film după această carte. Autorul ei mi-a destăinuit că deja se vorbeşte despre aşa ceva. Să dea domnul să se adeverească şi să se împlinească, dar bine ar fi dacă această realizare ar avea loc într-un timp apropiat, cât prototipul filmului e în viaţă. M-am bucurat şi i-am mulţumit maestrului pentru vorbele frumoase la adresa lui Nicolae Botgros, a naiştilor Vasile Iovu şi Boris Rudencu. „Basarabia a demonstrat că acolo s-au conservat cel mai bine folclorul şi tradiţia românească în muzică, prin orchestra lui Nicolae Botgros şi alte atâtea orchestre şi formaţii”, scrie Gheorghe Zamfir. Poate fi o mai bună apreciere.
Lăutarii lui Botgros au beneficiat de ajutorul meu medical. Dar chiar să ajung să-l am de pacient pe Gheorghe Zamfir n-am crezut niciodată. În timpul unui concert, observ că maestrul ţine cu greu acordeonul, ba chiar mai şi scapătă mâna stângă, iar expresia feţei lui îmi spune că ceva nu-i în regulă. Dar în pofida durerilor rabdă şi cântă, iar la întrerupere se apropie de mine şi şi-mi destăinuie cum a căzut pe umăr şi nu poate de durere. Îl examinez, consolându-l că nu-i nici luxaţie şi cu atât mai mult fractură, dar o lovitură la anii ăştia nu era de dorit. Am dat o fugă la vilă să-i aduc pacientului, că aveam în trusa medicală, analgetice şi un unguent, care chiar după prima masare i-au făcut mai bine, şi m-am bucurat c-am contribuit şi eu ca medic la ameliorarea sănătăţii maestrului. I-am potolit şi tusa fluieristului Dumitru Zamfira. La întrerupere glumeam cu maestrul: „Imaginaţi-vă că-n timpul unui mare concert sau concurs te apucă o tuse nebună?” S-a uitat la mine speriat, dând din mână: „Ducă-se pe pustii! N-am avut aşa ceva niciodată în viaţă, m-a păzit Dumnezeu”.
Îi sunt recunoscător lui Gheorghe Zamfir şi pentru cartea de versuri În inima întristată a barocului, pe care mi-a dăruit-o tot cu dedicaţie: „Lui Ion Cuzuioc cu dragoste şi stimă de la cel ce-şi îndreaptă paşii către lumini necunoscute întru adevăr şi credinţă. Gheorghe Zamfir. 3 iulie 2003”.
Aş vrea ca versurile mele să placă
Celor cărora datorez originea-mi ascunsă
Şi celor ce mă urmează în stele,
Celor care împart lumina de acolo de sus, ei înşişi
Împăraţii de răsăritul de soare, necruţătoru,…
este vrerea poetului filosof Gheorghe Zamfir în poezia cu acelaşi titlu – Vrerea.
Cel, care-l cunoaşte cât de cât pe Gheorghe Zamfir, recunoaşte că el este un poet, un gânditor, un filosof, un izvor nesecat de cugetări etc. De-ai putea scrie, reda totul ce vorbeşte şi gândeşte Gheorghe Zamfir, te-ai întreba: oare cine-i mai mare – Gheorghe Zamfir-naistul sau Gheorghe Zamfir-filosoful. Îi spuneam prietenului meu, cunoscutului regizor de cinema, Tudor Tătaru: „Zamfir o face rar, căci este extrem de exigent şi nu se joacă cu mediocrităţile, dar dacă te-a etichetat pe tine că eşti un om bun la suflet şi înzestrat de Dumnezeu, apoi să ştii c-o să te mândreşti cu aşa apreciere şi cu această etichetă poţi să mori liniştit”. L-am ispitit cu tact, dar am fost şi curios să aflu ce gândeşte şi ce zice maestrul Gheorghe Zamfir despre unele lucruri, evenimente care au loc la noi, în România, dar şi în lumea întreagă. I-am urmărit privirile şi am observat că despre lucrurile bune vorbeşte cu atâta căldură, alegând cele mai dulci cuvinte ca să le rostească, dar şi când vine vorba despre unele fapte urâte, ca să nu intru în detalii, apoi faţa maestrului capătă o expresie plină de revoltă, indignare, ba chiar şi răzbunare, gesticulând de parcă ar alunga duhurile rele, forţele negative, energia negativă din jurul său. Cu câtă dragoste mi-a vorbit despre valorile naţionale şi cu câtă tristeţe că nu întotdeauna cei care sunt responsabili să le păstreze şi să le ocrotească nu o fac, adeseori negând cu o indiferenţă totală frumosul, talentul, adevărul. Minciuna niciodată n-a stat la masă cu adevărul, răutatea este incompatibilă cu bunătatea, talentul şi mediocritatea merg pe drumuri diferite. Cei care au asistat, au apreciat şi au aplaudat primul concert al lui Gheorghe Zamfir la Chişinău, la Palatul Naţional în anul 1990, nu-l vor uita niciodată şi-l vor aduce aminte toată viaţa. I-am amintit şi eu maestrului despre acel concert, ca să derulăm împreună unele momente. Colegii lui de scenă Dumitru Zamfira, Mihai Căluşaru, Marcel şi Ciprian Parnica ascultau amintirile noastre, povestindu-le cum spectatorii din sala arhiplină, fiind hipnotizaţi de naiul, vocea, vorbele lui înţelepte şi profetice, de versurile lui Gheorghe Zamfir, au uitat că a trecut de miezul nopţii. Pe nimeni nu-l interesa nimic decât doar să-l vadă şi să-l asculte pe regele naiului Gheorghe Zamfir, în faţa căruia chiar pe scenă ministrul culturii de pe atunci, cunoscutul nostru actor şi regizor Ion Ungureanu, şi-a scos pălăria şi i s-a închinat. Iar spre sfârşitul concertului regretaţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici s-au urcat pe scenă, atrăgând după ei tot rândul de spectatori şi antrenându-i în iureşul unei hore. De atunci au trecut mai bine de 12 ani. Mă uitam pe scena de la Albert la Gheorghe Zamfir şi îmi făcea impresia că a rămas acelaşi, cu aceeaşi ţinută, cu aceeaşi dăruire faţă de spectator, la fel de iscusit la nai, acordeon şi voce. Îl ocroteşte Dumnezeu, mă gândeam. Cum să nu-l ocrotească dacă chiar Dumnezeu ni l-a trimis. Multe lucruri mi-a mărturisit maestrul în cele zece seri, evident că toate trebuie aşternute pe hârtie. A fost bogat, poate foarte bogat financiar şi putea liniştit să trăiască până la adânci bătrâneţe fără a-şi face probleme şi griji. Dar altminteri nu era Gheorghe Zamfir. Nimeni în lume nu are 150 de discuri de aur şi platină ca Gheorghe Zamfir. La un asemenea record nimeni nici n-a visat. Cunoscuţii Charles Aznavour şi Nana Muscuri dacă au la vreo 50–60. Nu mai mult. Regele trăieşte cu naiul nu numai astăzi, ci gândindu-se şi la ziua de mâine, învăţând, susţinând şi încurajând cele 3 tinere eleve.
Azi trei perle june,
Cu naiul lui Zamfir,
De sorbit sunt bune,
Ca vinul din potir!

Tot la Albert am întâlnit un alt învăţăcel al maestrului Gheorghe Zamfir, Constantin Bădiţă, care a venit la Bucureşti tocmai din comuna Vaideni, judeţul Vâlcea, pentru a afla tainele naiului şi a deprinde acele aptitudini de care are nevoie un instrumentist adevărat. Toţi aceşti patru elevi ai maestrului mai cântau şi la un alt restaurant, iar după orele 23 veneau la Albert să-l asculte, să-l admire şi să-l aplaude pe dascălul lor. Mi-a rămas în memorie momentul când, de dragul unei note care nu se încadra în ritmul melodiei, Gheorghe Zamfir a chinuit vreo jumătate de oră orchestra înainte de concert. Când a cizelat hora la nivel, a răsuflat uşor şi deja liniştit zise: „Şi pentru aşa ceva trebuia să pierdem o jumătate de oră?!” Ce să-i faci, nu toţi se nasc Gheorghe Zamfir. Doar unul singur, fluieristul Dumitru Zamfira, văzând că au obosit colegii, i-a zis prietenului său de o viaţă: „Gheorghiţă, eu zic mai întâi să cântăm împreună, şi colegii ne vor acompania?!” Maestrul n-a cedat până nu şi-a auzit hora interpretată aşa cum şi-o dorea s-o audă. Asemenea ambiţie artistică, o muncă migăloasă, istovitoare, pentru artişti fără nici o scuză, milă, ca să-şi vadă gândul, ideea împlinită la un nivel înalt, profesionist, cizelând cu minuţiozitate orice mişcare, orice mimică, orice silabă a cuvântului, am văzut doar la marele regizor de filme, regretatul Emil Loteanu.
Atingând gloria prin anii şaptezeci, Gheorghe Zamfir i-a propus dictatorului Nicolae Ceauşescu să-i dea 50 (chiar şi mai puţin) de muzicanţi pentru „a aduce” Planeta la picioarele lui. Dictatorul a fost surd şi atunci, şi mai apoi, creându-i maestrului „condiţii prielnice” pentru a emigra. A emigrat regele naiului. Prin anii şaptezeci prin lume deja circula „Fenomenul Zamfir”, se crease o adevărată psihoză, isterie în jurul numelui său. În America, Japonia, Canada, Franţa, Spania, Anglia, China, Austria, Italia, Belgia, Egipt, Emirate biletele la concertele lui Gheorghe Zamfir se vindeau cu luni de zile înainte. Lumea începea să cânte ca Zamfir, să gândească, să-l imite, să improvizeze. Împăraţi, regi, preşedinţi, prim-miniştri, şefi, sultani, şahi, emiri considerau o mare onoare şi fericire de a-l vedea şi a-i strânge mâna Regelui Naiului Gheorghe Zamfir. De o asemenea onoare s-a învrednicit chiar şi suveranul Pontif, Papa de la Roma Ioan Paul II. Doar noi n-am avut fericirea să-l auzim în acei ani. Ne mulţumeam doar cu radioul şi discurile care circulau din mână în mână, bucurându-ne cât de cât de farmecul naiului marelui maestru.
„N-am dorit, îmi mărturisea Gheorghe Zamfir, mai mult nimic, decât să cânt, să port slava naiului românesc în lume, să-i învăţ şi pe alţii să cânte, ca să n-ajungă un instrument de anticariat. Nu m-au înţeles ai noştri, dar m-au înţeles străinii, le mulţumesc şi le sunt recunoscător, că poate datorită lor azi naiul meu înfloreşte. O fac nu pentru mine, ci pentru viitorul cântecului nostru popular, pentru viitorul orchestrelor noastre populare, care, fără nai, sunt mai sărace, pentru viitorul culturii noastre ca o parte integrantă a conştiinţei şi tezaurului omului. De aceea şi selectez băieţi şi fete talentate pentru a-i învăţa şi a-i porni la drumul mare şi fermecat al naiului, aşa cum a făcut cu mine şi Fănică Luca, binecuvântându-mă în lumea naiului. Nu vreau altceva nimic decât să fiu înţeles şi să mi se creeze condiţii normale pentru creaţie. Restul, îmi aparţine şi, slavă Domnului, încă sunt în puteri pentru a lucra şi a crea!” Fiecare cuvânt este rostit cu intonaţia necesară însoţită de mimică şi gesturi. Pentru dânsul minciuna, laşitatea, orgoliul ieftin, brutalitatea, insulta, argourile sunt străine.
Cele zece (!) seri şi ore de noapte cu Gheorghe Zamfir, colegii lui de scenă prietenii şi elevii din sală, au fost dominaţi de muzică, dans şi cântec şi doar în minutele de răgaz mi-am permis luxul de a-l mai ispiti pe maestru. N-am mustrări de cuget că poate cumva l-am rănit pe maestrul Gheorghe Zamfir cu vreo întrebare incomodă, căci am căutat să fiu atent şi corect în toate. Alta e la mijloc că şi Gheorghe Zamfir este atent cu cel care discută şi nu se destăinuie cu una-cu două fiecăruia care stă cu el la masă. Dar dacă a găsit de cuviinţă că în faţa lui e un om cumsecade, îl apropie şi-l face să se simtă cu el mai liber, mai descătuşat. M-a mirat şi bucurat atitudinea lui părintească faţă de elevii săi, discutând cu ei de la egal la egal.
Dat fiind faptul că-n acele prime zece zile de iulie timpul era cam posomorât, apa în mare – rece, cam puţin turişti erau pe litoral şi bineînţeles în hotelurile de lux ca la Albert. Într-o seară, cam aproape de orele 22-00, eram unicul spectator care aplaudam orchestra lui Gheorghe Zamfir, iar când aplaudam, fluieristul Dumitru Zamfira se apropia de microfon glumind: „Mulţumim domnului doctor şi celorlalţi spectatori, care n-au venit , şi… acum coloana sonoră cu aplauze furtunoase”. În pauză sau după concert acelaşi Dumitru Zamfira avea să-mi destăinuie că şi aplauzele unui singur spectator îi sunt suficient maestrului Gheorghe Zamfir.
Cu Zamfir în viaţă
Lumea e măreaţă,
Și plaiul e un rai
Cu cântul lui din nai.
Aşa cum întâmplător am auzit eu melodia naiului şi m-am apropiat de scenă ca să-l văd în carne şi oase pe Gheorghe Zamfir, aşa a avut norocul să-i audă naiul şi să vină la concert şi un alt coleg de condei, Ioan Mateuţ, care este chiar redactorul cărţii lui Gheorghe Zamfir Binecuvântare şi blestem şi care a venit cu maşina tocmai de la Arad ca să se odihnească cu soţia pe litoral. Am găsit limbaj comun chiar de la începutul discuţiei noastre. S-a bucurat Ioan că sunt venit din Basarabia şi-l apreciez pe maestrul şi mai am şi o bună intenţie de a scrie despre Gheorghe Zamfir şi lumea lui. În aceeaşi seară poetul ardelean Ioan Mateuţ în acompaniamentul naiului şi a viorii mi-a citit câteva versuri din cartea recent apărută Umbre, pe care mi-a dăruit-o. Iată aşa ne uneşte acelaşi sânge: ca unul să vină de prin ţinuturile Transilvaniei, iar altul de prin părţile Moldovei şi să se întâlnească departe de vatra părintească, în Dobrogea, planificând atât întâlniri la nivel de Filiale ale Uniunii Scriitorilor din România, cât şi personal fiind solicitaţi să se publice şi să editeze atât la Chişinău, cât şi la Ardeal. Ne-am bucurat mult că ne cunoaştem reciproc colegii de breaslă, îi citim şi-i admirăm. Cu o deosebită căldură mi-a vorbit despre Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Anatol Codru şi alţi cunoscuţi scriitori din tot spaţiul românesc. Tot la Arad activează şi Fundaţia Culturală Umanitară Gheorghe Zamfir, cu sprijinul căreia a apărut cartea Binecuvântare şi blestem.
N-am putut în acele zile să nu ne aducem aminte despre rapsodul cântecului moldovenesc, legenda plaiului nostru Nicolae Sulac. Despre una dintre ultimele întâlniri cu Nicolae Sulac Gheorghe Zamfir a vorbit cu dragoste… La un pahar de vorbă cu mai mulţi artişti cunoscuţi la Chişinău Nicolae Sulac, cu vorba lui înţeleaptă, a rostit următoarele: „Mai mulţi azi cântă la nai, dar lumea tot pe Gheorghe Zamfir doreşte să-l asculte”. Faimosul fluierist Dumitru Zamfira în toată seara de la microfon vorbea şi-mi cânta cunoscuta melodie Frunză verde matostat, închinată memoriei marelui nostru Nicolae Sulac.
În ultima seară de 11 iulie la complexul hotelier Albert, condus cu atâta grijă de bunul prieten al lui Gheorghe Zamfir Gabi Sandu, care la zile grele a ştiut să-l ocrotească pe maestru, a avut loc degustarea vinurilor. La această degustare a fost invitată orchestra de muzică populară de la Sibiu şi mai mulţi oameni de afaceri, care au sorbit din aroma vinurilor şi au admirat cântecele şi melodiile ardelene. Dar surpriza cea mai mare a avut loc după miezul nopţii, când în faţa publicului numeros s-a prezentat regele naiului Gheorghe Zamfir, însoţit de oltenii săi Dumitru Zamfira, Mihai Căluşaru, Marcel şi Ciprian Parnica. Prin părţile noastre, când vrei să apreciezi vreun concert sau o altă manifestare culturală, se spune „Aşa ceva n-a văzut Parisul!” Cu certitudine pot să remarc că ceea ce a cântat legendarul Gheorghe Zamfir într-adevăr n-a auzit nici Parisul! Am avut impresia că dacă Gheorghe Zamfir ar cuprinde un copac, şi el ar cânta.
E târziu. Bagajele îmi sunt făcute şi eu trebuie să părăsesc Vila Zaharia Stancu de la Neptun. Ne îmbrăţişăm cu toţi apropiaţii sufletului meu: Gheorghe Zamfir şi prietenii lui de scenă. La despărţire cu lacrimi în ochi am recunoscut că ceea ce am văzut şi auzit zece zile la Albert e un mare, mare noroc şi poate chiar a fost vrerea Domnului.
Cu amabilitate, tânărul naist, învăţăcelul regelui naiului Constantin Bădiţă îmi ia bagajul şi mă însoţeşte până la staţia Neptun, unde mă aştepta maşina. Îmbrăţişându-l, i-am dorit succes şi i-am spus să nu uite al cui învăţăcel este, iar în sinea mea m-am gândit: „Mai ştii, poate un alt rege al naiului mi-a dus bagajul”. Nu se ştie. Mare-i Domnul!
Astăzi regele naiului Gheorghe Zamfir vine la Chișinău ca la el acasă, vine să bucure sufletul omului și cu o melodie interpretată la nai, și cu o poezie de dor și dragoste, și cu un cuvânt bun despre plaiul basarabean românesc !

Ion Cuzuioc,
scriitor și publicist

Despre Autor

Articole asemanatoare